luni, 1 iulie 2019

Pisica din balcon

În Manhattan nu sunt pisici. Bine, sunt câteva cucoane simandicoase care țin cu tot dinadinsul să demonstreze contrariul, dar puținele cazuri particulare sunt total nesemnificative. Cele șapte opt mâțe care apar pe Fifth Avenue cu zgărdițe din piele de căprioară încrustate cu cristale Swarovski, costând fiecare cât un mic dejun la Norma's, sau care traversează trotuarul dinspre limuzinele negre cu geamuri fumurii înspre intrarea hotelurilor cu multe stele, încolăcite leneș în brațele stăpânelor, nu pot fi încadrate nici măcar la capitolul feline. Unele sunt complet lipsite de păr și arată ca niște șobolani hidoși, altele sunt atât de grase încât abia pot deschide gura să primească bucățica de Raclette, în timp ce, în fine, cam toate sunt atât de bine cufundate în viața de apartament, încât par mici jucării de pluș care îți stau în picioare în timp ce alergi de la canapeaua în care te-ai adâncit, la măsuța de telefon, pentru a răspunde celei mai bune actuale prietene, cu care te pregătești să o bârfești pe cea mai bună fostă prietenă.
Cu atât mai mult, posibilitatea de a vedea o pisică într-un balcon dintr-un zgârie nori, la etajul 27, pare de domeniul fantasticului. Și cu toate acestea mi s-a întâmplat tocmai mie. Era într-o seară de joi când pregăteam articolul pentru The Democrat & Chronicle, unde țin o mică rubrică săptămânală intitulată “High School” obținută cu mari eforturi, dar pentru care sunt invidiat de majoritatea prietenilor mei și unde mă ocup în egală măsură de performanțele școlare ale elevilor, dar și de rezultatele sportive ale liceelor, articol ce se târa jalnic, căci nu reușeam să găsesc zvâcul acela care să tragă în sus către cititor informația de altfel ridicol de banală și placidă. Era rândul, desigur, al rezultatelor școlare și în afara unor informații mai acătării, privindu-le pe doamna Maggie Roswelt, profesoară de chimie, ale cărei laboratoare făcuseră deliciul a generații de elevi, precum și pe domnișoara Elisabeth Huybens, care obținuse patru ani la rând numai calificative maxime, era șefa echipei de majorete și obținuse de la   Costco, la numai paisprezece ani, o bursă spectaculoasă, you know, that kind of girl, în rest nu prea erau multe de spus, mare parte din text fiind o ciorbă reîncălzită din articolele lunii martie.  
În fine, cum spuneam, stăteam întins pe canapea cu laptopul în brațe, lipsit de orice vlagă și inspirație și priveam în gol peste ferestre, către orașul care începea să licărească. Nu reușeam să îmi adun gândurile, care fugeau ca apucatele, precum hulubii atunci când deschizi chepengul de la pod, de îndată ca însăilam două trei care să se lege cât de cât. Și atunci am văzut-o. Ședea pe marginea balustradei. Era albă și mi s-a părut imensă. Poate și din cauză că era flocoasă, semănând cu o vată de zahăr pe băț, rotundă și mare, așa cum mâncasem în copilărie la bâlciurile din Kentucky. Era aproape sigur o persană de talie mare. M-am apropiat încet de fereastra spre balcon și când am ajuns la numai doi pași de ea, nu știu cum a făcut, dar m-a simțit. S-a întors și m-a privit fix. Avea ochii mici, mici mici și roșii, ca două vârfuri încinse de ac. Și-a aplecat capul într-o parte, părând să fie la fel de uimită ca și mine de strania noastră întâlnire. M-am oprit. O vreme ne-am cercetat reciproc cu nedisimulată surprindere și încântare, cel puțin dinspre parte mea, dar părea că și dintr-a ei, apoi am făcut un pas mic încercând să mă apropii mai mult. Pisica a întins capul ca și cum ar fi vrut să îmi arate ceva la vecinul de deasupra, a privit înspre apartament de la stânga la dreapta și… a dispărut pur și simplu. Am alergat la ușă și am deschis-o, apoi am privit în jos peste marginea balconului. Am coborât în fugă și am cercetat locul. Nici urmă de mâță.
Întâlnirea m-a tulburat grozav. Nu am găsit nici o explicație unei asemenea apariții. De jos din stradă, n-ar fi putut desigur urca. Nu putea fi, fără doar și poate, nici a vecinului din stânga, Thomas Wade, care era genul de bărbat retras și singuratic, fără prieteni printre oameni, cu atât mai puțin printre necuvântătoare, singura lui apropiere fiind față de sticla de whisky, Evan Williams, 14 dolari bucata, de la băcănia lui Steve, două cvartale mai jos. Pisica nu putea fi nici a cuplului de cealaltă parte a apartamentului meu, domnișoara Liu și domnișorul Ni preferând mai degrabă melcii, pe care îi creșteau în balcon și pe care îi vindeau la restaurantul lui Hong Shing cu 17,5 dolari kilogramul. Și atunci de unde apăruse blănoasa?! Nu aveam nicio bănuială.
A doua zi am cochetat cu ideea că îmi trebuie câteva zile de concediu, pe care din păcate nu puteam să mi le permit atâta timp cât articolul nu era gata. Deși nu dădeam în brânci cu munca, am bănuit că există o oarecare istovire interioara, venită nu atât din efortul depus, ci mai degrabă din amestecul de hei-rup close to the due date și jomanfișism agresiv, împletite cu o totală lipsă de discernământ și asezonate ca M&M-urile pe înghețata de fistic, cu weekenduri disparate de sex și Mendoza Malbec cu aroma sa înnebunitoare de zmeură și stejar.
Mare parte din ziua următoare mi-am petrecut-o la The High School of Art and Design, pe 56th Street, între Second și Third Avenue, discutând în special cu domnul Thomson, principal la numita instituție, dar și cu alți câțiva profesori, în speranța că voi găsi ceva aparte de adus în fața publicului, mai ales că era vorba despre o instituție de artă, ce naiba și soarta părea că începe să îmi surâdă, căci am aflat despre performanțele extraordinare ale domnișoarei Dickinson, Emily Dickinson, ce se prevedea a fi un talent înnăscut în ale compoziției muzicale. Cercetând mai atent, așa cum îi stă bine unui ziarist cu ștaif, am aflat însă că domnișoara Dickinson, Emily Dickinson, este nepoata lui Roger Sanchez, fost elev al liceului, actualmente musical producer, câștigător de Grammy și sponsor al instituției, așa că am început să mă îndoiesc serios de calitățile de compozitor ale domnișoarei. Situație de altfel confirmată de câteva colege de clasă și mame binevoitoare cu exemple indubitabile, decupate cu grijă din articole de ziar mai vechi și bine puse la păstrare.
Am ajuns acasă pe seară și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit în balcon. Pisica cu blana albă și pufoasă nu era acolo. M-am bucurat grozav. Până la urmă nici nu aveam nevoie de cele câteva zile de concediu care-mi umblaseră prin creier în sus și-n jos toată ziuă, ca amicii lui Stewart de deasupra când aduce jointuri noi. Eram ok și nu trebuia decât să mă concentrez pe amărâtele alea de cuvinte, o sută, nu mai mult, pe care le-am tot reciclat și să scot un articol cât de cât de bun simț, căci până la urmă nu îmi propusesem să câștig The Pulitzer Prize, ci doar să-mi păstrez slujba la democrați pentru încă un an sau doi. Am început să răsfoiesc cele câteva ziare pe care le cumpărasem pe fugă de la chioșcul din colț, doar doar găsesc un fir de ață de care să mă agăț și pe care să-l deșir ușor. Apoi n-ar fi fost o problemă să croșetez ceva cu vino-ncoa, căci la însăilat mă pricep ca nimeni altul. Însă nici New York Daily News, nici The Post-Standard, nici The Buffalo News, principalele ziare ale concurenței, nu arătau nimic deosebit. Aceleași știri tâmpite, cu subiecte de scandal pe prima pagină, a doua, a treia, a zecea, a douăzecea. Doar despre bani, întotdeauna despre bani, despre accidente și crime, despre colapsul firmelor mici și înflorirea marilor coloși, despre starea dezastruoasă a învățământului și a sănătății. Nimic despre oameni, doar despre lucruri. Am aruncat ziarele pe jos și mi-am aprins o țigară. Mi-am propus să nu mă enervez și să nu intru în panică. Am făcut trei rotocoale de fum și am încercat să le centrez. Am reușit, nu-mi pierdusem dexteritatea, deși nu mai fumasem de multă vreme. Și chiar printre cercurile frumos aliniate, fix în centru, am zărit-o din nou. Stătea tot pe balustradă, de data acesta spre capătul din dreapta al ei și privea luminile orașului cum apar una câte una ca stropii de ploaie pe asfalt. Am stat și am privit-o lung. Dacă în ziua anterioară aș fi putut să jur că am văzut-o în carne, blană și oase, acum mi-era greu să spun cu mâna pe inimă că e într-adevăr o pisică albă în balconul meu. Și nici nu mă interesa până la urmă foarte tare dacă pisica din balcon are carne și oase. Era suficient că are blana pufoasă și albă. În mod oarecum curios eram convins că nu o voi atinge niciodată, deci nu voi avea nicicum confirmarea existenței ei fizice, confirmarea faptului că nu e un balon de săpun, care se va sparge la prima atingere. Era miezul nopții, pisica era încă pe balustradă, iar eu încă pe canapea privind-o atent. Și brusc mi-a venit pofta de scris.
S-a întâmplat aproape identic și sâmbătă și duminică și luni. Marți articolul era deja gata. Nu era cine știe ce, dar în mod evident nu mă făcusem de râs. Ba chiar Matilda mi-a spus că îi plac fundițele mele, aluzie clară la jocurile de cuvinte și imaginile fantastice cu care îmi plăcea să împănez articolele. Mâța albă apărea de fiecare dată pe înserat. De cele mai multe ori se oprea pe balustradă și privea luminile orașului. Uneori se plimba alene pe ea, de la un capăt la altul și înapoi, sau sărea în balcon și se ghemuia în pernița din fotoliul de bambus. Așa ghemuită arăta ca o lebădă albă pe tăciunele înserat al apei. Am evitat să mă apropii. De altfel era un fel atracție reciprocă într-un echilibru delicat stabilit. Când gândurile păreau că au nevoie de un cheag, iar ochii cătau risipiți în depărtare, pisica se ițea de niciunde în balcon. Și atâta timp cât o priveam admirativ și atent, se lăsa pradă pisicelii și se lăfăia în privirile mele. Uneori se ridica pe bara de metal și își întindea gâtul luuung, ca și cum s-ar fi voit a fi lebădă. Umbra ei se reflecta pe blocul de vizavi, unduindu-se ca flacăra unei lumânări. Atunci părea că își dorește cu îndârjire să zboare. Se apleca peste marginile balconului, se mișca iute din stânga în dreapta și înapoi, se apleca iar, sau se grăbea spre capetele balconului, vârându-și mustățile printre despărțitoarele de sticlă, de parcă ar fi căutat un loc de unde să se lanseze. Desigur că nu îl găsea niciodată. Și atunci se întâmpla ceva uluitor. Umbra de pe blocul de vizavi creștea tot mai mare și mai mare și tot ce cuprindea devenea din ce în ce mai clar, de parcă bucăți de bloc s-ar fi apropiat de al meu. Era ușor să-i urmărești pe porumbeii de la 25, pe balerina de la 27, pe bătrânul de la 28, pe cântărețul din flaut, pe copiii de la 34, pe fata cu cărțile de la 21, pe gemenii de la 22. Și cu cât umbra devenea mai adâncă, cu atât trupul pisicii de topea până la dispariție.                  
Am crezut că odată terminat articolul, are să plece. Dar nu a făcut-o. A rămas. Doar că acum nu mai stătea liniștită pe bară să privească orașul. Se întindea, se arcuia, sărea. Părea de cele mai multe ori o umbră a unei pisici dintr-un balcon de vizavi. Trupul i se întindea pe pereți, se profila peste mobilierul de bambus, expanda și se strângea ca într-un joc cu lumini și umbre. După câteva zile mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat. N-a fugit. Am deschis ușa încetișor și m-am oprit în pragul ei. M-a privit cu ochii ei sfredelitori și a răsucit capul rotund ca și cum ar fi încercat să mă centreze în mijlocul unei imagini, ceva asemănător cu ceea ce făcusem eu cu rotocoalele de fum. Apoi s-a ridicat din fotoliu, a sărit jos pe ciment și s-a apropiat. Mi-a atins mana cu botul. I-am trecut degetele prin blană, iar ea s-a încolăcit în jurul piciorului meu, părând a vrea să se cufunde în pantof, ca Genie înapoi în lampa lui Aladin. Era ca și cum aș fi trecut mâna prin fulgi de zăpadă. Îmi simțeam degetele umede și reci.
Ziua următoare șeful m-a anunțat că articolul a fost trimis spre publicare. Good job kid - mi-a zis și pentru prima dată mi-a zâmbit.  


luni, 13 mai 2019

Clinchet

Domnul Pastramă nici n-ar fi vrut să răspundă, dar soneria zbârnâia agresiv ca și cum motivul tulburării n-ar fi putut suporta nici măcar o secundă de amânare. Cel mai probabil erau doi oameni la ușă, căci prima dată soneria a sunat luuung de parcă omul s-ar fi culcat peste sonerie și ar fi rămas așa, împietrit sau adormit. Mai apoi însă sunetul lung a încetat și a venit unul țopăind ușor și ritmic ca stropii de ploaie în oglinda bălții. Nici acesta nu a stropit pereții sufrageriei Domnului Pastramă pentru prea multă vreme căci sunetul lung a reapărut. Domnul Pastramă s-a ridicat alene din fotoliu și s-a dus să deschidă. În prag ședeau doi bărbați înalți și subțiri, cu fețele ascunse sub borurile pălăriilor și acoperiți din cap până în picioare.
- Bună ziua, eu sunt Domnul Clin! – spuse primul și îi întinse mâna înmănușată într-un înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, așa cum Domnul Pastramă nu mai văzuse până atunci, apropiată mai degrabă ciorapului de damă decât unei mănuși bărbătești.
- Bună ziua, eu sunt Domnul Ket – făcu al doilea și îi întinse o altă mână înmănușată în același înveliș de pânză subțire și fină de culoarea pielii, pe care Domnul Pastramă nu îl mai văzuse niciodată.
- Clin – reluă bărbatul al doilea fără să aștepte ca domnul Pastramă să iasă din înlemnire arătând cu degetul spre primul…
- Ket – spuse primul arătând cu degetul spre al doilea, ca și cum ambii ar fi pregătit pistoalele pentru duel.
- Clin, Ket – încercă primul o sumarizare a discuției de până atunci.
- Clin, Ket – repetă și al doilea ca un ecou.
Domnul Pastramă îi măsură de sus și până jos. Erau aproape identici, puteai să juri că unul este copia celuilalt. Asta cu excepția faptului că primul avea parpalacul lung până în pământ bej și pantofii crem pal, în timp ce al doilea avea parpalacul crem pal și pantofii bej. În rest amândoi aveau în mâna dreaptă câte o umbrelă cenușie cu mâner de lemn lăcuit și vârf ascuțit, sub braț câte o mapă subțire, iar pe cap câte o pălărie cu boruri mari ce le ascundea amândurora fețele. Aveau voci neutre, părând poate un pic aspre din cauza sobrietății cu care rosteau cuvintele.
- Încântat – răspunse domnul Pastramă timid fără să-și pună serios problema procentului de adevăr al spuselor sale și fără să întindă mâna necunoscuților. Primul impuls fu să-i creadă ca fiind de la Fisc. Aveau toate atributele unor profesioniști inspectori ai Fiscului, umblau împerecheați, erau cenușii, acri, nesuferiți. Nu vedea însă motivul unei asemenea descinderi căci Amigdale SRL era pe ducă, nu mai făcuse profit de mai bine de un an, iar cu o lună în urma concediase amândoi angajații, singura decizie importantă rămasă de luat fiind mai degrabă legată de viitorul companiei decât de prezentul său,  domnul Pastramă urmând să se hotărască dacă va suspenda doar activitatea pe un termen care se prevedea a fi lung spre foarte lung sau va renunța cu totul la firmă.    
- Cuuu... ce treabă pe la noi? – încercă domnul Pastramă o clarificare a situației, privindu-l fix pe Clin, sau poate pe Ket, cu capul aplecat într-o parte și cu ochiul stâng închis pe jumătate.
- Paardon! – răspunse imediat domnul Clin, sau poate Ket, apăsând pe D așa cum apasă ciocănelul judecătorului pe farfuriuța aflată pe masa sa, când acesta se enervează și strigă cât îl țin plămânii “Li-niș-teee... ca evacuez sala!”. Suntem de la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate”. Instituția noastră se ocupă cu recuperarea gândurilor neterminate de la cetățeni.
Domnul Pastramă simți că are nevoie să se sprijine de tocul ușii.
- De laaa... ce instituție zici?
- De la „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” – repetă domnul Ket, sau poate Clin și descheindu-și parpalacul scoase de sub stofa fină, în același timp cu domnul Clin, sau poate Ket, o legitimație care îi atârna de gât și aplecându-se îl îndemnă pe domnul Pastramă să o citească.
Cel din urmă remarcă de la prima privire că în locul fotografiei era doar o umbră, în rest cele scrise se potriveau exact cu cele spuse de cei doi. „IGN - Ispectoratul pentru gânduri neterminate” stătea scris cu litere măricele, pentru ca deasupra lor Domnul Pastramă să mai poată citi rotund „Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor”. Dacă prima denumire nu-i stârnise nici un fel de freamăt interior, ducându-l mai degrabă cu gândul la poveștile copilăriei decât la treburile serioase ale oamenilor mari, cea de-a doua îi îngheță sângele în vine. Prinsese vremurile de demult și știa foarte bine ce înseamnă cenzura cuvintelor și mai ales unde ar fi putut duce lipsa de autocenzură. Îi mai atrase atenția de asemeni că în dreptul numelui, în loc să apară un nume și un prenume ca la toată lumea, apărea scris doar Domnul Ket și atât, fără să fie foarte clar dacă Domnul era numele de familie sau prenumele.   
- Spuneți căăă... vă ocupați de... gândurile neterminate în cadrul unuuui... inspectorat al cuvintelor? – încercă domnul Pastramă să alinieze ideile, pironindu-l de data aceasta pe domnul Ket și așteptând nerăbdător un răspuns.
- Da, da, exact așa, suntem angajați ai „Inspecției de stat pentru controlul cuvintelor” din cadrul „Ministerului Cuvintelor”. Noi doi suntem însă responsabili de problema pierderii, sau mai degrabă aș spune, a recuperării gândurilor.
- Șiii... ce treabă are asta cu mine?
Cei doi chicotiră sobru, iar domnul Pastramă păru chiar să le zărească zâmbetele ironice ascunse sub borurile largi ale pălăriilor.
- Oh, domnule! Dar fiecare dintre noi are gânduri neterminate, fiecare oraș, fiecare țară, se umple cu fiece secundă de gânduri neterminate, vuiește Universul de gânduri neterminate domnule, cum puteți să întrebați așa ceva?! – se înfierbântă domnul Clin, apoi se opri brusc.
- Ați auzit de Great Pacific Garbage Patch?! – preluă domnul Ket. Vai, domnule, nu se poate să nu fi auzit! Marea insulă de gunoaie din Pacific este o zonă de acumulare a unei multitudini de deșeuri de plastic plase de pescuit, obiecte plutitoare, plastic mărunțit, gunoaie care constituie o sursă majoră de poluare în lanțul trofic al viețuitoarelor din oceanul Pacific. Aceasta a fost descoperită în anul 1997, la aproximativ cinci sute de ani de la descoperirea Americii de către Columb, are de două ori mărimea statului american Texas și este considerată un continent sinistru al secolului XXI. Specialiștii consideră că dacă nu se face nimic, nu se va mai putea călători cu vaporul peste o sută de ani, căci Asia și coasta de vest a Americii de Nord vor fi unite prin insula de gunoaie.
Brusc se auzi un clin, apoi un chet, cei doi bărbați scuturară scurt și voinicește din cap, după care domnul Ket reluă.
- Așa și cu vorbele, domnul meu, dacă nu facem nimic vorbele neterminate, cele lăsate slobode, vor inunda Pământul. Vor fi pretutindeni, înghesuite, amestecate, îmbătrânite, nu vom mai putea deschide gura din cauza lor, căci ne vor intra în gură, în ochi, în nas. O apocalipsă ne paște, domnul meu, dacă nu facem astăzi nimic.
Domnul Pastramă se încruntă și buzele sale înfloriră ca ale unui urangutan. Își măsură gândurile preț de două secunde, apoi dădu să se întoarcă și să închidă ușa.
- Ați greșit apartamentul!
Domnul Clin întinse însă repede piciorul și pantoful său crem blocă închiderea ușii. Domnul Ket la rândul său ridică un deget care îl hipnotiză pe domnul Pastramă și aruncă oarecum amenințător.
- Fiți atent la mine, domnule. Sunt convins că veți fi asigurat imediat de veridicitatea vorbelor noastre. Noi nu ne permitem să ne jucăm cu cuvintele, domnule! Suntem de la Inspecția de stat pentru controlul cuvintelor! – mai spuse el apăsând grav pe fiecare inițială a titulaturii instituției.
Domnul Pastramă îngheță cu ochii pironiți la degetul său. Domnul Ket nu așteptă ca acesta sa să se dezmeticească și desenă cu degetul în aer un chenar de aproximativ un metru pe jumătate de metru și imediat înlăuntrul său apăru o poză. Era o fotografie a domnului Pastramă, în pijama, șezând în fotoliu cu mâna sub bărbie. Bărbatul se cutremură. Recunoștea fără pic de tăgadă că stătuse de multe ori în poziția aceea de lâncezeală, lăsându-și gândurile să se plimbe aiurea, fără chef de nimic și fără să aibă puterea să le închege într-o acțiune constructivă. Însă de fiecare dată fusese singur, niciodată nu mai asistase vreo altă persoană la partidele sale de lâncezeală. Și atunci de unde fotografia?! Domnul Ket intui neliniștea gazdei sale și șterse cu degetul de la stânga la dreapta fotografia domnului Pastramă. O serie de alte imagini începură să se succeadă cu repeziciune, unele de sine stătătoare, altele legate între ele ca și cum cineva nepriceput ar fi încercat să facă un film. Domnul Pastramă recunoscu imediat sediul magnific cu zece etaje al Amigdale SRL de pe Calea Victoriei lângă noul hotel Novotel, se zări pe sine în loja din Ghencea dând indicații prin SMS lui Klopp să-l schimbe pe Florentin Matei cu Messi, apoi se zări pe șezlong în Maldive clătinând gheața în paharul aproape gol cu Negroni, pentru ca în cele din urmă să o vadă pe domnișoara Roxana dându-și jos tricoul și arătând Soarelui sânii săi uniform bronzați, moment în care țâșni ca un leu încercând să acopere cu o mână ecranul televizorului invizibil, în timp ce cu cealaltă deschise iarăși ușa apartamentului îndemnându-i pe cei doi necunoscuți să intre.
- Nu, nu, nu, nu... – bolborosi el vizibil încurcat, rotind ochii de jur împrejur în speranța că nimeni altcineva, mai ales Tanti Maricica de la 11, n-a mai prins frântura din ecranul magic al musafirilor nepoftiți.
- Cum spuneam, domnule, sunt încredințat că sunteți perfect lămurit în privința atât a bunei noastre credințe, cât și în privința valorii de adevăr a spuselor noastre – reluă domnul Ket sau poate Clin așezându-se relaxat în fotoliul de lâncezeală al domnului Pastramă și încercând să își acopere genunchiul cu marginea căzândă a parpalacului crem.  
- Dacă ne oprim doar la cazul domnișoarei Roxana, trebuie să recunoașteți, domnule, că volumul de gânduri irosite este uriaș – preluă domnul Clin, sau poate Ket. Suprafața gândurilor pe care le croșetați cu migală și cu nesfârșită delicatețe în fiecare seară, dar pe care le abandonați într-un mod condamnabil sub pat, depășește cu mult suprafața ferestrelor pe care încercați cu încrâncenare să le acoperiți acum de teama adevărului ce răzbate de aici înspre lumea reală – mai adăugă el întorcând capul peste umăr spre domnul Pastramă care îmbujorat tot, încerca cu disperare să acopere complet ferestrele cu draperiile grele.    
- Darrr... eu... nici nuuu... – se bâlbâi el încercând să iasă cumva din capcana de minciuni croită de propriile gânduri.
Musafirii dădură din cap sincron de câteva ori, ca doi căței în luneta Daciei.
- Negarea... absolut normal... – constată domnul Clin, sau poate Ket.
- Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea, cele cinci etape ale suferinței... – completă domnul Ket, sau poate Clin. Eu propun să trecem repede peste aceste etape și să ajungem direct la acceptare, domnule. Ce spuneți?
- Să accept, ce să accept?
- Că aveți un preaplin de gânduri care vă împovărează și de care ați dori să scăpați – interveni domnul Clin, sau poate Ket, pe ton imperativ, chiar agresiv, apăsând puternic fiecare cuvânt. Șiii...
Dar domnul Pastramă reacționă la rându-i bărbătește încercând să stăvilească înaintarea dușmanului.   
- Ce gânduri, omule? Despre ce vorbești? Nici vorba despre așa ceva!
Cei doi musafiri își clătinară de data aceasta capetele de la stânga la dreapta și înapoi. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Domnul Pastramă constată cu această ocazie că deși lumina nu le mai cădea din spate, dinspre fereastra, ca mai devreme, ci dinspre lampadarul de bronz cu Venus ieșind voluptoasă din apa mării, fața tot nu le era luminată, ci părea să fie umbrită de aceleași boruri largi ale pălăriei.
- Deci așa? – întrebă ironic domnul Clin, sau poate Ket. Hai să luăm doar mersul la Videle de luni. Ce ai făcut tot drumul? Ai rumegat gânduri! Ai rostogolit cuvintele așa cum rostogolește vântul toamna frunzele în parcuri... Le-ai strâns, le-ai risipit, le-ai răsfirat, pentru ca până la urmă să le scuturi ca pe niște scame lângă roata mașinii. Sau ieri la coadă la UPC! Gânduri peste gânduri. Le aduni de-a valma fără niciun discernământ, le iei, le răsucești, le pipăi ca piersicile în galantarul de fructe, le combini în toate felurile imaginabile și neimaginabile. Și în cele din urmă? Ce folos? Care e rezultatul? Nici unul! Te lepezi de ele așa cum crivățul se leapădă de frunza ruginită.      
Domnul Pastramă vru să riposteze dar domnul Clin, sau poate Ket, ridică un deget și îl opri.
- Și seara, o-ho-hoo... mai ales seara. Ți se umple capul de gânduri. Recunoaște, uneori nici nu poți să adormi din cauza lor. Firma, copiii, impozitele, rata la bancă, renovarea apartamentului, vrerile doamnei Pastramă... Și câte și mai câte... Și rezultatul?! Nici decizia aia care e limpede ca bună ziua. Lasă naibii firma și bagă-te la Mișu la farmacie! Ce Dumnezeu? Ce-i atâta de corcolit?! Și mașina?! Hai să fim serioși! Acuma vrei să schimbi mașina?! Gânduri risipite în zadar! Socoteli, imagini cu Honde și Rovere și Mazde și tot felul de altele claie peste grămadă, mai ceva ca-n Babilon. Și tu îmi spui mie...
Dar domnul Clin, sau poate Ket, își înghiți vorbele. Nu mai adaugă nimic. Capul domnului Pastramă căzuse în piept ca un pește eviscerat în chiuveta de inox.
Necunoscuții aveau perfectă dreptate. Erau zile și nopți în care rumega continuu gânduri. Seri în care nu putea adormi din cauza furtunilor de cuvinte. Idei și ipoteze, cărări și drumuri creionate, vise și speranțe. Și finalitatea?! Nici una!
- Să nu mai punem la socoteală visele – adăugă domnul Clin, sau poate Ket, citindu-i parcă gândurile. În fiecare dimineață visezi! La ce bun, domnule, dacă nu te bucuri de ele?! Nu le irosi. Pun pariu că la zece minute după ce te-ai trezit deja nici nu mai știi nici ce-ai visat. Se preling ca șerpii din cap și se ascund sub calorifer, după șifonier, în cămară după butoiul de varză, pe balcon în dulapul cu scule... Se duc... Rămân singure și străine precum câinii vagabonzi. Iar noi nu putem accepta asta, domnule! Dacă alții acceptă, noi nu putem, de aceea suntem aici! „Ispectoratul pentru gânduri neterminate” va face ordine în afacerea asta – tună domnul Ket, sau poate Clin, și păru că își înghite ultimele cuvinte care nu se mai auziră, „cu sau fără voia dumneavoastră”.
- Șiii... ce aveți de gând să faceți cu gândurile acestea neterminate? – murmură domnul Pastramă pregătit să depună armele complet.
- Le reciclăm! – sări domnul Clin, sau poate Ket. Exact așa cum se reciclează plasticul. Le adunăm, le mărunțim, vărsăm apoi totul într-o cuvă uriașă care se învârte la fel ca la betoniere și apoi le tragem în fir subțire de șoaptă. În funcție de necesități livrăm ceea ce am obținut la domiciliul clientului.
Domnul Pastramă își schimonosi fața a mirare.  
- Și eu?! Eu ce ar trebui să fac?
Domnul Ket, sau poate Clin, ridică mapa ce ședea cuminte pe măsuța de cafea din bambus și o deschise. Mapa se desfăcu exact ca o ladă de scule, rafturi și răftulețe ieșind la iveală din învelitoarea de plastic. Dintr-unul din locașe necunoscutul scoase o seringa mare. Domnul Pastramă mai văzuse una asemănătoare demult, pe când era copil, la veterinarul din sat. O folosea pentru inseminarea la iepe.
- Facem o mică puncție în ceafă și extragem aici toate gândurile neterminate sau singure pe care le aveți de prisos. Nu doare, nici vorbă de așa ceva, un cuvânt așezat la locul lui n-a durut niciodată. O senzație abia sesizabilă de disconfort poate să apară la urmă, când totul va fi terminat - concluzionă domnul Ket, sau poate Clin, bătând cu degetul în plasticul seringii.
- Cazul dumneavoastră este unul mai special. De aceea vom folosi seringa aceasta plusplus. De obicei folosim unele de dimensiuni mai mici – rosti domnul Clin, sau poate Ket, și deschise la rândul său mapa ca o trusă de scule, arătând cu degetul mulțimea de instrumente de toate dimensiunile.
- Înțeleg. Nu va nicio fi problemă... - icni domnul Pastramă ridicându-și părul de pe ceafă. Eu nu am vrut să am niciodată ultimul cuvânt...

***

Domnul Clin se ridică. La fel și domnul Ket. În lumina palidă a lampadarului păreau două stafii lungi și subțiri.
- Vă mulțumim pentru înțelegere și colaborare – spuse unul din ei întinzând măna. Nu întinse brațul, ci doar îndoi antebrațul la nouăzeci de grade și deschise palma ca un robot. Celălalt făcu la fel.
- A fost o plăcere să colaborăm! Vă dorim o viață fără de griji! - și amândoi înclinară ușor capul.
Domnul Pastramă avea simțurile înțepenite. Întinse măna pentru a le răspunde la salut și încercă să le mulțumească. Nu își mai găsi însă cuvintele...

luni, 22 aprilie 2019

rottweilerul

te pierdusem în piața aceea uriașă
plină de magazine mici și colorate
ascunse sub umbrare de țiglă ușoară
te-am regăsit lingând pofticioasă înghețata de pe cornet
cu ochii la mărgelele de lemn lăcuit
ai apucat-o pe o străduță lăturalnică
împletindu-ți zâmbirea între nimicuri strălucitoare
răspândindu-se ca gărgărițele din ferestrele luminate
eu mă grăbeam spre nu știu unde
dar tu căscai ochii mari și zâmbeai încântată
culegând cu buzele umede dârele de ciocolată dansând
ce faci frumoaso hai să-ți dau ceva bun
era un negru bine făcut ce ținea într-o mână baloane din folie argintie
iar în cealaltă pungi albastre și roșii cu pufuleți și alte prostii
m-am apropiat și i-am înfruntat privirile altul stătea mai încolo
și te îmbia să iei ceva dintr-o cutie mare de carton
dropsuri pentru câini am citit pe capac în timp ce te trăgeam de mânecă
dând colțul și apucând pe scara amplă dintre clădiri
imediat după zid era un rottweiler l-am recunoscut după rânjet
a stat cuminte când am trecut deși mă speriasem
cum ne-a văzut fugind însă a început să alerge după noi
eu mâncasem deja unul din dropsurile furate din cutie
pe celelalte le-am aruncat peste umăr s-au rostogolit pe scări
până jos în iarba lângă gard câinele a coborât după ele
le-a înfulecat apoi a urcat iar scările după noi
câștigasem o bună bucată de timp, hai repede, mai repede, sus
câinele avea bale la gură și urca treptele câte cinci
dincolo de ultimele cerul se deschidea ca o floare de nufăr
ai visaaaat... mi-ai șoptit privindu-mă galeș sprijinită într-un cot
un sân ieșea rotund din cearceaf
îți murmurau buzele, ca un izvor clipocind îți tremurau buzele...

vineri, 22 martie 2019

e prea mult șah

la nivelul simțirii
ți-am spus în timp ce tu mutai
nebunul de la f1 la b5
să punem deoparte teoria lui Lopez
și să lăsăm caii să zburde
să le dăm voie nebunilor să meargă
pe șapte cărări
și reginelor să se admire nesfârșit
în oglinzi
să nu le mai impunem regilor
să sară peste turnuri
atunci când vor să facă rocada
și să tăiem din semețirea celor din urmă
astfel încât înălțimea privirii să le coboare
la nivelul pășirii
de ce tocmai la b5 am insistat      
cu glas apăsat
de ce nu la h7 sau h8 să zicem
iar tu mi-ai arătat cartea
peste care puseseși telefonul
ca să rămână desfăcută
și diagrama deschiderii
apoi mi-ai răspuns chicotind
că n-ar avea loc
că h7 și h8
sunt ocupate cu pionii tăi negri
să le dăm pionilor liber astă seară
și mâine și poimâine am strigat
iar tu ai clipit ușor din gene aprobând
să împerechem gentilomii tăi negri
cu soldații mei albi
și să-i trimitem împreună la picnic
nebunii au început să se risipească oricum
iar caii au prins deja
să viseze sălbatec
căci în felul acesta eu
aș rămâne numai cu regina
iar tu doar cu regele

sâmbătă, 16 martie 2019

înapoiere

iar îngerul a strigat:
dar dezvelește-mă Doamne de aripi
și lasă femeia aceasta să se arate
și să pășească

luni, 25 februarie 2019

neliniștea pisicilor

mi-a intrat în cap o pisică
era murdară și șchioapă
nu știu de unde și când
pesemne a coborât pe burlan
pe când stăteam cu coatele sprijinite pe pervazul
de la etajul patru chiar sub streașină
și ascultam ploaia cântând la clape de lut
știu doar că pe seară
a început să alerge ca o nebună
a răsturnat întâi măsuța albă
cu picioare sculptate
și încrustate în cioburi de oglinzi
a imprimat apoi dalmațieni de noroi
pe cearceafurile albe
și a spart vaza albastră primită cadou
de nuntă de la tanti Amalia
mai târziu a intrat bătrânul cu mâna făcută coșniță
și privirea risipită în șapte îndărături
sprijinit de gardul bisericii
iar copila care locuia într-o pagină de ziar
și bătea iarna fără pantofi
s-a oprit un pic să-și scuture tălpile de zăpadă
au sosit în sfârșit toți ceilalți
era așa o viermuială și spațiul atât de îngust
încât m-am simțit dator să mă ridic în capul oaselor
și să strig “gata nebunilor, potoliți-vă”
ei s-au oprit pentru o clipă și m-au privit fix
cu ochii îngrozitor de mari
apoi au continuat să-și vadă nestingheriți
de-ale lor

joi, 21 februarie 2019

perspective de sticlă

cândva am crezut că
sufletul este o porumbiță
care cuibărește
în golul dintre coaste
mai târziu am înțeles
că nu este decât
un bol cu mere
din care ciugulesc
vrăbii