marți, 30 octombrie 2018

Corbul

- A venit corbul! - murmură bărbatul închizând ușa, lăsând țesala să-i alunece din mână și ștergându-și palmele murdare de pământ pe turul pantalonilor.
- L-ai văzut tu? – tresări femeia oprindu-se brusc din frecatul cămășii.
- Da - confirmă bărbatul sec, așezat pe scăunelul cu trei picioare din colț și apucând țesala pentru a o scărmăna de păr.
- Unde?
- Colo pe uluci!
- Ale noastre?
Bărbatul confirmă din nou aplecând capul.
- Arză-l-ar focul! - scrâșni femeia în barbă fără ca bărbatul să o mai audă. Aruncă apoi boarfa în copaie, își șterse palmele ude pe poalele fustei și ieși în prispă să cerceteze locul. Deși coborâse întunericul, cerul era senin și se putea vedea lesne până hăt peste trei garduri. Își roti privirea cu atenție de jur împrejur.
- Nu-i! - aruncă peste umăr trecând pe lângă omul său, trântind ușa îndărăt și apucându-se iar de spălat. Bărbatul dădu din umeri și continuă să scarmene țesala aruncând ghemotoacele de păr lângă vătraiul sprijinit de sobă. 

Îl zări două zile mai târziu pe când ieșea să dea la porci. Se rotea prin cer făcând cercuri mari și fără a se osteni foarte tare, părând să-și tragă puterea din norii ce se strângeau grămadă deasupra-i. Vântul începuse să se întețească dinspre scăpătat, așa că pasărea își lua avânt înalt înspre soare, apoi cobora lin pe funia de aer tare, rotindu-se continuu într-o spirală din ce în ce mai îngustă până când pământul se aduna cu totul sub aripi, pentru a se avânta iar în înalt și a căta parcă de acolo spre un loc anume pe care nu reușea să îl descopere. Cra, cra, cra, glăsuia la intervale egale de timp, amenințând de la înălțimea zborului pământul.
În cele din urmă locul i se dezveli vederii căci pasărea se ghemui coborând în viteză până pe gardul dinapoia grădinii. Femeia fugi într-un suflet și încerca să-l gonească. Șuu… șuuu… îl ușui femeia. Corbul se ridică impunător, fâlfâi de două ori din aripi și se așeză trei uluci mai încolo. Șuu… șuuu…. îl ușui femeia din nou. Corbul se ridică iarăși, își fâlfâi aripile mari și negre și se așeză nu departe. Șuuuu… continuă femeia să-l gonească făcându-i vânt cu mâinile amândouă. Corbul se ridică iar, zbură până în partea cealaltă a grădinii și se așeza pe un par mai înalt croncănind amenințător. Femeia se întunecă.

În biserică era mai multă lume ca în oricare altă zi. Mai ales femei, bărbați puțini. Un susur continuu de șoapte se ridica dinspre rândurile din spate, curgea peste preșurile grăbind paralel spre altar, printre tălpi obosite și genunchi amorțiți, dând ocol pe sub catapeteasmă, rotindu-se de câteva ori în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, pentru a se ridica apoi drept într-un vuiet dens peste ușile împărătești până la sfânta cruce. “Corbul”, “corbul”, “corbul”, se distingea din vuietul șoaptelor precum coroanele sfinților din icoanele praznicare. “S-a întors” se auzea într-un colț, “își caută mireasa” se auzea din altul, “l-am văzut rotindu-se în cercuri” spunea cineva, “a găsit-o deja” completa alta. Și atunci brusc, ca într-o minune dumnezeiască, susurul vorbelor a încetat complet, firul șoaptelor alunecând peste preșuri, rotindu-se în jurul tetrapodurilor susținând icoana Sfintei Cuvioase Parascheva și pe cea a Maicii Domnului, dând ocol pe sub catapeteasmă, pentru a urca vijelios către sfânta cruce, s-a curmat și o tăcere neașteptată s-a așezat exact în mijlocul mesei servind drept temelie tainicei cine. Doar o secundă a durat tăcerea și vorbele au năvălit iar, izbind și mai temeinic catapeteasma aurită. “Cine-i?”, “Unde?”, “Care?” se loveau oarbe de zidurile reci, alunecând peste trupurile sfinților încoronați pentru a se azvârli apoi în mijlocul mulțimii cu energii înmiite. Femeia tremura, inima îi bătea cu putere, o simțea în palme, în ochi, în umeri, în genunchi. Spera cu toată nădejdea că pasărea nu s-a hotărât, că încă mai caută…

- Geaba. Știe tot satul – bombăne bărbatul trecând pe lângă femeia asudată ce ridica dintr-un lighean bleumarin cu smalțul știrb, bălegar, cu mâinile amândouă, pentru a-l așeza peste ulucile putrede.
Femeia nu se oprește. Părul îi iese de sub baticul strâns la spate și se mânjește cu bălegar la fiecare împroșcare a mâinilor, cum mânjite îi sunt hainele toate. Aruncă cu furie bălegarul în vârful gardului, întinzându-l cu degetele, ridicându-l pe cel curgând și punându-l iarăși deasupra cu grijă să nu scape nicio uluca neunsă.

- Cra, cra, cra – se aude în noapte.
Femeia tresare. Se ridică în capul oaselor, își cuprinde fața în palme și plânge.
- Șșșt, să n-o trezești – șoptește bărbatul apucând-o de umeri pentru a o așeza înapoi în așternut. Dar femeia nu se lasă întinsă, zvârle țoala pe podea, coboară iute din pat și iese în curte în miezul de noapte.
- Șuuu…. Șuuu…. Șuuu….
Și aripile fâlfâie greu...

În biserică nu sunt multe suflete. Câteva. Și într-un colț ea. Femeile se feresc să îi stea alături. Se feresc să-i vorbească, se feresc s-o privească. Doar una are curaj. Se apropie sfidător și îi aruncă în față.
- Alaltăieri a murit ăla mic a lu Doagă.
Femeia nu pare să îi audă vorbele. Stă cu capul plecat și încearcă să se depărteze, să se facă nevăzută. Dar nu poate.
- Din senin a murit. N-avea nimic.
Femeia se ferește. Încearcă să fugă dar cealaltă o prinde de braț.
- N-au știut ce să-i zică lu alde Doagă.
Femeia ascultă. Nu răspunde.
- Și Scripcă ăl bătrân muri. Azi noapte. Muri cu zile. Era sănătos tun. Doar corbul s-a așezat pe gardul lui c-o noapte înainte. Și p-al lui Doagă s-a așezat. S-a așezat p-al lui Doagă și pe urmă s-a întors la voi. Și de pe-al lui Scripcă tot la voi s-a întors.
Femeia se smulge și iuțește pasul. Cealaltă îi strigă în urmă.
- Știi că nu-i altă cale. Trebuie să-l ia. Altfel pierim cu toții.

- Să-ți spui mămucă?! – chicotește fata tremurând bucuroasă.
Femeia încremenește. Un fior ascuțit îi sfredelește trupul din tălpi și până în creștet.
- A venit mămucă! Și e frumos cum altul nu-i. Vine în fiecare seară de vreo lună. Mai bine să fie. Mi-a fost teamă să-ți spun. Vine îmbrăcat în haine de corb. Se așază în prichiciul ferestrei, își dezbracă haina cernită și apoi se întinde în pat lângă mine. Și e blând mămucă, blând și bun și iubitor.  
Femeia se întoarce cu spatele și hohotește.
- De ce plângi? Îs lacrimi de bucurie dară, da?!
Femeia își ferește privirea și plânge amarnic.
- Uită-l copilă! Alungă-l!
Fata o privește speriată.
- Mi-e searbădă viața mămucă, dar visurile mi-s pline de la o vreme. Bucură-te împreună cu mine. Te rog!

Bărbatul ședea sub hambar pe-o laviță veche, dezghiocând cu gesturi monotone ciocălăii. Cobora pănușile cum coboară ia de pe umerii femeilor, aruncându-i peste umăr în maldărul dinapoia-i, cu ochii cătând pierduți în depărtare spre neînțelese înlăuntruri. Lângă poarta dinspre grădină fata cântă de dragoste și dor și se leagănă precum plopul în bătaia zefirului.
Vântule cu pana lină
Adu-mi floarea în grădină
Adu-mi soarele pe buze
Și pe deget buburuze
Adu-mi vântule iubirea
Dezvelește-mi fericirea
Adu-mi sufletul pereche
Și cireși după ureche
Vântule mângâietor
Ține-n palme al meu dor
Și mi-l umple de culoare
Adunată de la soare
Vântule tu adă-i gura
Ca să nu mai știu măsura
Adă-i patima fierbinte
Ca să nu mă știu cuminte
Așa cânta fata ridicând degetele spre cer în așteptarea gâzelor coborându-i inele de aripi multicolore. Pe femeie o zări cu coada ochiului ieșind val-vârtej din casă cu părul vâlvoi și hainele în neordine. Se opri lângă fată și smucind mâinile în văzduh îi strigă învârtoșată.
- Taci fată, taci! Are să te audă și are să vină. Nu-l mai chema copil nesăbuit. Corbul nu-i suflet pământean. E duh necurat, e întunericul, e spaima, e noaptea. Corbul e însăși moartea copil nepriceput. Fugi. Fugi în lume si-ascunde-te. Cruță-ți firul ăsta fraged de viață. Ascunde-te în scorburi de păsări și-n desiș des de pădure, unde să nu răzbească pană de corb...
Fata zâmbi cu înțeles.
- Îl iubesc mămucă. Mi-i drag. Și-apoi ce-i viața mămucă, e clipă în necuprins! Pe când iubirea e uriașă, e nesfârșită, e însăși necuprinsul...
Bărbatul se opri din muncă, își așeză mâinile pe genunchi și le fixă pe cele două femei, privirea trecând însă prin ele și curgând în jos peste câmpuri ca un râu fără maluri și fără zăgazuri. Când își adună din nou privirea femeia dispăruse. Porni cu pași mărunți și grei către casă. Urcă cu greutate treptele pridvorului și intră înăuntru. Era întuneric înăuntru. Afară era soare. O caută din priviri și o descoperi ghemuită lângă vatră bolborosind cuvinte abia înțelese.
Corbule, orbule
Tu al nopții duh
Cu trup de văzduh
Cu ochi ca uitarea
Adânci ca și marea
Cu miere pe buze
Dulce pentru gâze
Și în suflet hău
Al vieții călău
Hâtrule, urâtule
Pleacă din grădină
Lasă-ne-n lumină
Adună amarul
Și trece-l hotarul
Du-ți-l tot în cer
Atâta îți cer
Timpul tot îl stoarce
Nu te mai întoarce
Bărbatul se apropie și o mângâie  lung pe creștet. Avea părul aspru femeia. Se aplecă, o sărută în căușul cefei, apoi coborî în grădină, luă hârlețul cel mare și începu să sape adânc și temeinic...

„Mi-o trimis semn să viu la lac. Să-ți cați năframa cu fir de borangic și să-ți gătești bulendrele de nuntă mumă. Vin pe-nserat, să nu m-aștepți cu d-ale gurii” lăsase scris pe colțul mesei. Au găsit-o spre dimineață cu fața în jos plutind peste ape. Zâmbea larg spre dincolo de pământuri. La-nmormântare s-a strâns tot satul, cu toții au venit, de la Moș Pană sprijinit în toiagul gros de mesteacăn, până la ăl mai mic copil de țâță. Și au mânat-o la groapă cu alai bogat, având țiganii cu vioara-n frunte și cântec nalt și voie bună, de nu știa străin de nuntă-i sau e mormântare...


vineri, 12 octombrie 2018

O amiază fierbinte

Ziua era dogoritoare. Uitase să pună parasolarul în geam, iar pielea sintetică a scaunului se încălzise atât de tare încât îi ardea prin pânza subțire picioarele și spatele ca o plită electrică. O vreme fu nevoit să conducă aplecat, pentru a evita să atingă cu spinarea spătarul. Până la primul semafor volanul se mai răci atât cât să îl poată apuca cu degetele, iar aerul dezmorțit ieșind prin grilele topinde începuse a prinde oarece vână. Orașul era foarte aglomerat. Oare din cauza începerii școlii, până mai ieri era relativ ok, gândi, scrutând prin ferestrele mașinilor în încercarea de a descoperi mamele ieșite pe furiș de la slujbă, grăbite să-și adune odraslele de la porțile școlilor, să le proptească autoritar în scaunul cel mai înalt din bucătărie, cu ciorba în farfurie și cu felul doi în cuptorul cu microunde, pentru a le părăsi apoi în fugă fără să uite să le arate prin ușa întredeschisă degetul arătător “Și să dormi ne-am înțeles?! Nu vreau să aud nicio scuză!”. Nu descoperi însă niciuna. Toți erau bărbați, cu aer plictisit, bătând darabana în plasticul volanului sau sprijinindu-și capul în palmă de ușa mașinii. Era una din puținele zile în care nu-l apăsa nimic. Nu avea oră fixă pentru întâlnire, nu trebuia să meargă pregătit cu nimic, drept urmare timpul nu se grăbea deloc, ba dimpotrivă, se târâia agale pe sub copacii licărind auriu cătând amețit către un petec de umbră. Capul părea că i se golise de tot, conținutul întreg topindu-se și scurgându-se în crăpătura dintre astăzi și mâine. Se făcu verde. Coti la stânga urmărind atent șirul de mașini, apoi merse neîntrerupt vreme de vreo zece minute. În dreptul podului apucă una din benzile laterale și îl ocoli. Abia ieși însă de pe drumul principal căci șirul de mașini se și opri. Putea zări pe deasupra carcaselor metalice, undeva în depărtare, semaforul roșu. Era un nod foarte aglomerat. Nu doar în orele în care mamele își ridică grăbite copiii de la porțile școlilor, ci în toate celelalte. Trebuia să facă la stânga pe sub pod și apoi imediat la dreapta. Se încadrase pe banda a doua, a treia fiind pentru înainte, dar nimeni nu o lua întra-colo, toți cei care voiau să meargă înainte trecând bineînțeles peste pod. Întinse mâna în dreptul grilei de aerisire. Era bine,  grilele înviorate scuipau aer rece și atmosfera nu mai era insuportabilă. Nici scaunul nu mai frigea. Apăsă repetat butonul radioului pe înainte pentru a găsi un post cu muzică digerabilă, o descoperi pe Madona, apoi își sprijini brațul pe cotiera mașini și își lăsă bărbia în palmă. Era o bucată de timp pierdut fără îndoială, dar atâta timp cât nu i-l cerea nimeni, adică era timpul său pierdut, nu îl deranja prea tare. La o adică urma să fie și acesta contorizat alături de timpul câștigat sau de acela folosit cu eficiență.
În lipsa unei alte preocupări își lăsă privirile să curgă peste mașinile din față. În stânga era o camionetă pick-up albă, murdară, probabil o Toyota. Aparținea unei firme, pe ușa din dreapta fiind pictată o siglă, dar nu putu să citească nicio literă. Înăuntru un singur bărbat, nu-i putea descifra conturul din cauza tetierelor mari și a scaunelor înalte. Chiar în față era un microbuz Volkswagen. Acel microbuz Volkswagen care făcuse istorie! Arăta foarte bine deși era o mașină muncită și desigur foarte veche. Bara de protecție era ușor înfundată la ambele capete, în timp ce, pe jumătatea din stânga, vopseaua se cojise și arăta ca năpârlită. “Șofer indisciplinat? Dacă da, sunați la…” scria pe un afiș cam cât un A4 lipit pe grilajul de protecție instalat pe fereastra din spate. Cifrele erau mici. În mașină erau patru bărbați cu figuri întunecate și părul negru corb, păreau indieni sau oricum din partea aceea de lume, poate nu erau și arătau așa doar din cauza luminii care transforma tot ce nu putea atinge în umbre, gândi. Ședeau doi pe scaunele din față și alți doi pe bancheta dindărăt. Cel de la volan povestea ceva cu gesturi largi, iar ceilalți îl ascultau atenți, bărbatul din dreapta reacționând din când în când, în timp ce ultimii doi își înghesuiseră capetele printre tetiere pentru a le sorbi vorbele primilor. Privind mai atent constată că de sub motorul Toyotei curge ceva. Cam o picătură la patru-cinci secunde. Aruncă ochii mai departe peste sorii înmiiți, dar orice făcea privirea se întorcea singură la scurgerea de sub motorul Toyotei. Era evident că viteza creștea, ajunsese cam la o picătură pe secundă. Bărbatul de la volanul Volkswagenului povestea ceva amuzant exemplificând cu mișcări ample ale întregului trup, iar cei patru izbucneau adesea în hohote de râs. Păreau muncitori la o companie de construcții și cel mai probabil povesteau despre vreo boacănă a unui coleg de muncă. Fereastra era deschisă în dreptul șoferului deși afară era pârjol, aerul condiționat nu mai funcționa desigur demult și ar fi fost mult prea scump să îl mai repare. Șoferul scrumă țigara pe geam și continuă să povestească. Imediat în dreapta era o altă mașină tot cu un singur bărbat la volan. Nu știa să spună ce marcă. Își scosese inelul de chei, o alesese pe cea mai mică, probabil cheia de la cutia de scrisori și se scobea cu mare atenție sub unghii. Adesea sufla peste cheie scuturând-o ușor, apoi admira mulțumit lucrarea.
Sub Toyota se făcuse baltă. Cercetă ascuțit. Era benzină, era sută la sută sigur că este benzină. Sub aerul dogoritor benzina se evapora cu repeziciune și asfaltul dansa agitat. Nu avea nici cea mai mică îndoială că este benzină. Nici nu era de mirare, cu așa călduri cauciucul îmbătrânit al furtunului crăpase și numai pânza îl mai ținea să nu se fărâme. Privi instinctiv înspre semafor. Era verde dar mașinile nu se mișcau. Se întâmpla adesea, căci cei ce veneau din dreapta, dinspre centru, erau atât de mulți încât umpleau intersecția și chiar dacă mașinile din față aveau dreptul să înainteze, nu aveau unde. Stătu cu ochii pironiți în semafor până când acesta se făcu iar roșu, apoi reveni cu privirea spre balta de benzină. Cursese atât de multă încât începuse să se prelingă ușor spre Volkswagen. Unul dintre muncitorii de pe bancheta din spate făcuse o criză de râs, lovind cu pumnii în scaunele din față și tropăindu-și picioarele în podea. Volkswagenul se bălăbănea încet ca o rață mergând la scăldat. O să le scoată pe partea ailaltă, murmură, apoi își fixă ochii pe țigara șoferului. Era doar un punct roșu plimbându-se ca o gâză neliniștită prin habitaclu. Chiar dacă s-ar fi pus verde nu prindea să treacă din prima tură. Închise radioul. Șoferul scosese din nou mâna pe geam și scrumă iar. Țigara era foarte mică. Cât se poate de mică. Ieși din mașină cu ochii țintă la șoferul Volkswagenului. Acesta mai trase pentru ultima dată tare în piept și scoase mâna pe geam cu chiștocul prins între degetul mare și arătător. Trânti portiera, încuie mașina, prinse în treacăt privirile uluite ale șoferului de camion din spate, apoi o rupse la fugă înapoi printre coloanele de mașini încremenite, rostogolind picioarele cât îl țineau puterile. Cu ochii minții zări mâna șoferului, degetul mare și cel arătător zvâcnind ca un arc, apoi chiștocul de țigară plutind prin aer luuuuung și chiar înainte să atingă pământul flacăra, vaporii de benzină aprinzându-se, balonul încins atingând instantaneu furtunul crăpat și prin înlăuntrul său interiorul rezervorului. Explozia îi înfundă urechile și-i smulse pieptul din locul său, imediat urmând suflul care îl ridică de la pământ și îl azvârli mai bine de zece metri înapoi printre mașini, trântindu-l la pământ și făcându-l să alunece scrijelit peste asfaltul noduros. Ca un covor fermecat pământul se scutură, azvârlind Toyota și Volkswagenul ca două jucării stricate peste capul său și culcându-le mult înapoi peste mașinile oprite, în timp ce următoarele se îmbrânciră unele în altele ca pasagerii în metroul din Tokio. Îi curgea sânge din nas și colțul ochiului lipit de pământ îi era de asemenea umed. Buzele erau franjurite și nu-și mai simțea jumătate din corp. Obrajii îi ardeau. Chircit pe pământ privi înapoi peste umăr. O flacără uriașă luase locul Toyotei, în timp ce bucăți arzânde din ea se împrăștiau peste tot. Mirosea a benzină și a carne arsă. Aerul tot era îngrozitor de fierbinte…    
              

vineri, 28 septembrie 2018

dezveliri

poftiți domnule m-a invitat femeia
prinzându-mă cu mâna de-un cot
și împingându-mă către cabina de probă
pitită în dosul ultimei tejghele
am găsit un trup numai bun pentru dumneavoastră
eu am strâmbat din nas de cum l-am văzut
(deși ai mei mă tot băteau la cap să-mi iau unul)
căci avea părul rărit și alb pe icicolo
călcâiele crăpate
și deși era abia scos din cutie avea deja cute
ce nu puteau fi trecute cu vederea
în jurul ochilor un pic obosiți
când l-am îmbrăcat burta s-a aplecat ușor
peste cureaua de piele neagră
și o greutate neașteptată mi s-a așezat peste piept
nici vorba să mi se potrivească i-am răspuns
scuturându-mi capul
și i-am întins trupul
în timp ce ea mi-a înapoiat poeziile
prin crăpătura perdelei de postav gros
am sa mai trec pe la dumneavoastră
am șoptit trecând grăbit
prin ușa întredeschisă

afară era soare și vântul adia ușor
nu departe de ușa magazinului
se zărea o bancă cu vopseaua crăpată


luni, 17 septembrie 2018

răsfirând palmele

știi de ce avem zece degete?
ca să numărăm stelele!
una, două, trei, patru, cinci… zece
apoi întoarcem palmele
cu fața către lună
și continuăm numărătoarea
unsprezece, douăsprezece, treisprezece…
și tot așa pe-o parte și pe alta
până când stelele toate
se adună pe vârful degetelor
de încep ele a străluci
ca și cum ar fi stat o iarnă întreagă
în sirop de licurici

pe urmă închidem ochii ca să împlinim adunarea

luni, 27 august 2018

pâine și vin

aveam un caiet vechi
dictando de o sută de file
în care îmi notam toate minunile ei
cu un creion roșu mic
având două muchii rotunjite și celelalte două drepte
ca un scut roman
îl ascuțisem de douăzeci și șapte de ori
știu bine
căci la fiecare ascuțire
marcam câte un asterisc pe caiet
fix pe dunga dintre rânduri înspre cotor
prima minune fusese una impresionantă
un zâmbet de douăzeci și patru de carate
în forma de lebădă
în fapt nouăzeci la sută dintre minunile ei erau zâmbete
de toate formele și toate culorile
celelalte fiind în mare majoritate vrăbii
lipsite de trup
doar trei fuseseră delfini
cu coada lungă și aripile mari cât ale pescărușilor
arătau ciudat așa jumătate pescăruși jumătate delfini
zburând jumătate în apă jumătate în aer
glăsuind jumătate în susuri jumătate în adieri
nimeni nu știa ce sunt cu adevărat
nici măcar ea
nimeni nu avea cunoștință nici măcar că există
doar eu aveam fiindcă însemnam conștiincios
în fiecare zi
în caietul alb fără foi, fără coperți și fără sfârșit
toate minunile ei…


duminică, 19 august 2018

plăsmuiri

vorbe nespuse
în sol mâlos germinând -
castele se nasc



duminică, 12 august 2018

Colonia

Nu trecuse nici o lună de când sosise și i-a simțit mușcătura. O gură de șarpe smulgându-i măruntaiele. A tresărit, a dus mâna la burtă ca și cum ar fi încercat să-i smulgă capul flămând și să-l izbească de pământ, apoi a căzut chircindu-se sub greutatea durerii. A rămas așa o vreme, aplecat, simțindu-i picioarele cu gheare ascuțite cum aleargă peste carnea-i dezvelită. S-a speriat cumplit dar nu a spus nimănui. Nu trebuia să le arate că este fragil, că poate fi atacat și învins. Trebuia să le pară în plină putere, un învingător fericit. Chiar dacă era departe lume, banii erau buni, munca ușoară și pretendenți destui să-i ia locul.
Prima dată i-a simțit într-o dimineață. Era exact după prima ședință a zilei. A încercat să îi ignore. Apoi au început să vină noaptea. Seara, de cum se așeza în pat îi simțea adunându-se. Îi auzea alergând pe podeaua lucioasă, țăcănind cu ghearele ascuțite ca o mașină de scris, traversând dinspre ușă până sub dulap și apoi de sub dulap îngrămădindu-se sub pat. Îi aștepta încremenit, abia ținându-și răsuflarea, cu lumina stinsă. Număra până la o sută, apoi întindea vijelios mâna și răsucea butonul veiozei fixate în perete. Niciunul nu se lăsa prins sub cupa luminii. Atunci cobora din pat și răscolea toată camera. Nu-i era greu, mobilele erau puține și simple. Lucrurile personale puține și ele. Își azvârlea pe podea hainele din dulap, desfăcea fața de pernă, răsturna sacul cu rufe murdare, cerceta atent cu lanterna fiecare centimetru din încăpere. Nicio urmă. Stingea apoi lumina și se urca în pat. Îi auzea urcând pe barele metalice ale patului, le auzea ghearele strânse alunecând înapoi, îi simțea alergând peste trup și întrându-i în carne. Întâi unul și apoi altul și altul și altul... Se adunau în stomac, rostogolindu-se împerecheați ca puii de nutrie, mușcând, zgâriind, se alergau de-a lungul brațelor, se învârteau ca veverițele în brad în jurul pulpei, ședeau la sfat în mijlocul țestei. Le plăcea, căci se adunau tot mai mulți.
De la o vreme a început să îi cerceteze pe ceilalți. Nu erau în număr mare. Dacă îl atacau pe el ar fi trebuit să fie peste tot, în fiecare încăpere, în fiecare ungher, ar fi trebuit să-i atace și pe ei. Era de așteptat să le vadă fețele obosite de luptă, trupurile chircite de durere, mințile chinuite de întrebări fără răspuns. I-a observat vreme îndelungată. Râdeau. Râdeau, spuneau povești porcoase și beau bere în cuantumul alocat săptămânal fiecăruia. Știa că ascund și tărie. Probabil și iarbă. Bănuia că și șefii știau, dar acceptau pentru binele tuturor. Le aduceau cei de la aprovizionare. Nu păreau afectați. Doar Ralph, austriacul, el era mai mereu morocănos. Seara îl vedea cum se retrage în sala de mese, se ghemuiește bancheta fixată în colțul pereților și scrie ceva nervos într-un caiet cu foi mototolite. Nimeni nu îndrăznea să îl întrebe ce scrie sau să îi ceară caietul. Ralph îl ascundea de ochii lumii. Când l-a găsit zăcând pe culoar și l-a ridicat, Ralph i-a spus smucindu-se doar atât „Sunt bine, lasă-mă!” dar el știa foarte bine că nu este așa. „Te-au mușcat?”. Ralph nici măcar nu a tresărit. „Groaznic!” „I-ai văzut? Eu îi caut în fiecare seară. Nu am prins niciunul până acum, deși îi aud cum tropăie, îi simt urcându-se pe mine, pătrunzându-mi în carne. Le simt mai ales ghearele, ohhh, ghearele alea ascuțite le simt cum îmi scurmă măruntaiele. Și dințiiii...” „Eu am văzut mai mulți. Sunt peste tot. Pe primul l-am văzut în sala de mese sub banchetă. Era mic cât palma. Cu dinții mari și gheare uriașe. Cu pielea lipsită de păr, netedă și umedă. Era hidos. Am încercat să-l pocnesc cu caietul dar a fugit. Am țipat și May m-a auzit. Tremuram. Mi-a adus un pahar cu lapte cald. Cât am băut laptele trei au căzut pe ciment. I-am văzut pe toți trei foarte bine, căci ședeam cu capul în palme și palmele sprijinite pe genunchi. Din ochi mi-au căzut. Erau mici la început, dar pe măsură ce alunecau pe obraji se făceau tot mai mari. Cât o jumătate de portocală s-au făcut, grași, slinoși, cu mustățile alea scormonitoare și ghearele zgâriindu-mi obrajii, uite, mi-a arătat. Când au atins podeaua s-au spart. Făceau pooc și se spărgeau, pooc, pooc... ca o picătură care atinge întregul și se cufundă îl el. Rămâneau doar urmele albe, mici cât niște năsturei rotunzi. Am dat cu piciorul și s-au șters.”
Vorbea în dodii Ralph. O vreme l-a suspectat că e dus complet cu capul. De fapt toți îl suspectau. Dar nu era. Auzise că urma să fie înlocuit. De la caiet i se trăsese, că încercase să îi vâneze cu caietul. Dar asta cu înlocuitul era poveste, în izolarea în care trăiau totul era poveste până când veneau cei de la aprovizionare.
A fost mult mai atent la ceea ce se petrece în jurul său de la discuția cu Ralph. Erau reali. Trebuia să îi vadă, știa că privindu-i i-ar fi fost mult mai ușor să se lupte cu ei. Așa că a făcut ochii mari și ziua, dar și noaptea. Și-a antrenat privirea să cerceteze în noapte. Decupa întâi contururile, le sfredelea încet, fără grabă, privirea pătrundea prin ele, chiar așa, prin ele, nu se oprea la suprafață, ca și cum învelișurile ar fi fost poroase, lipsite de densitate. Asta l-a ajutat mult. Putea să vadă de la o vreme și înlăuntrul său, dar ei apăreau nedefiniți, ca niște contururi cenușii pe un cearceaf colorat. Căutarea în sine îi redusese însă ca număr. Nu le plăcea lumina, era un lucru dovedit.
Nu dispăruseră însă. În ziua de duș și-a descoperit brațele. Aveau crăpături. Crăpături, nu răni. Arătau ca gheața atunci când arunci cu piatra în ea. Un punct zdrobit în centru și multe linii tremurânde răspândindu-se ca dintr-un soare cu raze. Trebuia să facă ceva altfel toți ar fi observat. Pentru început nu s-a mai arătat în public cu brațele neacoperite, purta doar cămăși cu mâneci lungi. Dar nu era de ajuns.
Apoi într-o seară l-a zărit. Stătuse două ceasuri cu lumina stinsă. Încercase să adoarmă și nu reușise. Camera era cufundată complet în întuneric și ochiul tăia cuburi mari pe care le rostogolea într-o parte și alta într-o încercare fără sorți de izbândă de a ajunge la miez. Atunci a zărit lumina. O rază palidă traversând camera. Palidă, foarte palidă, ca o gaură a cheii către o încăpere fără ferestre. Și în capăt, ochii. Păreau magnetici. Ca o rază tractoare andocându-te unui vehicul mult mai mare. A mișcat mâna iar el s-a speriat. N-a fugit însă, s-a răsucit doar, dând să fugă, dar a rămas pe loc. Era așa cum îi povestise Ralph, simțise că Ralph nu minte și nici nu aiurează. Era hidos, cu o piele fără păr, umedă și lucioasă. Era gras și nu i se vedeau picioarele căci ședea peste ele. Se așteptase să dispară dintr-o clipă în alta. Dar n-a făcut-o. Spre surpriza lui s-a răsucit înapoi și s-a apropiat. Ședea așa în mijlocul camerei, cerșind parcă două-trei firimituri de pâine. Deși semăna atât de bine cu un șoarece, știa sigur că nu mănâncă pâine.
May i-a spus că pe Ralph au să-l înlocuiască la prima sosire a proviziilor. Avea halucinații. Șeful vorbise acasă și decizia era luată. Înlocuitorul fusese deja stabilit și intrase în pregătire. Lui May îi era milă de Ralph. Nu știa ce aflase May, dacă Ralph îi spusese și ei, sau altcuiva ce îi povestise lui, dar nu era bine ce se întâmpla. Brațele sale, presupusa boală a lui Ralph... Știa sigur că Ralph nu era bolnav, sau în fine, nu așa cum îl credeau ei. Ralph se ferise doar să vorbească despre realitate. Toți ceilalți se drogau ca să scape de realitate, dar Ralph o înfruntase. Știa că trebuie să vorbească neapărat cu Maxine. Era absolut obligatoriu să vorbească cu Maxine. Trebuia să aștepte însă până la fanta de timp alocată. Cunoștea de când a plecat că va putea vorbi cu ea abia după două sute de treziri și apoi la alte fiecare trei sute. Puțin, foarte puțin, dar oamenii care îl angajaseră erau foarte zgârciți, iar mediul era potrivnic. Abia ajunsese la jumătate. Iar cei cu aprovizionarea ar fi trebuit să ajungă înainte să vorbească cu Maxine. Și înlocuitorul lui Ralph de asemenea...
A doua zi după discuția cu May i-a văzut din nou. Se dusese în sala de mese să vorbească cu Ralph, dar Ralph nu era acolo. Probabil că cineva îi spusese, altfel Ralph era întotdeauna acolo, chircit pe bancheta înfiptă în colțul pereților, scrijelind în caietul cu pagini mototolite. S-a așezat sleit de emoții pe banchetă, cu capul în palme. Și atunci l-a văzut. I-a căzut din încheietura mâinii. Nu a fugit, așa cum se așteptase și nici nu s-a spart, așa cum îi povestise Ralph. L-a privit doar lung, la fel cum îl privise și cel din camera sa. Nu avea cap, era doar trup, o culme cenușie cât o jumătate de portocală, care se micșora și creștea în ritmul respirației Au rămas mai bine de jumătate de oră așa, el cu capul în palme, animalul privind în sus de la picioarele lui. A vrut să-l lovească cu piciorul, să-l strivească de pardoseală, dar știa că s-ar fi întors mai mulți, tot mai mulți. Trebuia să le înțeleagă purtarea. Să-i înțeleagă și să-i facă să plece.
Pe Ralph l-au luat joi. În timp ce îl duceau, el își ținea apăsat degetul mare peste încheietura mâinii drepte. Sub deget a putut zări tăietura largă, dintr-o parte în alta a mâinii. „Sunt mulți i-a șoptit. Ai grijă de tine. Tu ai sa fii bine, puștiule!” i-a spus cu glas jos când a trecut pe lângă el și i-a zâmbit. Abia și-a înghițit lacrimile. „Vrei să vorbesc cu Maxine?” l-a mai întrebat răsucind capul peste umăr. „Vorbesc eu cât de curând” a mai bâiguit el deși bărbatul era deja departe și nu-l mai auzea...
E greu să-ți găsești cuvintele după atâta nevorbire, mai ales dacă ai doar douăzeci de unități de timp la dispoziție. Făcuse fel de fel de planuri, liste, sute de variante de întrebări, mii de cuvinte, dar când Maxine i-a zâmbit a rămas mut. „Ce faci străinule?” l-a întrebat râzând, apoi i-a povestit ce mai e nou pe la servici, ce probleme are cu maică-sa, cum se împacă cu vecinii cei noi. „Tu?” „Eu am probleme cu șoarecii” i-a răspuns. Ea a râs dându-și capul pe spate și dezvelindu-și dinții mari și frumoși. „Ai tu acolo un șoarece?” „Mai mulți, o colonie! N-ai cumva un șoim de închiriat?” „Un șoim nu am dar ți-l trimit pe Nik!” și a întors camera spre Nik care torcea leneș pe un fotoliu. „O daaa, ar fi grozav dacă mi l-ai putea trimite pe Nik.” „S-a făcut Zburătorule! Ai grijă de tine și să vii sănătos.”
A doua zi la micul dejun May l-a întrebat cum de bea lapte. Nici nu observase că și-a umplut un castron cu lapte și cereale. Nu mai mâncase lapte cu cereale de când era copil. „Poftim?” l-a mai întrebat May deși el nu spusese nimic. „Mi s-a părut că ai scos un sunet ciudat, motanule!” a chicotit May dându-i un cot și îndepărtându-se legănându-și șoldurile către sala motoarelor.
În locul lui Ralph a venit Jack, un american mărunțel, cu chelie și mereu cu zâmbetul pe buze. Peste noapte l-a visat pe Nik alergând după șoareci . S-a trezit nădușit și ar fi putut jura că Nik stătea la picioarele sale pe pătură când a deschis ochii. De îndată ce a dat cu mâna să îl atingă însă, Nik a sărit din pat și s-a făcut nevăzut. Când a aprins lumina a descoperit că cicatricele de pe braț îi dispăruseră și ele, nu mai era nicio urmă, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Și nici animalele cele hidoase n-au mai apărut...