Poveste de dragoste (fotobasm)

Antiviscol

- Să te îmbraci gros, e viscol urât afară. Să-ţi închizi bine jacheta.
- Ba nu, am să închid bine ochii.
- De ce?!
- Ca să nu îmi intre viscolul în suflet şi să-mi îngheţe înlăuntrul!

Pescăruşi plutind peste mare

- Domnule Barnaby!
- Da Tom.
- Domnule Barnaby, ştiţi ce cred eu?!
- Nu Tom.
- Eu cred că omul are doi ochi pentru ca să vadă cu unul frumosul şi cu celălalt urâtul, mizeria, nenorocirea domnule. Să le vâre înlăuntru pe două tobogane diferite, altminteri nu ar putea pătrunde. De ce ar avea doi altfel, de ce n-ar avea doar unul, ca ciclopii?! Ar fi fost mult mai simplu pentru Mama Natură şi ar fi făcut şi economie de material dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Nu credeţi domnule?
- Nu ştiu ce să zic Tom.
- De ce domnule?! Dumneavoastră sunteţi om învăţat, cu carte, eu sunt un biet zidar. Ar trebui să ştiţi asta. Eu cred că dacă am ştii ce ochi să închidem am putea vedea numai partea frumoasă a vieţii. De ce zâmbiţi domnule?
- Mă îndoiesc Tom.
- Păcat domnule. Şi ştiţi ce mai cred?
- Nu Tom.
- Eu cred că omul are două mâini pentru ca să construiască cu una şi să dărâme cu cealaltă. Nu credeţi domnule?
- Nu ştiu ce să zic. De ce crezi asta Tom?
- Pentru că asta fac mâinile. Una construieşte şi cealaltă dărâmă.
- Eu cred că omul construieşte cu amândouă.
- Ba să-mi fie cu iertare domnule, deşi sunteţi om cu şcoală şi aveţi amândoi ochii, eu cred că nu vedeţi bine! Dacă ar construi cu amândouă mâinile unde am ajunge domnule?! Am ajunge să avem un singur ochi. Şi ştiţi ce mai cred eu domnule?
- Nu Tom.
- Eu cred că omul are două jumătăţi de inimă perfect egale pentru că trăieşte cu o jumătate de inimă bucuriile şi cu cealaltă tristeţile domnule. Iar asta e valabil şi pentru boieri ca dumneavoastră şi pentru zidari ca mine.
- E absurd Tom. Nu cred.
- Altfel cum am putea trăi bucurii atât de mari şi tristeţi uriaşe cu aceeaşi inimă domnule?! Asta ar fi absurd! Nu i s-ar face ruşine domnule să ne azvârle în corp atâta bucurie pentru ca apoi să ne învenineze cu atâta tristeţe? Nu i s-ar face o ruşine de moarte inimii domnule?!
- Eu ştiu ce să zic?! S-ar putea să ai dreptate Tom.
- Eu aşa cred domnule. Sunt aproape sigur de asta.
…………………………
- Domnule Barnaby, am să mor?
- Nu Tom. Nu se moare din tristeţe Tom! Are să mai doară un timp doar.
- Atunci vreau să-mi scoateţi un ochi, să-mi tăiaţi o mână şi să-mi lăsaţi doar o jumătate de inimă… cu asta are să-mi treacă domnule.

Rutina de blogger

Mmm… mă tot gândesc de câteva zile la leapşa Vânătorului de poveşti “care e rutina ta de blogger?” şi oricât o răsucesc pe toate părţile tot nu reuşesc să-i gasesc un moţ de care s-o apuc. E destul de greu de răspuns la leapşa asta din mai multe motive. În primul rând pentru că eu nu sunt blogger. Şi nici nu vreau să fiu. Am încercat să lămuresc problema chiar de la început. Apoi nici măcar nu ştiu de ce am blog. Şi chestia asta am încercat să o lămuresc de căteva ori pe parcurs dar cu siguranţă nu mi-a reuşit căci nici măcar eu n-am înţeles nimic iar subiectul rămâne în continuare deschis oricărei finalităţi… Ei bineee… sincer motivele astea două sunt absolut artificiale deci putem sări peste ele în derularea argumentării. În plus recunosc că n-aş vrea să tund din barba moşului mai mult decât e necesar ca să arate ca un bărbat îngrijit, serios şi la locul lui, ceea ce e esenţial pentru o prezenţă decentă.
Dacă ar fi să o luăm ad literam recunosc că nu există nici un fel de rutină în viaţa mea, fie ea de blogger sau nu. Sau stai! Nu cumva e totul numai rutină?! Nici asta nu mi-e prea clar. Luate la bani mărunţi aş da totuşi dreptate celei de-a doua aserţiuni. De ce oscilez aşa?! Pentru că am şi eu ca toţi oamenii rutina mea zilnică dar şi o oarecare flexibilitate să mut acţiunile astea în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos pe tabla de şah a zilei. Nu foarte mult, cam atât cât se poate deplasa şi regele. Mmm… sau poate de două ori cât el! Şi e numai rutină pentru că tabla mea de şah ca şi cea reală nu are decât câteva piese turnul, nebunul, calul, pionul, regina şi regele. Şi cam atât. Evadările sunt rare. În careul de la E6 există însă un pătrat fals ca o trapă care se poate ridica şi o scară de lemn în spirală duce direct la blogulluimosu. Mdaa… altă lume. Mult mai puţin complicată decât prima.
Despre rutinăăă…. În legătură cu blogul singura rutină este că dimineaţa citesc mailul. A mai scris cineva ceva?! Şi de obicei googlereaderul. A mai pus cineva din lista mea de prieteni virtuali vreo însemnare pe blog? Cam atât. În rest… Aaa… cu însemnările mele e altă poveste. Probabil nu o să mă credeţi dar eu nu scriu nici o însemnare. În fine le scriu dar nu le compun. M-am străduit de multe ori să scriu câte ceva mai interesant, mai atractiv, care să placă, să atrag cititorii. Dar nimic. Mă aşez pe scaun, îmi înfig bărbia în palme şi torc ca o mâţă doar doar s-o iţi vreo idee, vreo chestie inspirată, vreo frază şmecheroasă. Nimic! De-aia am şi făcut contract cu un spiriduş isteţ, mic mic, cu frac verde şi pălărie albastră cu pană de vulpe. El îmi scrie mie poveştile iar eu îl las să locuiască în ochiul meu stâng. Târgul e avantajos pentru amândoi. Poveştile nu sunt nemaipomenite, dar sunt ok, iar el e un tip simpatic. Şi oricum e destul loc în ochiul meu stâng. Aşa că… despre scris nu pot să spun că ar exista o rutină. Vine la mine când ţi-e lumea mai dragă, la coadă la pâine, când am probleme de rezolvat, când vorbesc la telefon… “Off… nu vezi că am treabă – îi spun dându-i cu cotul – vino şi tu mai încolo când ajungem acasă, mă aşez şi eu la birou şi aşternem povestea”. În fine, îi spun asta de vreo trei ani şi el o ţine tot pe-a lui.
Dar şşt…… chestia asta cu prichindelul rămâne între noi, nu vreau să mai stie şi altcineva.
La rutină aş mai trece faptul că mi se fac somn de cu seară ca la moşi (ceea ce nu însemnă că mă şi culc întotdeauna când mi se face somn) şi mă trezesc dimineaţa cu noaptea în cap, chiar înaintea găinilor, tot ca moşii (ceea ce nu însemnă deloc că ziua mea e mai lungă).
Off… ştiu că Vânătorul o să fie oleacă dezamăgit, dar cam asta-i treaba cu rutina… Şi având în vedere că m-am cam strecurat pe lânga ea, mi-ar fi şi ruşine să dau leapşa mai departe…

Gaufrettes au chocolat

Marie ia micul dejun în fiecare dimineaţă la patiseria lui Pierre “Gaufrettes au chocolat”. Este întotdeauna primul său client. Nu că i-ar fi foame, dar Marie se trezeşte în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate şi bate în fereastra magazinului fix la ora şapte doar pentru a-l vedea pe Pierre cum vine năduşit din faţa cuptorului în sala de servire, de fiecare dată în maiou, pantaloni albi şi papuci, îşi roteşte ochii de jur împrejur să se asigure că totul este pregătit pentru o nouă zi, apoi îşi şterge broboanele de sudoare de pe frunte şi zâmbind se întoarce înapoi la lucru.
Pierre este un bărbat frumos. Tare frumos. Lui Marie îi place mai ales cum îi lucesc umerii umezi şi bronzaţi (Marie n-a ştiut niciodată dacă umerii săi au culoarea aceea aurie pentru că aşa e culoarea naturală a pielii sau pentru că Pierre stă ore întregi în faţa cuptorului), îi plac braţele sale puternice şi spatele drept, dar mai ales îi place urma aceea de zâmbet care se agaţă pe buzele sale după ce îşi priveşte mândru magazinul şi pe care Pierre o poartă în colţul gurii ca pe o medalie întreaga zi.
Marie serveşte în fiecare dimineaţă acelaşi meniu: o felie de pâine prăjită cu o urmă de unt şi dulceaţă de trandafiri, un ceai de portocale şi două gaufrettes. Iar la sfârşit un cubuleţ mic de ciocolată din cele cu inimioară aflate în bolul cel mare chiar lângă casa de marcat şi din care gazdele dau copiilor cu zâmbetul frumos.
Marie îl iubeşte în taină pe Pierre. Pierre ştie. Şi Mathilde ştie. Matilde este soţia lui Pierre. Matilde e cea care serveşte în magazin în timp ce Pierre pregăteşte bunătăţile. Marie crede că e nemţoaică sau elveţiancă, căci e blondă, cu două cozi lungi împletite cu migală, cu trupul plin şi alb, neplăcut de alb şi cu faţa rotundă ca o muză rubensiană. Mathilde zâmbeşte tot timpul, şi când e veselă şi când e tristă şi când e obosită şi când plouă şi când ninge. Marie crede că asta e ceea ce-i place lui Pierre la Mathilde căci altfel nu seamănă deloc. Dar deloc! Pierre e frumoooos…
Miercuri Marie n-a mai ajuns la servici. Colegii au aşteptat ce-au aşteptat apoi îngrijoraţi au sunat la proprietăreasă. “A plecat la şapte fără zece minute ca de obicei şi nu s-a întors” le-a spus ea. La amiază au sunat la poliţie. Trei zile au aşteptat şi nimic. Comisarul Granval le-a explicat: “Ultimul loc în care a fost văzută e patiseria “Gaufrettes au chocolat” de pe Rue de la Lanterne numarul 27. Purta o rochiţă albă de vară cu bordură de mătase roşie, sandale albe şi o pălărie cu boruri mari albă de asemenea. De atunci nimic, parcă a înghiţit-o pământul”. Acelaşi lucru le-a spus mâhnit şi Pierre.
Marie nu mai serveşte micul dejun la patiseria “Gaufrettes au chocolat”. Dar Pierre continuă să iasă în fiecare dimineaţă la şapte din gura cuptorului său cu minuni, aruncă o privire de jur împrejur în sala de servire, îşi goneşte cu braţul drept sudoarea de pe frunte, apoi ia din suport o farfurioară delicată de ceai, albă cu bordură roşie, aidoma unei rochii de vară cu broderie de mătase şi ceaşcuţa ca o pălărie de damă, le şterge atent cu batista şi le aşează înapoi în suport lângă celelalte farfurii şi ceşcuţe fiecare de alt fel şi altă culoare. Îşi anină în colţul gurii zâmbetul crăpând şi mândru de realizările sale începe o nouă zi de muncă…

Secretul pietrei de antracit

Nu era decât un bolovan uriaş ca o spinare de elefant, dar spre deosebire de aceasta, stânca era absolut neagră. Nimeni nu şi-a putut explica cum apăruse în mijlocul câmpiei. Cei mai bătrâni povesteau că l-ar fi adus Dumenzeu să se aşeze şi să se hodine după şase zile de construit lumea, dar cei mai tineri erau sceptici. Nu era format nici prin încreţirea pământului cum văzuse în atâtea locuri din lume când feliile de piatră se încovoaie rotund una peste alta precum inelele din inima copacului şi nici din lava vreunui vulcan, cel mai apropiat fiind la mii de kilometri depărtare. Era ca un ou gigantic scăpat dintr-o farfurie zburătoare şi înfipt cu vârful în pământ. Oamenii de ştiinţă trebuiseră chiar să inventeze o categorie aparte pentru genul acesta de stâncă şi îi spuseseră exact aşa Huevo de la roca. Începu să urce încet iar sufletul prinse a se zbuciuma ca un canar într-o colivie. Nu mai cânta ci flutura întruna din aripi rotindu-se de jur împrejur ca o jucărie de lemn cu rotiţe dinţate şi arc din panglică oţelită. Ultima oară când urcase muntele fusese în urmă cu cincizeci de ani. De atunci călătorise prin toată lumea, văzuse ceea ce nici un muritor probabil nu văzuse, atinsese ceea ce nici gândul nu atinge. Dar niciunde nu-şi găsise liniştea. Se simţea obosit. Pasul său mângâia uşor pământul ca şi cum ar fi încercat să-l sărute la fiecare atingere. De când se ştia bătrânii urcaseră stânca cu tălpile goale. Să o pipăie, să o simtă, aşa cum simţeau între pulpe spinarea armăsarului şi în palmă mânerul rece al macetei. Ici colo jnepeni scheletici şi licheni lichizi scurgându-se printre rotunjimile pietrei îmbrăcau stânca într-o vestă gri cu ochiuri mari. Smocuri mici de iarbă ca mustăţile pumei creşteau un căuşe rotunde în care vântul adunase fir cu fir ţărâna ridicată de pe nesfârşitul câmpiei şi o făcuse cuib. Atât, şi-n rest piatră. Piatră neagră precum penele acvilelor ce se roteau în cercuri simetrice adulmecând moartea. Îşi adună toate simţurile în vârfurile degetelor şi talpa se cufundă uşor ca şi cum ar fi călcat pe o pătură de iarbă. Avea o nuanţă profundă de antracit iar textura era uşor abrazivă ca pielea uscată a bătrânilor care urcau în vârful ei să se roage, dar împotriva oricăror aşteptări era moale. Bătrânii considerau stânca un templu. Era locul cel mai înalt, locul de unde rugile lor ajungeau cel mai repede la cer. Şi sufletele la fel…
Nimic nu se schimbase. Nici stânca, nici cerul, nici păsările, nici depărtările. Se opri. Ostenise. Îşi roti ochii. Cea mai apropiată localitate era la aproximativ cincisprezece kilometri, apoi alta la douăzeci, apoi altele din ce în ce mai departe. Toată lumea venea însă pe jos. De altfel nu era nici un drum, nici măcar de căruţă. Sau poate era. Erau câteva mii sau zeci de mii de poteci, atâtea câţi călători. Primarul din San Miguel de Allende propusese să se construiască o şosea până la stâncă cu fonduri de la guvern. Făcuse chiar şi o cerere în sensul acesta pe care o înaintase superiorilor săi dar a fost nevoit să o retragă, căci nimeni, dar absolut nimeni nu a fost de acord. Era ca şi cum ai fi adus drumul spre biserică prin faţa casei cu fete a Isabelei Maceo sau ca şi cum ai fi topit clopotul cel mare ca să faci căni pentru cârciuma lui Camilo. Aşa că în continuare cei ce voiau să urce stânca făceau un drum de la câteva ore bune până la câteva zile sub soarele năprasnic. Totdeauna pe zi, totdeauna sub soare. Deşi nimeni nu recunoştea era clar pentru toţi că întregul pelerinaj era un scâncet pentru ispăşirea păcatelor, iar drumul, oricât de lung şi de greu ar fi fost, nu era mai lung şi mai greu decât cel al lui Hristos de la locul întemniţării până la Muntele Golgotei, iar această flagelare nu vărsa nici un strop de sudoare mai mult decât vărsase El. Nu era un habotnic. De altfel nici unul dintre prietenii săi pe care nu îi mai întâlnise de foarte mult timp nu fusese. Nici Hose, nici Vicente, nici Rafael, nici Miguel, nici Luis Cermuda, nici Leon Felipe. Lumea i se înfăţişase aşa cum era, cu toate cele rele şi cele bune, îşi desfăcuse decolteul parfumat pentru ca el să-i mângâie sânii rotunzi şi tari dar îi arătase şi fundul împuţit şi bubos, îl îmbiase la mese hulpavnice dar îl lăsase şi să se înece în propriile scursori, îl ridicase până aproape de cer gata gata să-l ducă până la El dar îl şi azvârlise de pe culmi ameţitoare în prăpăstii fără de capăt.
Începu să urce din nou. Nu avea nimic să-i ceară. Poate doar linişte, după un drum atât de întins şi de sinuos. Şi un strop de iubire. Un strop doar, atât cât să-şi umezească buzele şi fruntea. De multe ori crezuse că a întâlnit-o dar de fiecare dată a înţeles că e doar amăgire. Şi atunci şi-a strâns neputincios lucrurile şi a fugit în celălalt capăt al lumii, ascunzându-şi faţa de toţi şi de toate. Se apropia de vârful crestei. Soarele era exact deasupra capului său. Nu lăsa nici o umbră în urma-i. Localităţile din vale se vedeau mici mici ca nişte muşuroaie de furnici iar oamenii nu se mai vedeau deloc. Pe celălalt versant, acolo unde în crestăturile pietrei în care vântul mult mai puternic dinspre sud adunase bulzi rotunzi de ţărână creşteau copăcei străvezii, i se păru că zăreşte doi tineri. Tinerii nu urcau de obicei stânca. Erau prea puţine sălaşuri în care să-şi dezlege patimile fierbinţi, prea puţine cotloane în care să-şi întindă fluturii curcubei aşa cum fotografii îşi întind la uscat feliile de viaţă, prea puţine culori. Se lăsă în genunchi, atinse cu palmele piatra, apoi cu fruntea. Piatra era caldă ca un trup de bărbat urcând povârnişul. Niciunde pe tot drumul nu simţise căldura aceea atât de vie. Îşi desfăcu nasturii cămăşii, încet, unul câte unul şi o acoperi cu pieptul. Întinse apoi mâinile şi-şi răsfiră degetele ca un copac bătrân rădăcinile. Braţele sale bătute de soare şi de timp deveniseră aproape negre. Stânca nu mai era nici măcar moale, ajunsese de-a dreptul păstoasă. Frământă cu degetele amestecul acela ciudat şi undeva în stânga descoperi braţele lui Vicente. Erau clar ale lui, le-ar fi recunoscut dintr-o mie, lungi şi subţiri ca lumânările, osoase, scheletice. Apoi coapsa lui Hose şi genunchiul lui Rafael. Şi pieptul rotund al lui Leon Felipe după care suspinau toate femeile. Şi umărul puternic al lui Miguel şi ochii ascunşi sub sprâncenele stufoase ai lui Luis Cermuda. Erau toţi acolo. Simţea cum se topeşte sub cerul încins ca o plită. Pielea i se deshidratase complet. Devenise una cu piatra. Avusese dreptate. De pe versantul din sud urcau agale ţinându-se de mână un băiat şi o fată. Băiatul îi şoptea ceva la ureche iar fata râdea zglobiu. Râdea cu poftă ca o floare sub stropii de ploaie. Pe Huevo de la Roca nu ploua însă niciodată. Ar fi vrut să se ascundă. Era prea bătrân şi prea urât, avea pielea prea aspră şi prea neagră pentru surâsul acela al fetei. N-ar fi vrut să o sperie. Dar fata se apropia ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo. Simţi cum piciorul ei drept îl apasă pe ceafă în timp ce stângul îi alunecă uşor peste coapsă. Băiatul începu să râdă şi el, apoi o prinse în braţe şi o sărută apăsat. Bărbatul zâmbi, în felul său El îi îndeplinise şi ultima dorinţă…

Tango II

Elza mă întreabă de ce mi-am intitulat grupajul de fotografii de mai deunăzi “tango”. Cu cine dansează de fapt marea?! Eu cred că tangoul nu este un dans care se execută în doi ci într-unul. Voi vedeţi doi oameni în fotografia de mai sus?! E adevărat, uneori parcă apar în timpul dansului două capete, patru picioare, patru braţe, dar mereu e un singur trup şi un singur suflet…
Iar dacă Elza ţine morţiş să-i spun cine e partenerul mării, o să-i spun. E gerul! E gerul care o ţine atât de strâns în braţe încât nici nu se vede unde e gerul şi unde e marea…. Dar şşşşt… eu cred că tangoul nu se dansează în doi…

Foto source