marți, 12 aprilie 2022

Soldatul

Îl auzi abia când ajunsese lângă el. Apucă de țeavă instinctiv pistolul mitralieră rezemat de copac și îl aduse la piept. Apoi îl măsură pe străin din cap până-n picioare. L-ar fi putut omorî dacă asta și-ar fi dorit, era neîndoielnic. Avea însă uniforma și însemnele batalionului său. Asta îl liniști oarecum. Lăsă patul armei în pământ, dar continuă să o țină de țeavă, gata să o ridice dacă ar fi fost nevoie. Celălalt trecu pe lângă el și se lăsă pe vine deasupra focului, împletindu-și palmele printre limbile de foc rostogolite de jarul viu. 
- Aseară viscolea într-una – îl încercă soldatul.
- Arar ieșea pe ceruri luna – răspunse celălalt prompt. 
Nu erau o parolă oficială a batalionului, dar fusese stabilită între camarazi pentru a preveni infiltrarea străinilor. O făceau adesea și urmările erau catastrofale. Era clar că omul era unul de-al lor. Însă nu-l mai văzuse niciodată, ceea ce îl făcea să fie încă circumspect. Ar fi putut foarte bine să fie trimis de contrainformațiile militare. Nu ar fi fost primul. Aveau tot mai puțină încredere în moralul și loialitatea trupelor. 
- Rece noaptea, totuși – mormăi celălalt.
- Da, ultimele două trei nopți au fost tare reci - recunoscu el.
Îl urmări din priviri pe străin cum se încălzește deasupra focului și rămase surprins că acesta nu avea nicio armă. Jarul încins îi sfâșia fața gânditoare în felii roșii, galbene, portocalii. 
Își scoase o țigară și o aprinse cu mâini tremurânde, ținând cupă atât palma în care avea chibritul aprins, cât și pe cea în care încă ținea cutia din care îl scosese, pentru ca vântul să nu stingă flacăra palidă. După ce o aprinse, îi întinse străinului pachetul și îl scutură până când doi șerpi albi scoaseră capul peste marginea de hârtie. Nu-i dădu însă țigara să și-o aprindă de la ea, ci îi aruncă cutia de chibrituri. Acesta se ridică și își aprinse la rându-i, cu dexteritate, țigara. Constată că străinul avea aceleași gesturi când își aprinde țigara, protejând flacăra cu ambele palme.
- Au terminat? – întrebă el după ce trase primul fum adânc în plămâni, făcând semn din bărbie în josul dealului, spre drumul care șerpuia prin trecătoare, dinspre oraș înspre câmpie. 
- Tz... – scârțâi bărbatul un răspuns abia auzit. 
Când podul va fi fost terminat, el ar fi trebuit sa-si anunțe comandantul. Asta îi era sarcina, iar toată treaba ar fi trebuit să se termine repede, a doua zi la amiază cel târziu. 
- Cum îți zice?
- Vyacheslav – răspunse celălalt scurt. 
Tresări! Avea același nume cu al său. Vru să-i răspundă imediat străinului despre asemănarea de nume, dar își înghiți vorbele. Străinul trebuia să știe cât mai puțin. El nu aflase nimic despre celălalt. De altfel ar fi putut foarte bine să nu-l cheme Vyacheslav, ci să fie doar un mesaj prin care îi transmitea doar că știe totul despre el și că n-ar fi cazul să facă pe deșteptul. Cu siguranță cei de la contrainformații studiau dosarul fiecăruia înainte de contact. Dracu să-i ia! 
Răspunsul străinului îi părea un pic straniu, căci era unul tipic civililor, nu era unul specific soldățesc. Un soldat și-ar fi spus numele, prenumele și gradul. Cel mai probabil era un conțopist de prin birourile direcției de contrainformații, care s-a oferit voluntar să meargă în linia întâi a frontului. Erau rare cazurile, dar se mai întâmpla să mai apară cate un netot care voia să devină erou, sau dimpotrivă, s-o termine cu viața. 
Tăcură o vreme. 
- Cel mai probabil dimineață, nu-i așa? – continuă să-l iscodească celălalt. 
Știa că trebuie să își aleagă cu grijă cuvintele. Nu trebuia să lase nicio îndoială asupra loialității sale și mai ales asupra capacitații de a îndeplini ordinele primite. Auzise deja zvonuri că ar fi fost câțiva ofițeri decapitați pentru asta. Trimiși înapoi... nu se mai știa nimic de ei...
- Cel mai probabil mâine la amiază. Au adus bârne de lemn noi și le-au tăiat la dimensiuni, mâine ar trebui să le monteze. Și gata podul! – răspunse el precis, cum învățase la școala de subofițeri.
Străinul nu mai adaugă nimic. Se apropie de muchea abruptă a dealului și privi în zare. Vălătuci alburii se ițeau de sub plapuma nopții, ca niște ghemotoace subțiri de lână. Vântul se mai domolise, iar cântecele cocoșilor deschideau ochiuri mici de ferestruică înspre orașul ce dădea să se trezească. 
- E complet încercuit, asta e singura ieșire... – murmură străinul parcă pentru el. Pe aici ar trebui să treacă în curând toți– mai adaugă, apoi se opri. 
Bărbatul îl privi atent. Întrebările erau tot mai aproape de miezul problemei și asta îl sâcâia. Dar ultimele vorbe nu păreau să mai fie nici măcar niște întrebări, părea că străinul vorbește cu sine, nu cu altcineva. Îi privi atent fața. Era mai degrabă îngrijorată, temătoare, decât aspră și hotărâtă să îl încurce. Părea mai curând frământat de soarta orașului, decât încrâncenat să îl prindă pe picior greșit. 
- Tu ai să dai semnalul și ai noștri vor bombarda șoseaua. Și orașul. Și tot. Știi bine asta. Probabil că nu va scapă niciunul. 
Simțea cum crește înlăuntrul lui o ceață care începe să pună stăpânire pe toate gândurile sale, pe toate simțurile. Doar mânia era singura care își înălța viguroasă vrejul tot mai sus, deasupra ceții celei dense. 
- Probabil că așa vor face. Nu am primit nicio altă informație. Eu trebuie să spun doar când încep evacuarea – încercă el să-și păstreze calmul și să se țină departe de miezul fierbinte. Apoi trebuie să mă întorc la batalion, astea sunt ordinele. 
- Ai să te întorci și n-ai să vezi nimic din ceea ce se întâmplă. Cât de convenabil... – mârâi celălalt.
Ar fi vrut să îl pocnească. Să-l lovească cu pumnii și picioarele până nu s-ar mai fi sculat de jos. Ar fi vrut să-i scuipe în față: „ăsta e un război, iar în război nu numeri oameni uciși, ci dușmani eliminați, iar cei de acolo îmi sunt dușmani, m-ar ucide dacă m-ar întâlni, iar eu sunt doar un soldat, execut ordinele pe care le primesc, nu iau decizii”...
Celălalt parcă îi citise gândurile și adăugă șoptit.
- Majoritatea civili, oameni fără nicio vină. 
Îl privi cu atenție înfuriat. De data acesta străinul nu mai privea în josul dealului spre oraș, ci îl fixa cu privirea. Înțelese că i-a citit fiecare grimasă, fiecare ridicare din sprâncene, fiecare icnet de vomă. Înțelese că străinul l-a citit pe de-a-ntregul și că are să-l toarne. Nu avea decât o soluție. 
Aruncă un ochi spre arma rezemată de copac. Era la doi pași de ea. Străinul era la doi pași de ea, de asemenea. Făcu o mișcare lentă, ca și cum fi vrut să se dezmorțească, apoi se repezi înspre armă. Celălalt fu însă mai iute, o apucă rapid și trase.    
Simți o durere sfâșietoare în piept. Apoi avu senzația că tot corpul îi explodează în mii de cioburi, ca un pahar azvârlit în perete. Doar inima rămânea în picioare din tot trupul sfărâmat, inima și toată țesătura de sânge împrăștiindu-i durerea în fiecare celulă. În rest nimic, doar cioburi...
Căzu în genunchi. Simțea cum se sufocă. Duse mâna la piept, dar nu-și descoperi rana. Își duse degetele la nas, apoi le trecu peste buze. Nu aveau gust sărat și nici nu miroseau a rugină. Își desfăcu vestonul, apoi cămașa și își pipai pieptul. Nu avea nicio rană. Taman când începu să își atingă și celelalte bucăți ale trupului, auzi țăcănitul metalic al puștii scăpate din mână. Ridică ochii și constată că nu mai era nimeni în jur. Străinul fugise. 
Spărgând noaptea, lovituri de ciocan se înmulțeau...

xxx

Asistenta de la primiri fu prima care îl văzu pe bărbatul ce intra clătinându-se. 
- Targăăă – striga ea. 
Și targa apăru imediat. Cu ajutorul brancardierilor îl întinse imediat pe bărbat și începu să o împingă spre măruntaiele spitalului. Avea o rană imensă în piept. Cămașa îi era îmbibată de sângele care lunecase mai departe peste pantaloni, încleindu-se în țesătura subțire.  
- Urgență unuuu – țipă din nou asistenta.      
Nu-și mai aducea aminte să fi văzut atâta sânge vreodată. Era sânge pe mâinile, pe fața, pe hainele bărbatului, șiroi de sânge în urma-i, peste gresia albă. Făcu ghem cămașa bărbatului și încercă să o preseze cu putere peste rană. 
- Sala 5 pentru operație – strigă un doctor care i se alătură, alergând împreună cu ea și cei doi brancardieri pe lângă targă. 
- Cine naiba ți-a făcut asta, omule? – întrebă doctorul aplecându-se asupra pacientului.
- Aș vrea și eu să știu, dar nu știu – murmură sfârșit bărbatul de pe targă.
- Cum naiba să nu știi. Cineva te-a împușcat, omule. Adineauri. Te-a împușcat în piept. Când? Unde s-a întâmplat asta?
- Demult doctore, tare demult și departe s-a întâmplat. Doar că de atunci a tot crescut...
- Anunțați și poliția. Plagă împușcată în piept. Calibru mare, probabil armă militară. Pacientul nu vrea să colaboreze. 
Atât se mai auzi, apoi se făcu liniște. Rolele încetară să mai țăcăne peste marginile egal depărtate ale gresiei, de parca ar fi prins aripi și s-ar fi înălțat înspre cer, în timp ce targa dispărea după ușile albe ca o pereche de nori, pe care scria cu litere mari, ușor înclinate „Bloc operator - Sala 5”.  

miercuri, 16 martie 2022

Anticariat

Eram sigur că acolo fusese ieri o brutărie. Acum era un anticariat. Erau cărți pretutindeni, pe rafturi, pe podele, pe pereți, într-o dezordine ce amintea de rochiile toamnei. Într-un colț, am descoperit proprietarul, un bărbat mic, cu o barbă albă și lungă, cu un caftan roșu cu nori albi și conduri mov în picioare. S-a speriat, a deschis o carte și s-a aruncat înăuntru. Apoi toate cărțile s-au desfăcut ca aripile fluturilor și au ieșit prin fereastra crăpată, așezându-se în cofetăria de vizavi.

(m-am decis sa pun aici si textele scrise pentru Fictiuni Reale, proiectul lui Florin Piersic Jr. care m-a prins) 

duminică, 20 februarie 2022

nu suport liniștea

dau drumul la muzică
sunetele țâșnesc ca dintr-un tun de zăpadă
se așază pe scaun, pe pat, pe podea
alunecă în ceașca de ceai, umplu oblic lingurița de-argint
câteva se agață în păr
cutia scoate sunete continuu
ca și cum sub ea ar exista o mare subpământeană de cuvinte
din care se alimentează
sunetele inundă încet încet încăperea
se îngrămădesc, se îndeasă, umplu spațiul cu tampoane de vată
gândurile dinăuntru încetează brusc să mai crească
să mai lovească aerul
balaurii fioroși își flutură cozile ca guppy în acvariu
frunțile berbecilor se descrețesc
 
dintr-o dată muzica se oprește
copaci deja uscați cresc cu repeziciune împresurându-mă
coarnele cerbilor încep sa împungă realitatea 

marți, 5 octombrie 2021

Față de anumite chestiuni trebuie să avem o poziție

Poziția mea față de moarte s-a schimbat în ultima vreme
Până mai deunăzi ea stătea în stânga
Cu capul culcat pe o mână și mâna întinsă alene peste masă
Astfel încât lumina intrată prin crăpătura perdelei
Cădea exact pe mâneca brațului ce ținea lingurița și pe ceașcă                                
În timp ce ea amesteca în cafeaua turnată cu infinită atenție
În ceșcuța de sticlă maron cu farfurie așijderea
Amesteca de câteva ori, apoi cu gesturi enervant de încete
Apuca zaharnița și presăra câte o linguriță de zahăr cu vârf
Amesteca din nou de câteva ori și turna iar cu gesturi incredibil de lente
Zgrunțurii albi ca fulgii de nea în lichidul întunecat
I-am explicat că zahărul conține fructoză care se transformă în trigliceride
Iar acestea în combinație cu colesterolul HDL declanșează boli de inimă
Și poc, ai pus-o! A zis că n-o interesează și a mai pus o linguriță amestecând
Începând de mai deunăzi, moartea s-a așezat fix în fața mea
nu mai stă cu capul pe masă ci mă privește țeapănă
s-a așezat picior peste picior și soarbe la fiecare minut câte o gură de cafea
din ceșcuța de sticlă maron așezată pe o farfurie așijderea
pe care o apucă cu două degete de toarta rotunda ca o poartă
din când în când își îndreaptă capul și îmi spune câte o poveste
despre viată, cu personaje deloc imaginare și cu tâlcuri adânci
atât de adânci încât sufletul alunecă în hăul deschis și-și rupe picioarele
atunci eu mă ridic, dau la o parte perdeaua
și lumina înghite hulpavă cafeaua rămasă
în timp ce lingurița cade cu zgomot în ceșcuța golită

marți, 29 iunie 2021

El paso

Nu a fost de mirare pentru nimeni că Eleuterio Francisco Rubalcaba a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare și condamnat la moarte prin împușcare. Mirată a fost însă toată suflarea să afle că își făcuse ascunzătoare chiar în sat, sub nasul soldaților, într-un beci abandonat, aflat îndărătul uneia dintre ultimele curți și că se întorcea acolo după fiecare ispravă, așteptând ca lucrurile să se aștearnă în amorțire, pentru a planifica o nouă lovitură și mai surprinzătoare. Eleuterio a recunoscut cu bărbăție toate învinuirile ce i-au fost aduse și a ascultat sentința fără să clipească. Nu i-a fost niciodată frică de moarte. Știa că are să o vină curând, timpul urmând să stabilească doar unde și cum. Întotdeauna fusese convins că va muri împușcat într-o luptă nebunească cu trupele trimise să-l captureze. Se văzuse de atâtea ori alergând printre copacii deși, ascunzându-se după un trunchi gros, ca să-și tragă răsuflarea și să pocnească cu îndemânare pistoalele înroșite înspre urmăritorii săi, pentru ca apoi să se adăpostească după un altul, ca să-și verse plumbii fierbinți, și un altul, și un altul. N-ar fi bănuit nicicând, însă, că va fi vândut și capturat în somn, fără să aibă posibilitatea să se apere. Abia când a fost aruncat după gratii, cu povara așteptării celor trei zile până la execuție în piept, l-a cuprins frica, o frică uscată, zgrunțuroasă și rece. “După moarte nu există durere. După moarte există doar un pustiu nesfârșit. Lacrimile morții, suspinele și vaietele nu sunt pentru cei duși, ci pentru cei rămași, cei ce trăiesc cu durerea despărțirii în suflet. Morții nu fac decât să își continue drumul drept pe care l-au avut dinainte de a se naște”. Pe Eleuterio Francisco Rubalcaba nu avea cine să-l plângă. Existau, desigur, nenumărați camarazi care ar fi fost grozav de întristați să afle că s-a stins, precum și o mulțime de muieruști prin al căror pat acoperit cu așternuturi de mătase, de satin, sau de bumbac bătucit, trecuse cel puțin o dată, care ar fi vărsat, cu siguranță, măcar o lacrimă știind că s-a dus, dar nimeni nu l-ar fi plâns cu lacrimi dezlipite din cerul înlăuntrului. “Bine că nu mă spânzură” gândi Eleuterio Francisco Rubalcaba. I se punea un nod în gât de fiecare dată când auzea de spânzurătoare, fie că era vorba de propriul gât, de al vreunui camarad, sau chiar de-al unui dușman, nod pe care trebuia întotdeauna să-l înmoaie și să-l prăvale în jos până în stomac, cu ajutorul unei butelci de chicha golită pe nerăsuflate. Tare ar mai fi tras o dușcă și acum. Ba chiar mai multe ar fi tras, până ar fi căzut lat. Căci îi era frig, foarte frig. Se sprijini cu spatele de zid și începu să tremure. Moartea îl scărpina pe spinare. Îi simțea degetele subțiri și tari ca ramurile copacilor sub care se ascundea ca o pumă, îi auzea răsuflarea șuierătoare, îi simțea limba ascuțită zvârcolindu-i-se în urechi și pântecele strivindu-l de perete, asemeni unei metrese înfierbântate, gata să-l devoreze ca pe-un pui de parrillada. Se clătină câteva secunde, apoi leșină!

Când se trezi era întuneric. “Am murit” fu primul său gând. Apoi un șoarece, alergând speriat pe undeva pe lângă pereți, căutând disperat o gaură unde să se ascundă, îl convinse de contrariu. Cineva aprinse undeva o făclie și încăperea se umplu de o lumină lăptoasă șerpuitoare, ca un vapor care se scufundă invadat de învolburări năvalnice. Ar fi preferat să fie mort, căci așteptarea îl îngrozea. Ar fi dat orice să aibă alături alămurile lui Simon, pe Conchita și pe Leticia, să le țină pe genunchi, să le dezmierde gurile negre și spurcate, care scuipaseră între ochi atâția bărbați. Ele l-ar fi ajutat să treacă cu bine peste toate. Ar fi putut chiar să fure o armă de la unul din soldații care îi aduceau de mâncare. Cu siguranță că ar fi putut, dar îi era milă de ei. Cei mai mulți erau țărani desculți. Intraseră în armată doar din cauza sărăciei. Niște copii care abia învățaseră să mânuiască o pușcă. L-ar fi condamnat la moarte sigură pe cel căruia i-ar fi furat arma. Și-apoi își acceptase soarta. Știa că totul se sfârșise. Erau ultimele străfulgerări de lumină. Nu putea decât să încerce să le facă să treacă mai repede. Sau, să le lungească tot mai mult, până când ar fi umplut tot timpul ce-i fusese dat. O idee îi încolți în minte. Stătu câteva minute pe gânduri, apoi, cu marginea farfuriei de metal din care mâncase, Eleuterio Francisco Rubalcaba scrijeli pe zid o linie. Puțin mai încolo, o alta. Le uni printr-un semicerc. “Ce-i viața? O secundă de învolburare între două încremeniri nesfârșite.” Bărbatul privi atent desenul. Se dădu un pas înapoi. Își duse mâna la bărbie și contemplă cele două linii și semicercul, așa cum un degustător al artei ar contempla un mănunchi de tușe bine legate. Se încruntă, murmură doar pentru sine cuvinte neînțelese, apoi cu marginea farfuriei desenă un cerc în punctul în care semicercul se întâlnea cu a doua linie dreaptă, ascuns sub acesta, ca o boabă de rouă sub frunza zgribulită. Dacă semicercul ar fi putut face o buclă cât de mică înapoi, atunci înaintarea pe lina dreaptă ar fi putut fi curmată, sau cel puțin amânată pentru un timp nedefinit. Eleuterio Francisco Rubalcaba atinse cu degetul peretele, îl plimbă de-a lungul primei linii, urcă pe curbură, apoi coborî până la intersecția cu cercul și linia, dar în loc să o ia înainte pe linia dreaptă, își continuă drumul pe cercul tocmai apărut. Se roti o dată, de două ori, de trei ori... Încercă să acopere cu palma semicercul și linia dreaptă dinaintea sa. Apoi apucă farfuria cu amândouă mâinile și opintindu-se în zid, scrijeli un X mare peste a doua linie, ca și cum ar fi așezat un parapet de beton peste drumul, ce nu avea să mai fie trecut vreodată de-o suflare. 

“Nu în afară, ci in interior” murmură Eleuterio Francisco Rubalcaba, încercând să adune din amintiri imagini, cu care să încropească o lume pentru cercul proaspăt creat. Și ca un copil căruia i se susură un cântec de leagăn în urechi, adormi murmurând “în interior, în interior”. 

N-a știut niciodată cât de lung i-a fost somnul. S-a trezit brusc și a sărit în picioare. “Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro - strigă el disperat - în ce zi suntem astăzi?” “În opt februarie domnule” – îi răspunse din mers unul dintre soldații tineri venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Îl găsi pe Eleuterio Francisco Rubalcaba șezând pe vine dincoace de zăbrelele îndărătul cărora fusese închis și privind, ca un guanaco speriat, zidurile solide și reci ale temniței sale. “Cum… cum… cum ai ieșit de-acolo?” – spuse soldatul înțepenit de groază și începu să urle, alertându-și camarazii. Bărbatul își duse însă un deget la buze, îi făcu semn să se liniștească și ca să-l împace, se strecură ușor ca un abur printre barele groase, înapoi în celulă. Se așeză pe pat și zâmbi. Închise ochii la loc.

“Hose, Carlito, Eduardo, Arthuro… - strigă Eleuterio Francisco Rubalcaba deschizând ochii cu zâmbetul pe buze, ca și cum ar fi fost pe malul însorit al lacului, în zilele frumoase ale copilăriei - în ce zi suntem azi?”. “În opt februarie domnule” – îi răspunse unul dintre băieții care vegheau în permanență la ușa sa. “Și câte zile mai sunt până la execuția mea?” – întrebă el, privind șiret cum băiatul începe să se piardă cu firea și să se bâlbâie. “Două, cred, domnule…” “Dar câte au trecut de când am sosit aici?” – mai întrebă Eleuterio Francisco Rubalcaba și constată cum ochii băiatului sunt aproape să izbucnească în lacrimi. “Nu știu domnule, zece, cinşpe, nici eu nu mai știu… Vă rog, nu mă mai zăpăciți așa, de-o grămadă de zile mă tot întrebați asta”. Bărbatul întinse mâna spre desenul scrijelit cu farfuria de tablă pe zidul celulei și alunecă cu degetul de-a lungul cercului. “Dacă am găsi o cale prin care să ne întoarcem înapoi în trecut de fiecare dată când ajungem la un anumit punct, am putea trăi veșnic, într-o buclă perpetuă”. Apoi, spre stupoarea lui Hose, se făcu fir subțire de mătase și ieși prin ferestruica spânzurată undeva aproape de tavan, ca o amintire a ceea ce ar fi putut fi și se grăbi spre taverna lui Santiago Carlito Bermejo, ca să golească o ladă cu sticle de rom și să strângă în brațe câteva târfe focoase.

“Hei, tu de colo – strigă sergentul lovind cu pușca zăbrelele – trezește-te, a sosit ceasul”. Văzând că deținutul nu se mișcă, scoase de la brâu inelul cu chei și desfăcu gratiile. Înaintă câțiva pași, îl apucă de umăr, și-l zgâlțâi sănătos. “Hei… tâlharule, ți-a sosit ceasul”. Corpul bărbatului se prăvăli, însă, pe podea, ca un mănunchi de caracoli retezat cu maceta. Sergentul tresări. Speriat, duse două degete la beregata bărbatului și așteptă câteva secunde. Apoi rămase încremenit. Fața bărbatului era acoperită de un rânjet larg, întinzându-se de la o ureche până la cealaltă. Nu era nicio îndoială, deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba murise. Și ceea ce era și mai grav, murise fericit.

                                         ***

- Doctore, te rog să ne spui cauza morții și momentul decesului. Este foarte important să înțelegem ce s-a întâmplat și a cui este vina. Am fost păcăliți, doctore și asta nu-mi place. Nu-mi place deloc! Cred că răgazul de două săptămâni pe care mi l-ai cerut a fost mai mult decât suficient pentru un răspuns edificator – spuse colonelul, în timp ce cu o mână își mângâia barbișonul, iar cu cealaltă îi făcea semn oaspetelui său să ia loc de partea cealaltă a impozantului birou.

Doctorul Garcia Rodrigez Silva, vechi colaborator al colonelului, se așeză și fără nicio clipă de răgaz începu să desfășoare firul explicațiilor. 

- Mă tem, colonele, că veștile pe care am să ți le dau sunt cât se poate de proaste. Cauza morții pare a fi naturală. Nu am descoperit la autopsie absolut nimic neobișnuit, deși am desfăcut în bucăți corpul decedatului. Știu, o să spui că era un bărbat zdravăn, de nici patruzeci de ani, cum se poate să moară din cauze naturale un asemenea om. Nu pot să-ți dau nicio explicație, dar aceasta este concluzia finală. Însă ceea ce este și mai ciudat abia acum urmează, căci decesul se pare că ar fi survenit cu douăzeci de zile înainte de a fi descoperit cadavrul, adică cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat. Știu, colonele, e absurd, dar astea sunt semnele. Medicina nu minte. Și fiindcă mi s-a părut și mie cât se poate de neobișnuit, l-am rugat pe distinsul meu coleg de la universitatea din Caracas, doctorul Santos, să refacă toate analizele. Nici el nu a avut nicio explicație, dar a confirmat toate rezultatele mele. Deținutul Eleuterio Francisco Rubalcaba a murit cu șaptesprezece zile înainte de a fi încarcerat, din cauze naturale – încheie doctorul jenat, cu privirea în pământ… 


duminică, 27 iunie 2021

întoarcerea lui Divino

îl mai ții minte pe Divino?
filipinezul ăla micuț sau naiba știe ce era
care preda instructajul PSI 
la fabrica de macarale unde mă angajasem
l-am visat azi noapte, eram necăjit că nu mai dădea niciun semn
mă uitase complet, 
m-am apropiat de el tiptil și am observat că dormea
l-am scuturat ușor de umăr
scoală-te divino, i-am spus încet la ureche
dar el a continuat să viseze macarale și mie tare mi-era necaz
divino, scoală-te și scrie-ți numele pe cer cu litere mari 
el însă nici nu s-a clintit, ca și cum ar fi rămas înghețat în celălalt poem
asemeni gâzei în încleștarea lacrimii de chihlimbar
scoală-te divino, am șoptit apoi de nenumărate ori 
până când tu m-ai auzit și ai crăpat ușor ochii 
apoi ai zâmbit larg, atât de larg încât zâmbetul tău subțire 
a început să sculpteze dealuri și văi în brațul meu dezgolit
ce mult îmi place cum zâmbești divino, am răsuflat eu ușurat
în timp ce tu ai scâncit fără să deschizi ochii

luni, 21 iunie 2021

Peștișorul de aur

Bărbatul tresări. Se ridică iute de pe scaunul de pânză cu trei picioare, apucă bățul și smuci brusc. Apoi mulină repede, făcu o pauză, cătă din ochi către zvârcolirea de ape și mulină iar. Nu mai trăsese nimic de mai bine de o jumătate de oră, treaba nu mergea deloc bine. După dimensiunile ghiontului de apă nu se aștepta la cine știe ce. Două trei cochilii lichide și alea mici cât frunza de leuștean. Ridică undița și strâmbă din nas. Un cărășel mic, nu mai mare de-un lat de palmă și subțire ca o frunză, cu solzi strălucitori și aurii. Oscilă o clipă, apoi îi desfăcu acul din buză și dădu să-l arunce în găleată, lângă cei trei confrați scăpătați, când auzi un glas ca un clopoțel.
- Buna ziua pescarule, eu sunt peștișorul de aur și sunt gata să-ți îndeplinesc trei dorințe. Care ar fi cea mai mare dintre ele?
Bărbatul îl privi morocănos. Frigul îi intrase în oase, se simțea înghețat și înțepenit ca un știulete de porumb prins de noiembrie sub roata tractorului și nici nu apucase să strângă ceva serios. Îl privi pe peștișor în ochi, apoi aruncându-l în găleată lângă ceilalți trei, izbucni în râs.
- Păi cred că tu ai nevoie să ți se îndeplinească trei dorințe, nu eu. În primul rând fiindcă ai nimerit în undița mea, apoi fiindcă o să ajungi în punga cu pește și în cele din urmă fiindcă o să te prăjești în tigaia Maricicăi.
Peștișorul de aur încremeni. Așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată. Era cel mai tâmpit pescar pe care îl întâlnise în viața lui. Convins că omul nu înțelesese cuvintele sale, fie din cauza sticlei de votcă ce zăcea răsturnată la picioarele scăunelului, fie din cauza vântului ce-i șuiera pe la lângă urechile aproape înghețate, se decise să-i explice cu răbdare încă o dată.
- Pescarule, fii atent aici la mine, ca să ne înțelegem. Și să știi că popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. Eu, deci eu ăsta de aici din găleată, sunt peștișorul de aur și pot să-ți îndeplinesc oricare trei dorințe. Înțelegi?! Ori-ca-re trei dorințe! – repetă peștișorul rar pentru a fi înțeles de oricine, chiar și de un pescar matol și înghețat.
- Bine, mă! Am înțeles – răspunse bărbatul fără să-l privească, potrivind cu migală o râmă nouă în cârlig.  
Peștișorul de aur începu să se foiască neliniștit în căldare. Omul părea complet dus, nici după ce îi explicase în detaliu despre ce e vorba, iar el îi confirmase că a înțeles, nu dădea semne că a aterizat înapoi pe Pământ.
- Hei, pescaruleee… tu ai auzit ce am spus? Ori-ca-re trei dorințe! Poți să-mi ceri să te acopăr cu aur, poți să-mi ceri case, mașini, poți să-mi ceri orice-ți trece ție prin minte și eu îți aduc. Înțelegi? Uite, ca să-ți explic mai clar, ultimul pescar pe care l-am întâlnit a vrut să-i schimb piciorul de lemn cu unul adevărat. Și am făcut treaba asta pentru el. Pricepi? Acum omul are două picioare normale ca orice bărbat. Hei, pescarule, tu auzi ce spun?
Bărbatul părea mai degrabă atent la pluta ce începuse iar să se legene. Dură însă doar două trei secunde, apoi se liniști. O mai privi cu ochi ficși încă aproape un minut, dar constată că nu se mai clatină. Poate că mi s-a părut doar și mi se încețoșează mie privirile – murmură absent.
Peștișorul de aur începu să se scarpine după ceafă. Îl trecuseră toate sudorile la gândul prelingerii tigăii fierbinți a Maricicăi de-a lungul coastelor sale aurii. “Cum dracu de-am dat peste un asemenea dobitoc?! Numai mie mi se putea întâmpla una ca asta. Parcă sunt blestemat, nu alta. Ăilalți, toți, dau numai peste bărbați adevărați, care vor mașini bengoase, gagici mișto, bani gârlă, vile la Monaco și se lăfăie în lumină și bogăție, în timp ce ăsta al meu e complet cretin, mă tine aici într-o găleată de tinichea cu două degete de apă” – mormăi el în barbă. 
- Pescarule! Pescaruleee… mă pescarule mă... 
- Bă peștișorule, termină cu prostiile! Cine mai crede azi în minuni, bă, spune-mi și mie?! Uită-te și tu în jur și vezi în ce rahat ne scăldăm. Plutim bă. Dacă ar exista minuni, chiar crezi că ne-ar ocoli toate?! Dă-o dracu de treabă! Nu-s copil de țâță să pun botu la d-astea, bă peștișorule. Bine, de crezut în minuni cred mulți, dar să fim serioși, nu am văzut una îndeplinindu-se bă, una! D-aia îți zic, io merg pe barba mea!
- Băi besc… bai pescarule, stai mai ușor, să ne înțelegem, să știm despre ce vorbim – se bâlbâi peștișorul de aur. Tu chiar n-ai auzit niciodată de peștișorul de aur și de cele trei minuni cu care vine la pachet? N-ai citit nicio carte despre asta? Nu ți-a povestit bună-ta când erai mic? Dacă n-ai auzit povești, poate ai văzut și tu filmul ăla cu lampa lui Aladin. Ăla care o freacă până iese duhul din ea. Trebuie să-l fi văzut. Un duh albastru și mare, cu cercel în ureche. Ei bine, când iese din lampă își duce mâinile încrucișate la piept și zice cu emfază “Teeen thousand years will give you such a crick in the neck.” Și pe urmă “I'm a mystical genie, stop mocking me”. Ei bine ăla sunt eu, adică nu sunt chiar ăla, dar pot să-ți îndeplinesc trei dorințe oricât de mari ar fi ele, exact ca el - mai încercă cu un ultim efort, chiar înainte ca bărbatul să se ridice de pe scăunel, să-și strângă tacticos undițele și să verse conținutul găleții de tablă într-o pungă Kaufland.
                                                                ***
- Auzi mă Ilie, d-ăștia mici galbeni să nu mai aduci, mă, să le dai naibii drumu înapoi. Mi-a murdărit toată chiuveta cu solzii ăia ai lui. S-a pus dracu o patină galbenă pe ea de n-am putut s-o scot nici cu tix. Nu știu ce-o fi mâncat ăsta. Și apoi nici la gust n-a fost bun, parcă-i de tablă, zău așa. Până și Mița a azvârlit înapoi osu ăla galben, cică-i prea tare, nu poate să-l roadă...