Despre Dumnezeu şi mâna sa dreaptă

Dintre industriile care o duc cel mai bine în ziua de azi industria farmaceutică pare de departe cea mai fericită. Nu trebuie să fii expert pentru a remarca asta. La colţ de stradă s-a mai închis o măcelarie şi s-a deschis o farmacie, în centru a mai dat faliment un butic şi a mai apărut încă o farmacie... În afară de sediile impunătoare de bănci şi de magazinele lucioase cu telefoane mobile, farmaciile sunt singurele care se mai înmulţesc ca ciupercile. Scandalurile cu dealerii de medicamente au prins prime-timeul, reclamele la drajeurile colorate au devenit mai dese decât cele la bere, iar cozile lungi de bătrâni s-au mutat din faţa galantarelor cu tacâmuri înspre cele cu borcanele cu licori dulcege şi pilule trase-n ţiplă. Medicamentul şi boala au devenit înainte de orice un business, unul uriaş.
Ascultaţi aici un interviu cu un tip care mi s-a părut absolut cuceritor Vania Atudorei, microbiolog, de fel din Botoşani, trăind acum în Canada, General Manager al unei companii farmaceutice din Canada, Sterigen. Interviul a fost realizat de către jurnalista Melania Drăgan, în cadrul emisiunii “Observator Ştiinţific” la Radio Cluj.
E doar un crâmpei despre ceea ce înseamnă realitatea care ne înconjoară, adeseori netransparentă şi nepermeabilă. Înainte de toate prevalează interesul şi nimic altceva, nicicum dragostea faţă de aproape. Iar acest interes e învelit mai mereu în poleiala verde foşnitoare ce ia ochii şi pe care dacă te apleci puţin de spate poţi citi fără prea mare greutate “In God we trust”.

insectar

vorbeam cu zenobia zilele astea şi-i spuneam că tare îmi mai place toamna asta lungă şi însorită; am ieşit în ultimele zile să privesc toamna şi oamenii, iar toamna îmi pare extraordinar de frumoasă; în schimb oamenii nu; oamenii au frunţile încruntate şi sprâncenele împreunate furios, au vorbele grele şi tăioase ca şfichiul unui bici crăpând auzul cu alice de plumb, au pumnii încleştaţi; hainele lor sunt cenuşii; şi ochii le sunt cenuşii, s-a scurs din ei orice urmă de culoare; şi visele înfundate adânc tot cenuşii sunt…
doar sufletele nu poţi spune cum sunt privindu-i, căci le ţin împăturite şi închise înlăuntru sub două rânduri de muşchi umed, învelite în trei foi speranţă şi legate cu iederă verde
de-asta îmi plac blogurile, blogosfera e un insectar de suflete; nu-s trupuri, nu-s ochi, nu-s buze, nu-s haine, nu-s degete boante, doar suflete întinse unul lângă altul, fără sex, fără vârstă, suflete expuse crud pe tarabă ca fleicile la măcelar…

Şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de oglinzi

Bărbatul îşi oglindi chipul în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi ochi pe care lumea îi aţintise înspre dânsul. Îşi aminti mustăcind primele două perechi. Fuseseră ai unei femei corpolente, cu halat alb, cu şolduri late, cu părul vâlvoi şi cu nasul şi gura, mari amândouă, acoperite de o pânză subţire prinsă la ceafă cu două şireturi, precum şi ai unui bărbat bătrâior şi plictisit, cu mănuşi albe şi ochelari pe vârful nasului, care îl privise o secundă cu o curiozitate amestecată cu milă pentru ca apoi să strâmbe din nas şi să-l paseze asistentei strigând satisfăcut de se auzise până la chirurgie “next oneeee”.
După asta urmaseră alţii, mulţi, din ce în ce mai mulţi, cu o viteză năucitoare. De ici, de colo, ai unor apropiaţi dar mai ales ai unor oameni întâlniţi cu totul întâmplător, albaştrii, negrii, căprui, verzi, cuibăriţi sub sprâncene stufoase, sau arcuindu-se rotund sub sprâncene pensate, mici ca o fantă sau largi gata să înghită tot orizontul, duioşi, aspri, orişicum, s-au înşirat într-o salbă nesfârşită, mai ceva ca perlele din colierul ducesei.

Zâmbi. Se simţea exact ca la mall privind peretele de televizoare de la electrocasnice ce prezintă toate aceeaşi imagine, aceeaşi femeie citindu-şi constiincios notele de pe prompter, cu zâmbetul artificial pe buze şi inelul cu piatră mare tăind diagonala de 40", de 55” sau de 70" cu aceeaşi nepăsare indiferent de dimensiune. Îşi aminti că citise undeva cum că ochiul de albină este compus din mai mult de opt mii cinci sute de lentile miniaturale hexagonale, fiecare dintre acestea fiind orientată în altă direcţie, imaginea finală având aspectul unui mozaic de mici dimensiuni. Exact aşa se simţea, ca un obiect oarecare privit de un ochi cu şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de feţe, niciuna la fel cu cealaltă, niciuna captând rotundul întreg ci doar sectoare de cerc uşor rotunjite înlăuntru ca într-un stomac ce transformă şi mărul şi tartina cu icre negre într-un bol alimentar amorf întotdeauna digerabil.

Bărbatul se aplecă cu gesturi largi, teatrale şi îşi adună o scamă albă de pe cracul stâng al pantalonului. O parte din ochi îi surprinseră gestul şi o mână dreaptă coborî în fiecare din ei pe cracul stâng al pantalonului pentru a ridica cu două degete firul alb de bumbac. Dar fiecare în alt fel, cu gesturi uşor alunecate, mai lent sau mai rapid, în culori diferite, din unghiuri diferite, din depărtări diferite, unele doar imaginare…

Se aplecă din nou de data aceasta scuturând de pe manşeta pantalonului un fir de praf inexistent, privindu-se cu coada ochiului în mulţimea de oglinzi, apoi se răsuci pe călcâie, întinse mâna spre clanţă şi dădu să iasă. Şi atunci se întâmplă neîntâmplarea. Din răsucirea bruscă a gleznei trupul începu să se destrame asemeni unui nor de fluturi stârnit de răscolirea unei frunze în şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de priviri, ca un mozaic roman pe peretele uriaş al caldariei, pentru a se roti apoi o clipă nedumerite în aer şi a se întoarce în cele din urmă în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi de ochi goi ca-ntr-un cuib desfăcut şi a se întinde încetişor înapoia retinei.

Iar clanţa n-a mai fost atinsă de nimeni…..

Când visele se împlinesc

Şi-a dorit întotdeauna o căsuţă numai a ei. Mărunţică. Şi veselă. Şi luminoasă. Iar într-o zi, răsturnată în liziera pădurii, a găsit-o. Era mică, mică de tot, cât o perniţă de turtă dulce, din aceea la punguţă, pe care să-ţi culci seara papilele gustative în pat de lapte cald cu miere şi cacao. Avea două ferestruici ca doi ochi galeşi, cu sprâncene groase de iederă verde, cu tâmplărie veche de lemn curat vopsit proaspăt în albastru pal, cu muşcate roşii în fereşti şi perdele albe agăţate în stânga şi în dreapta ca două pleoape ce se deschid somnoros. Uşa scundă ca o gură rotundă de domnisoară, rujată cu răşini galbene de brad, stătea întredeschisă şoptind cu buze ruşinoase: “vino”. Iar în faţă…, în grădina micuţă din faţa casei, se întindea o pajiste albă de narcise parfumate, ca o barbă lungă şi moale de bunic zâmbitor.
Fata clipi fericită din pleoape. Apoi căsuţa clipi şi ea fericită din pleoape. Fata alergă cu braţele deschise înspre ea iar uşa se deschise singură ca o gură pofticioasă, apoi se închise repede în urma-i plescăind mulţumită. Ochii se închiseră şi ei drapati în aşteptări împlinite şi totul se cufundă într-o linişte opacă. Casa îşi plimbă limba pe cerul gurii savurând încântată gustul dulceag al plăcerii apoi înghiţi cu zgomot şi oftă…
Din ziua aceea nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai văzut-o pe fata care visa să aibă o căsuţă mică de turtă dulce, cu fereşti ca doi ochi luminoşi, cu sprâncene groase de iederă verde şi barbă lungă şi albă din narcise parfumate. Parcă ar fi înghiţit-o pământul…

Taclale

I-am explicat lu Moş Doagǎ cum vine treaba cu viaţa asta. Cǎ e chestie complicatǎ. Viaţa e ca un deal pe care îl urci pe-o parte pânǎ în vârf cât eşti tânǎr, cu greu, cu soarele în ochi, pentru a coborǎ apoi pe partea cealaltǎ, în mare vitezǎ, cu soarele tot timpul în spate. Şi ca sǎ înţeleagǎ mai bine moşu i-am fǎcut şi-un desen pe şervetul de sub halba de bere.

Moş Doagǎ s-a uitat chiorâş la desenul meu, apoi a început sǎ râdǎ, a rǎsucit şervetul, a mai tras douǎ dungi şi mi-a replicat: ba viaţa e ca un pahar de cristal cu bǎuturi fine din care sǎ bei într-una de dimineaţa pânǎ seara şi pe care sǎ-l laşi noaptea sub luna plinǎ sǎ se umple la loc……

Gând

Nu mǎ plâng de niciunele, n-aş întoarce timpul sǎ repar nimic din ceea ce-am fǎcut dar mi-e tare tare dor de ceea ce ar fi putut şi încǎ ar mai putea sǎ fie…

Revelaţie

Gataaaa……
Ştiu ce vreau sǎ mǎ fac când cresc mare. Vreau sǎ mǎ fac pensionar şi sǎ fac vitralii.
Iar în timpul rǎmas liber sǎ pictez, sǎ lucrez lutul şi sǎ cultiv flori…