luni, 13 iulie 2020

Frunzărind

Heeeei… ce ai făcut cu Soarele? – a strigat mânioasă fetița înspre uriaș
Uriașul a privit în stânga, apoi în dreapta, a ridicat nedumerit din umeri
Și privind în jos înspre fetița mică cât o buburuză i-a răspuns mirat
Dar Soarele este aici, la locul lui
Ei, cum să fie la locul lui, dacă eu nu îl văd? - s-a încruntat copila
S-ar putea să nu îl vezi din cauza norilor sau a frunzelor uscate ale copacilor
Trebuie să le dai la o parte, i-a explicat calm uriașul
Dar sunt milioane de frunze, iar norii se tot adună
S-a întristat și mai tare fetița
Tiii… dar nu așa se începe, a replicat tunând domol, ca o zbatere de ape, uriașul
Dar cum?
Uiți de frunze și de nori și începi să sapi înăuntru
Înăuntru? De ce?
Ca să faci o groapă!
O groapă? Dar de ce o groapă?
Ca să aduni în ea izvoarele dimprejur!
Și de ce să adun izvoarele dimprejur?
Ca să faci din ele un lac!
Un lac? Și la ce-mi trebuie mie un lac?
Pentru că un lac este un ochi de uriaș și privind în adâncul lui ai să poți vedea Soarele!

luni, 6 iulie 2020

Viața și grijile Vilei Nedeianu (ultima parte)

Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat. Miu s-a așezat in fund, in mijlocul pajiștii si s-a întins apoi peste ea cu mâinile sub ceafa, cu familiaritatea copilului ieșind cu pielea tremurândă din mare ce se întinde cuminte la soare. Unul cate unul, hulubii s-au întors si s-au așezat înapoi, tropăind cu tălpile ascuțite peste tabla argintie, ca si cum boabe de orez ar fi căzut mărunt într-o tigaie de tabla.
- Haide, vino, nu-ti fie teama. Nu te mănâncă, poate o sa facă niște găinaț peste cămașa ta, dar nu-i nimic, se spală – a ras Miu si trupul sau s-a acoperit aproape complet de hulubi. Era clar, acolo era tărâmul lor si odată acceptat, deveneai unul de-al lor. Ceea ce s-a întâmplat pe data si cu mine.
Ne-am petrecut multe după amiezi pe acoperișul casei lui Miu. Urcam la etaj, deschideam ușa spre pod, urcam pe scara de lemn, apoi deschideam mica ferestruica si coboram pana pe pajiștea de metal. Aici ne întindeam cu fata in sus si ne lăsăm calcați in picioare de zecile de porumbei ce-si făcuseră culcușul prin încheieturile acoperișului. Uneori ne ridicam in fund si ne depărtam brațele, iar porumbeii se înghesuiau sa ni se așeze pe ele si pe cap.
- Parca ești o antena de bulgari – râdea Miu privindu-mă cum stau neclintit, de teama sa nu-mi cada hulubii de pe umeri, ca galoanele de pe cei de general.   
- Nu mă face sa rad, fiindcă au sa se sperie si au sa fuga – ii răspundeam eu in timp ce încercam sa mă țin sobru si sa trag in același timp cu ochiul la hulubii din capul lui ce păreau lipiți cu prenadez.
Alteori Miu se ridica si se ducea pana la marginea streșinii ca sa privească in jos. Nu ii era deloc frica, probabil ca Miu muncise mult ca sa devina suta la suta hulub, daca nu si in trup, atunci doar in suflet, in timp ce eu trebuia sa mai stau încă multe ceasuri cu burta la soare pe acoperișul de tabla pentru a deveni unul complet, caci pe mine mă lua amețeala doar privindu-l cum se bălăbăne acolo, pe marginea ei, apăi sa mă ridic in picioare alături de el.  
Când a venit toamna nu ne-a mai plăcut sa fim păsări. Începuse sa ploua si acoperișul devenea umed si alunecos, pentru noi care nu devenisem încă hulubi ca cei care tropăiau deasupra camerei-depozit.
- De mâine o sa ne jucam de-a cowboii si indienii. Tu sa-ti aduci indienii! - m-a avertizat Miu într-o joi complet surprinzător, dar așa era el. Ai?
- Am! – m-am bâlbâit eu, neștiind cu siguranța cum va dori sa ne jucam de-a cowboii si indienii, dar Miu a adăugat imediat.
- Eu o sa fiu Old Shatterhand, iar tu Winnetou! Iar ca gloanțe o sa folosim boabe de mazăre sau de fasole. Gloanțele o sa le aduc eu.
Așa ca vineri m-am înființat la ușa lui Miu cu punga cu indieni într-o mana si cu ghiozdanul in cealaltă. Ne-am dus la el in camera si i-am întins pe covor. La o prima vedere forțele păreau a fi complet disproporționate, caci in timp ce armata mea numără vreo cinste, douăzeci de războinici cam jerpeliți, a lui avea spre cincizeci de suflete, toți unul si unul, dintre care aproape jumătate calare, ceea ce constituia un avantaj semnificativ.
- Hai, nu te speria, caci te las pe tine sa te ascunzi in munți, in timp ca ai mei o sa treacă prin vale in drum spre fortul din Cinta Pahate. O sa ai avantajul surprizei si al terenului – mi-a explicat Miu foarte concentrat, începând sa întindă cutiile de carton pe covor pentru a configura munții, in timp ce deasupra a așezat mașinuțele in cele mai ciudate poziții, unele răsturnate cu susul in jos, altele pe o parte, altele mai mici puse pur si simplu grămadă unele peste altele.
- Eu o sa fiu Old Shatterhand, dar tu nu ai sa știi care dintre ei sunt, caci n-ai sa auzi ce vorbesc ai mei, de acolo din munți.
La început nu am înțeles sensul celei din urma remarci, pe care aveam sa-l pătrund abia mai târziu, când decimând aproape in întregime trupele federale, căzute sub răpăiala boabelor de mazăre, Miu mi-a ras in nas si mi-a spus plin de emfaza.
-  Degeaba, pe Old Shatterhand tot n-ai reușit sa-l ucizi!
Si avea dreptate, caci putea fi oricare dintre soldații de plastic, căzuți la pământ sau ramași in picioare. Cu aceasta ocazie Miu a mai instituit o noua regula. Având in vedere ca boabele de mazăre aveau o precizie destul de buna, Miu a hotărât ca indienii nu au voie sa slobozeanca decât săgeți, așa ca începând de a doua zi, trupei lui Winnetou i-au fost confiscate boabele de mazăre, repartizându-i-se in schimb scobitori.
- Ei, asta e altceva, acum e echilibrat. Pai cum sa tragă indienii cu gloanțe, când ei sunt dotați doar cu arcuri, asta n-ar fi conform realității! – a comentat Miu văzând cum scobitorile subțiri si ușoare nu mai pot dărâmă cowboii grei din plastic.
Lui Miu ii plăcea sa epateze si sa îmi arate cat de multe are si știe, ca îmi este superior. Uneori se enerva însă brusc, începea sa se înroșească si sa tușească pana la sufocare. Abia mai putea sa respire si dădea din mâini, ca si cum ar fi căutat împrejur o felie de aer pe care sa si-o îndese pe gat. Începea sa gajaie când vorbea, ca si cum cuvintele s-ar fi frecat de pereții gâtlejului, ca oamenii după ce se aprind luminile in sala de spectacol si se înghesuie cu toții prin uși spre ieșire. Atunci, fara sa se sperie sau sa intre in panica, Miu dispărea pentru câteva minute, întorcându-se vesel si bine dispus, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îl suspectam ca sa duce sa ia o pastila, dar el râdea si îmi răspundea de fiecare data când îl întrebam, ca se duce sa vorbească cu Marele Înțelept.
- De data asta nu mai mergem la fortul din Cinta Pahate, caci au secat puțurile acolo, vom merge prin canionul Walamuchah pana la râul Rotawa, pentru ca acolo cresc bobite de aur intre pietrele mici si rotunde, așa cum cresc peștii înapoia celor mai mari. Am sa-mi pun oamenii sa le găsească si sa le păzească pana au sa crească mari cat oul de găina, apoi am sa le culeg si am sa le topesc pe toate...
- Si ce ai sa faci cu aurul topit?!
- Nu știu, nu m-am gândit, poate ca am sa îl vând dentiștilor, ca sa facă dinți de aur soldaților. Ce mai rânjete o sa aibă – a ras Miu si s-a pornit sa-mi bubuie indienii cu gloanțele verzi.
Ideea mi s-a părut lugubra, dar originea ei mi s-a devoalat degrabă.     
Marele Înțelept avea sa apară din ce in ce mai des in discuțiile dintre noi, ca si cum s-ar fi hrănit si ar fi crescut din vorbele noastre. Aveam sa înțeleg ca, de fapt, el nu era chiar un pustnic ce filozofează închis in chilia sa de la capătul lumii, cum as fi crezut inițial, ci este un războinic călit in batalii si in viată, care ii vorbește despre bine si rău, despre încredere, despre răbdare, despre acceptare. Si nu doar atât. Marele înțelept avea in spatele sau o armata de războinici asemeni lui, trecuți prin lupte si căliți in războaie. In caz ca lucrurile nu s-ar fi putut rezolva prin intermediul vorbelor si al gândurilor, Marele Înțelept putea trimite oricând armata sa de sute de războinici, care ar fi luptat cu toții pana la moarte, cu îndârjire si cruzime, pentru ca Miu sa își rezolve problemele cu lumea.
- Marele Înțelept mi-a zis ca trebuie sa mai port ochelarii încă vreo doi, trei ani – a spus Miu zâmbind într-o zi - dar m-a asigurat ca, daca Mihai mai face mișto de mine, nu trebuie sa ii fac decât un semn pentru a trece totul prin foc si sabie împreuna cu vitejii săi.  
Au fost multe lupte intre indieni si cowboy, unele câștigate de aprigii apărători ai pământurilor străbune, dar cele mai multe câștigate de invadatorii dornici de bogații si de faima. Si poate ele ar mai fi continuat in multe alte zile daca intr-una din ele nu s-ar fi întâmplat un eveniment cu totul neașteptat.
Era într-o marți, când Old Shatterhand a aflat cu indignare ca indienii sioux au răpit-o pe Mary, fiica generalului Robinson si cereau pentru eliberarea sa șapte căruțe cu butoaie pline cu praf de pusca, ceea ce lui Old Shatterhand i se părea inacceptabil, mai ales ca praful de pusca avea sa fie folosit chiar împotriva lui. Tocmai de aceea, pentru a apăra viată si onoarea copilei, el a strâns cea mai are armata din istoria bătăliilor dintre indieni si cowboy si a purces spre Muntele cu Cactuși, acolo unde își făcuseră tabără oamenii lui Luna Albastra. Doar ca, pana acolo trupele trebuiau sa treacă prin Canionul Wabanatuta, unde își făcea veacul ai lui Winnetou. Ar fi trebuit sa fie o treaba ușoara, un marș fără probleme înspre Muntele cu Cactuși, dar ceea ca nu știa Old Shatterhand, era ca indienii conduși de Winnetou își lăsaseră deoparte săgețile de lemn fabricate in București si primiseră in schimb unele mai solide, recuperate de șeful lor, cu mare băgare de seama, ca nu fie observat de dușman, din solnițele unei terase din Bușteni. Tocmai de aceea Old Shatterhand a fost complet luat pe nepregătite de atacul fulger dezlănțuit de Winnetou si oamenii săi, care lansau cu mare precizie noul tip de săgeata, pierzându-si el însuși viată pana la urma, alături de ceilalți, intr-un atac devastator ce amintea de izbânda lui Stefan de la Podul Înalt.
- Astea nu-s scobitorile de la mine! Alea de la mine erau mai albe – s-a încruntat Miu luând intre degete si cercetând cu de-amănuntul una dintre săgețile abandonate pe câmpul de lupta.  
- Așa e, astea sunt de la Bușteni - i-am răspuns eu mândru
Miu s-a înroșit si a început sa pufăie ca un taur.
- Nu ai dreptul sa faci așa ceva! Nu ai dreptul sa vii in casa mea cu săgeți de la Bușteni. Așa puteam sa aduc si eu pietre in loc de boabe de mazăre si iți dărâmam tot muntele, nu numai ostașii.
- Scobitorile de la tine erau prea ușoare si am pierdut aproape toate războaiele din cauza asta – l-am înfruntat eu convins fiind ca dreptatea se afla de partea mea.
Capul lui Miu se înroșise cu totul si arata ca o lalea, in timp ce respirația se îngreuna din ce in ce, iar mâinile se balansau ca niște aripi largi de albatros, căutând sa găsească un sprijin.
- Nu ai voie! Eu stabilesc regulile aici. E casa mea, munții mei, muniția mea, nu ai dreptul sa aduci ce săgeți vrei tu – a replicat el înverșunat, eliberând cu greu cuvintele printre sincopele de respirație.
- Nu ai decât sa te duci la Marele Înțelept sa îl întrebi! – i-am replicat fără sa mă las mai prejos.
In mod paradoxal asta l-a enervat mult mai mult decât schimbarea săgeților in sine si Miu a țipat dintr-o data, de mi-a fost teama ca s-a auzit in tot cartierul.
- Ba nu am sa mă duc la niciun Mare Înțelept, am sa îl chem pe el aici!
Apoi Miu a tras puternic aer in piept si a început sa strige ca in transa, într-o limba care mi-era complet necunoscuta.
- Umunyabwenge ukomeye ngwino ndakwinginze unyunganire...
Si in secunda următoare, spre cumplita mea uimire si spaima, pe ușa camerei lui Miu a intrat un războinic uriaș. Era mai înalt decât ușa si aproape la fel de lat cat ea, astfel încât a fost nevoit sa se incline când a intrat si era acoperit din cap pana in picioare de-o armura făcută din bucăți de metal, așezate ca țiglele pe casa. In mina ținea o sabie mai mare decât mine pe care a ațintit-o spre tavan, in timp ce a bubuit ca un tunet.
-  Hano ni abatware!        
Miu si-a pus mâinile in sân si a zâmbit satisfăcut înspre mine, ca si cum ar fi vrut sa spună „ei, ai crezut ca glumesc, uite ca nu glumesc niciun pic”.
L-am privit înfricoșat pe războinicul cu figura de samurai, in timp ce mă ghemuiam intr-un colt al încăperii. Bărbatul avea pe cap o casca de metal, asemănătoare cu cea a lui Darth Vader, doar ca a sa era argintie nu neagra si nu ii acoperea fata deloc, iar in mijloc, deasupra, avea doua coarne masive tot din metal, de data aceasta galben. Mai jos, trupul soldatului era acoperit cu o vesta din bucăți de metal cam cat o palma de mari, cusute una de alta cu inele albastre, ca niște solzi. O alta armura ca o fusta construita la fel, îl acoperea de jur împrejur in dreptul coapselor, cu doua sorturi mai lungi atârnând peste pulpe, in timp ce pe picioare avea protecții ca niște polonice in dreptul genunchilor si jambiere ca ale sportivilor, doar ca ale sale erau din același metal strălucitor. Peste umerii si peste brațe pana la cot, armura era construita din bucăți mari, ascuțite si având colturi înadins subțiate, concepute anume sa sperie dușmanul si chiar sa îl sfârtece daca acesta ar fi îndrăznit sa se apropie. Ostașul era cu totul si cu totul înspăimântător.
- Hamagara abandi! – a mai poruncit Miu răstit.
-  Hano ni abatware! - i-a răspuns din nou Marele Înțelept, apoi in camera au început sa se scurgă unul cate unul soldați asemeni lui. Singura deosebire era ca niciunul dintre ei nu mai avea coarnele aurii.
- Hei, hei, te cred, zău ca te cred, toate sunt exact așa cum mi-ai povestit. Spune-le sa se întoarcă, te rog – l-am rugat înfricoșat.
- Nu mai pot, odată ce războiul s-a pus in mișcare, el nu mai poate fi stăvilit – a răspuns Miu senin, apoi a început sa rada in hohote, ca un nebun. Ii trecuse si tusea si nici roșu nu mai era. Furia sa se eliberase complet.
Camera se umpluse deja de ostași si aceștia începuseră sa se înghesuie unul in altul, ca si cum ar fi vrut cu tot dinadinsul sa cuprindă tot spațiul. A fost rândul meu sa îl trag de mânecă pe Miu si sa țâșnim printre picioarele înalte ale soldaților fioroși. Asta nu ne-a fost de niciun folos, caci numărul lor creștea tot mai mult, fără sa para ca se va opri vreodată. Umpluseră camerele, holurile, scara si începuseră sa se adune in curte. Păreau sa fie foarte nervoși si căutau cu ochii in toate pârțile, bănuiam eu, pentru găsirea si sfârtecarea dușmanului. Eram cumplit de speriat. M-am așezat pe vine strâns ghem si am început sa bolborosesc cuvintele auzite de la buna.
- Oh Doamne, apară si păzește! Ai grija de mine, de părinții mei, de fratele meu si de Levănțica. Nici nu știu cum mi-a venit in gând numele fetei. Levănțica era o verișoara de-a doua, mai mare cu doi ani decât mine, cu care mă întâlneam uneori când mergeam la tara si de care eram îndrăgostit in secret. Numele ei era de fapt Mioara, dar eu o chemam așa pentru ca mirosea tot timpul a levănțică. Nu știam de ce, dar îmi imaginam ca noaptea își așterne cearceaful si perna într-o tufa de levănțică, precum albina intre petalele unei flori.
Mi-era grozav de teama si de acum teama mea trecuse granițele porții lui Miu si se întindea peste întreg cartierul. Deja ii vedeam cu ochii mintii pe ostașii Marelui Înțelept cum rup gardurile si cum rândurile lor se revarsă tot mai departe, cuprinzând strada cu strada, casa cu casa, apoi orașul întreg.  
Nici nu am apucat sa îmi spun pana la capăt rugăciunea ca am auzit in poarta un răget ca de leu. Când m-am uitat, sa nu îmi vina sa cred ochilor. Era chiar Levănțica, subțire, firava, într-o rochița alba cu volane roșii, peste care îmbrăcase o cămașa de zale, ce-si termina curgerea metalica cu o sabie pe măsura-i, semănând atât de bine cu Ioana D’Arc.
- Hei, bestiiilor, înapoi in cușca voastră! – a țipat ea si a scos din teaca lunga asemeni unei tije de nufăr, o sabie mica si mov ca un mănunchi de levănțică, pe care a început sa o zvârlet in dreapta si in stânga, peste trupurile ostașilor. Si imediat ce sabia ii atingea, miresmele de levănțică se îmbibau in trupurile ostașilor, iar aceștia se topeau unul cate unul, astfel încât in scurt timp Marele Înțelept însuși dispăru in neant, in urma soldaților săi.   
Pe Miu nu l-am mai întâlnit. Nu a mai venit la scoală după întâmplarea aceea nemaipomenita, iar când am fost sa îl caut in clasa, colegii mi-au spus ca are scutire medicala. Nici acasă nu l-am mai găsit. La început nu mi-a răspuns nimeni, ca si cum casa ar fi fost brusc părăsita, apoi un vecin a ieșit in poarta si s-a răstit la mine sa nu mai tip, ca familia Rădulescu s-a mutat, nu știe unde. Casa din Parcelarea Cornescu este însă si astăzi tot acolo. Acum s-a mutat o familie tânără, fără copii. Au făcut mici modificări la casa, inclusiv schimbări la dormitoarele de sus si la acoperiș...

sâmbătă, 4 iulie 2020

Viața și grijile Vilei Nedeianu (prima parte)

Miu era un băiat mic și îndesat, cu părul tuns întotdeauna cazon și purtând ochelari cu rame subțiri și rotunde, pe care îi ridica din când în când cu un gest reflex, în sus pe nas, până îi lipea de sprâncene. Era îmbrăcat întotdeauna sobru dar perfect, nicidecum ca ceilalți copii zburdalnici de vârsta lui. Hainele lui erau nu neapărat noi, dar niciodată uzate, impecabil de curate și trase la line. Avea un aer adesea plictisit, părând să spună cu zâmbetul ce-l purta mai mereu în colțul căzut al buzelor „nu am timp să îmi pierd vremea cu voi, mărunților, deși îmi păreți simpatici și jucăuși”. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când îl priveam cu ochii mintii pe Miu cel ce avea să fie cândva peste ani, îl asemănam lui Ion Minulescu, așa cum era văzut el de ochii celor ce-l înconjurau „un produs al marilor orașe, un boem literar mai mult gras, purtând o pălărie fină cu streșini largi, care umbrea o față rubicondă, cu ochi iscoditori, deși miopi, în dosul unor ochelari cu rama groasă, un nas proporționat și o gură cu buze senzuale, care strângeau la-nchizătoarea lor o havană și având întotdeauna o cămașă deosebită”.
Miu locuia nu departe de mine, pe strada Turbinei, un cvartal de case care s-a numit la vremea construcției sale Parcelarea Cornescu, o felie îngustă și lungă, dar dulce, din ceea ce avea să devină peste ani vestitul cartier Floreasca și care era flancata de-o parte de nou răsărita Cale cu același nume si de cealaltă parte de un maidan cu nisip ce avea să fie transformat mai târziu în Velodromul Dinamo. Despre Parcelarea Cornescu se vorbise mult prin protipendadă, căci deși locuințele fuseseră construite de Societatea Comunală, înființată în 1911 anume cu scopul de a îmbunătăți condițiile de locuire ale muncitorilor bucureșteni, în zona respectivă au fost proiectate de către arhitecții Mohor și Trăjănescu numai vile superbe, în stil neoromânesc, având încorporate foișoare, cerdace sau terase elegante, ba chiar și camere pentru servitori, prețurile de vânzare mergând înspre un milion de lei, sumă exorbitantă pentru tinerii ingineri și funcționari ai capitalei, nemaivorbind de simplii muncitori, fiind cele mai scumpe case pe care societatea le proiectase sau construite vreodată.
Casa lui Miu, având parter și un etaj care era parțial înfășurat în iederă, îți lua ochii prin eleganța construcției, precum și prin frumusețea grădinii bine întreținute care o înconjura. Era a doua dinspre Comandor Eugen Botez, iar primul proprietar, din 1927, fusese a fost un anume Tudor Nedeianu, înalt funcționar la Ministerul Industriei și Comerțului. Tudor Nedeianu era un afemeiat și un cartofor notoriu, dar, se pare, un profesionist apreciat, căci deși tânăr, devine în scurt timp un apropiat al ministrului Tancred Constantinescu. Gurile rele ale epocii spuneau, însă, că banii și faima pe care le căpătase nu se datorau câtuși de puțin talentelor profesionale, cât mai ales celor amoroase, lucru aparent cunoscut mai multor soții ale membrilor guvernului, cât și norocului la cărți, ajutat întotdeauna de mânecile lungi și bine asortate ale sacoului de mătase gri-bleu. Cu timpul, Tudor Nedeianu nu devine numai un apropiat al Ministrului Constantinescu, ci și al camarilei vicontelui Kintomo Mushakoji, fratele scriitorului Saneatsu Mushanokōji, cel care îi prezenta primului ministru Ion I.C. Brătianu, scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Japoniei la București. Astfel, tânărul și ambițiosul Tudor Nedeianu ajunge prieten la cataramă cu Toshio Kojima, cel care figura în state pe poziția de atașat comercial al Japoniei la București, dar care era discret urmărit de Securitate, pentru că în realitate prioritățile sale în Romania păreau să fie legate de culegerea de informații privind pregătirile de război ale statelor din Balcani. Tudor Nedeianu avea de altfel să îi facă intrarea lui Toshio Kojima atât în lumea bună a Bucureștilor, cât și în cea a budoarelor și lupanarelor suspinând deopotrivă după simțiri răvășite, una din plictis sau răzbunare, cealaltă din spirit materialist sau de aventură. Blonda Lili Gheorghiadis, Angela Marioţeanu, Mimi Moft, dar și nume din lumea bună, care nu s-au dezvelit publicului, deși pe la colțuri erau susurate discret, trecuseră prin patul japonezului avid de carne albă și fragedă, acesta capitulând complet în fața nurilor voluptoasei Lili Gheorghiadis, cea care îi manca toți banii câștigați pe meleaguri dâmbovițene, dar care figura în același timp și pe statul de plată al Securității. La schimb, Toshio îi facilitează lui Tudor câteva deplasări lungi în Japonia, imediat ce Legația României de acolo este readusa la viață după câțiva ani de îngheț. De altfel Tudor Nedeianu se implică activ în punerea pe picioare, alături de ambasadorul Ion Aurel Vasiliu, pana în 1929 și apoi alături de Gheorghe Stoicescu, a „Societății Japono-Române”, dar și în organizarea în 1931 a primei expoziții economice românești în Japonia, la Muzeul Comerțului din Osaka, având aparent mai puțin motive profesionale, cat mai ales personale pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale în toate domeniile. Planurile sale sunt date peste cap în vara lui 1935, când află cu stupoare că blânda și docila doamnă Nedeianu are o relație de amor, care durează de câțiva ani, chiar cu Toshio Kojima. Nedeianu îi supraveghează discret o vreme pe cei doi și când se lămurește că zvonurile sunt adevărate, are un acces de furie și jură să se răzbune. Îi va surprinde pe nefericiții amorezi chiar în casa din Parcelarea Cornescu, pretextând că pleacă pentru câteva săptămâni cu treburi în Italia, în fapt rămânând la Grand Hotel în București și urmărindu-le atent toate mișcările, pentru a intra peste ei tocmai când flacăra ce-i cuprinsese ajunsese până-n tavanul dormitorului. Tudor Nedeianu îl ucide pe Toshio Kojima cu cincisprezece lovituri de cuțit, se spune, obligând-o pe naiva-i soție să-si sărute amantul sfârtecat, chiar înainte ca acesta să își dea ultima suflare.
Deși a făcut mare vâlvă în vreme, cazul a fost, se pare, mușamalizat de autorități, în special datorită cunoștințelor pe care Tudor Nedeianu le avea despre mai mulți membri ai guvernului, mai ales despre aplecările pofticioase ale șefului de cabinet al Ministrului de Interne înspre cocotele masculine. Tudor Nedeianu își pierde totuși slujba și face câțiva ani de închisoare pe motive scornite, ieșind în 1939, numai bine pentru a fi înrolat în armată și moare trei ani mai târziu în bătălia de la Cotul Donului, în timp ce doamna Nedeianu îi supraviețuiește într-un ospiciu de nebuni încă paisprezece ani.
Casa din Parcelarea Cornescu primește un nou proprietar în 1943, proprietar care o renovează și rade din temelii camera în care a avut loc crima, pentru a construi o alta mai luminoasă și lipsită de tenebre. Familia Paraschivescu nu locuiește în noua proprietate decât trei ani, după care dispare fără nicio urmă, proprietatea trecând în folosul statului. Deși majoritatea caselor din zonă sunt rechiziționate începând cu 1940, vila Nedeianu scapă totuși pentru o vreme și proprietar devine un alt înalt funcționar al statului, Costică Inculeț, care, găsind urme de sânge într-una din celelalte camere de la etaj, o dărâmă, pentru a o reconstrui. Dar după numai un an Costică Inculeț este găsit înjunghiat în propria casa, pare-se de un hoț niciodată descoperit și fratele său o vinde până la urmă pictorului Artur Mârzescu. Și acest nou proprietar dorește o renovare a casei care va fi însă ultima majoră, căci vila va fi în cele din urmă naționalizată în 1956, după ce Mârzescu moare într-un stupid accident domestic, prin ea trecând timp de treizeci și patru de ani zeci de familii, cele mai multe având o singură cameră la dispoziție și modificând-o după nevoi personale. Asta până în vara lui ’71, când tatăl lui Miu o va cumpăra de la statul român.
Cu Miu mă împrietenisem pentru că, locuind în aceeași zonă și fiind unul într-a doua și celălalt într-a treia, veneam pe același drum de la școală, el pe o parte a sa, eu pe cealaltă. La un moment dat el a trecut pe partea mea și am continuat să mergem așa, unul lângă altul, fără să ne spunem nimic, până într-o zi, când Miu s-a apropiat de mine, mi-a arătat pumnul închis și mi-a vorbit.
- Eu sunt un negustor de diamante! Le aduc din Insulele Halamare, unde trăiesc cei mai fioroși războinici din lume, din mina Alabuma, care e adââânc coborâtă în miezul Pământului, atât de adânc încât toți oamenii care muncesc acolo trebuie să poarte aparate de respirat, pentru că altfel nu ar avea aer să respire. Și pe fundul minei cresc diamantinele, niște plante așa, ca cercelușul pe care îl are tovarășa învățătoare pe catedră, doar că, în loc de flori are diamante în vârful ramurilor. Oamenii nu le-ar putea culege dacă nu ar avea forfecuțe cu lame de caladastru, cea mai tare piatră din Univers, cu care pot fi tăiate și codițele de diamantine, căci altfel sunt atât de tari încât nu le-ar putea desprinde de la locul lor nici ferăstrăul, nici pickamerul și nici măcar dinamita. Apoi florile trebuie puse la uscat trei zile la rând sub Soare și sub Luna, fără pic de nor, ca să se usuce și să le cadă toate petalele și să rămână doar miezul de diamant. Vrei să iți vând câteva? - m-a mai întrebat Miu și a deschis pumnul în care avea un diamant mic cât o furnică și care nici măcar nu părea să strălucească prea tare.
Eu rămăsesem însă înțepenit în mijlocul drumului, fără să pot scoate un singur cuvânt. Simțeam cum un gol de aer s-a făcut ghem chiar în dreptul omușorului și a blocat orice voie de respirat, în timp ce alte gheme mai mici de aer, ca niște șomoioage de vată rostogolită, continuau să se adune din stomac și să se opintească în cel mare, înțepenit în omușor. Băiatul ăsta era o nebunie, o nebunie cu trup, cap, mâini și picioare, iar eu nu îmi imaginam că există om pe Pământ care să știe atâtea, bineînțeles în afara de Tovarășa, și mai ales să aibă acces la asemenea grozăvii. Mi-am aplecat ochii să privesc mai atent minunea, dar Miu și-a strâns pumnul și l-a retras.
- Dacă vrei să privești diamantul de aproape trebuie să plătești. Două sute de lei! – a spus el autoritar, fără să pară interesat neapărat de banii mei, ci mai degrabă ca să-și dovedească superioritatea.       
Având în vedere că nu aveam niciun sfanț și nici măcar nu știam precis ce înseamnă două sute de lei, m-am prefăcut că nu mai sunt atât de interesat de mina sa de diamante.
- În schimb poți să vii pe la mine să ne jucăm împreună, dacă vrei – a adăugat el repede.
Cum eram un copil crescut „cu cheia de gât” și între doisprezece și patru și jumătate îmi frământam singur plastilina timpului, am acceptat pe dată și toată noaptea m-am muncit la gândul că în mina Alabuma din Insulele Halamare se poate ajunge cel mai probabil pe o scurtătură subterană, direct din pivnița casei lui Miu, pentru a ocoli drumul cel lung pe mare, ceea ce până la urmă mi se părea de la sine înțeles, atâta timp cât Miu putea ajunge în mină cât ai zice diamantină. Iar eu aveam să fiu acolo a doua zi la doișpe!  
Și asta s-a adeverit întru-totul, doar că ușa spre vestitele mine de diamante era încuiată, iar cheia era la tatăl lui Miu.
- Știi, tata spune că e mai sigur să ținem ușa încuiată. În felul acesta pirații de diamante nu pot descoperi insula.
- Există așa ceva? Eu credeam că toți pirații vor la grămadă, aur și inele și bijuterii și bogății... – am bâiguit eu confuz.
- O daaa... - mi-a răspuns Miu zâmbind larg – i-ai văzut și tu prin filme, au dinții numai din diamante și când zâmbesc gura le strălucește mai ceva ca Soarele. Ei vor să fure toate diamantele din lume, pentru a le vinde apoi oamenilor care vor să aibă zâmbete strălucitoare. Mai ales vedetele vor, iar pe tata vor să-l forțeze să le implanteze diamantele în gingii. Iar tata nu vrea să fie forțat de nimeni, d-asta ține ușa închisă!    
Cu aceasta ocazie am aflat că tatăl lui Miu este medic stomatolog și un pic aș fi vrut să mă întorc acasă, căci urma să sune mama pentru apelul de verificare, dar Miu m-a tras de mânecă și m-a dus în camera lui, o cameră mare cu doar câteva obiecte de mobilier viu colorate și cu o mulțime de cutii cu jocuri frumos aliniate de-a lungul peretelui, iar în fața lor, înghesuite ca în parcarea unui stadion, o grămadă de mașinuțe de toate felurile și toate culorile.
- Vrei să jucăm ceva? – m-a întrebat Miu deși era limpede ca lumina zilei că nu este deloc interesat de subiect, ci mai degrabă vrea să facă paradă de avuția pe care o poseda.
- Aș cam vrea... – am bolborosit cu ochii pe cutiile cu jocuri, încercând să îmi imaginez ce se afla înăuntru, după desenele atrăgătoare din afară.
- Mai bine nu! Mai bine facem altceva. Jocurile nu sunt deloc distractive. Astea sunt pentru țânci!
- Bineee... am acceptat eu cu jumătate de gură și cu ochii scurgându-se înspre o mașină de curse galbenă, mare cât un pantof, în timp ce Miu nici nu m-a lăsat să mă dezmeticesc.
- Hai mai bine să ne facem hulubi.
- Să ne facem hulubi?
Văzând că nu pricep nimic din extraordinara-i propunere, Miu m-a tras de mânecă spre o încăpere ce părea să aibă rol de depozit și a ridicat un deget făcându-mă atent să ascult. Erau niște zgomote subțiri, multe și repezite, ca și cum cineva ar fi turnat cu încetinitorul orez într-o tigaie. Nu se opreau nicio clipă, ba dimpotrivă, veneau în valuri, așa cum marea își aruncă volanele de apă peste nisip.
- Hulubi! Se plimbă pe acoperișul de tablă – mi-a explicat Miu, pentru a-mi reteza de la rădăcină încurcătura care-mi creștea în cap ca vrejul de fasole.
Apoi mi-a făcut semn să îl urmez, a deschis ușa spre o altă cameră care era o intrare spre pod, am urcat o scară îngustă de lemn și am ajuns, în fine, într-un pod mic și cu o formă complet nedefinită. Acoperișul fusese pesemne reconstruit de câteva ori, căci nu avea nicio bucată care să-și vadă liniștită de treaba ei de acoperiș cumsecade, ci se întrerupea degrabă taman când credeai că se va întinde ca o mare, făcând loc alteia cu o altă pantă și altă formă fistichie, care la rândul ei se întrerupea pe diagonală, când ți-era lumea mai dragă, pentru a face loc o alteia la fel. Miu nu m-a lăsat să privesc pe îndelete încurcătura de pante și forme, ci a mai urcat câteva trepte mici de lemn până în dreptul unui chepeng îngust, pe care intrau razele de lumină ce se împrăștiau apoi prin încăpere.
- Ieșim pe aici. Ai face mai bine să îți scoți pantofii și ciorapii, ca să nu îți alunece picioarele și să te trezești în grădină – a ras el, apoi a desfăcut cârligul, a deschis fereastra și a dispărut prin gaura căscată.
L-am urmat. Acoperișul era și pe afară, așa cum era și pe dinăuntru, o învălmășeala de bucăți de diverse forme și mărimi, așezate aparent alandala, doar una, cea de deasupra camerei-depozit părând să șadă cuminte, la locul ei. Era ca o pajiște în mijlocul pădurii, fiind acoperită cu tablă argintie, în timp ce tot restul era acoperit cu țiglă roșie, având o pantă abia perceptibilă și coborând printre celelalte culmi semețe, ca un podiș între munți. Probabil că din această cauză era și plină de hulubi, unii cu haine bleu-cenușiu cu guler negru, alții îmbrăcați complet în alb.     
- Haide – mi-a spus Miu și a coborât între ei, alunecând încet pe țigla călduță.
- Heeei, dar sunt milioane aici, unde o să stăm? – l-am întrebat, dar imediat ce am început să pășim peste pajiștea de tablă hulubii au fugit care încotro. M-am speriat.
- Nu-ți face griji, se întorc, au cuiburi pe aici pe sub îmbinările acoperișului. Ai să vezi că se vor întoarce.
Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat.

(va urma)

vineri, 26 iunie 2020

Vecinul de dincolo

I-am spus lui Muriel că am să plec pentru câteva zile și că am să o las să se gândească în liniște la ce are de făcut. Am tras la Pension Mozart, pe Theobaldgasse 15, un stabiliment de mâna a paișpea destul de aproape de casă pentru a putea ajunge pe jos fără să fiu băgat în seamă de polițiști, dar îndeajuns de departe ca să nu-mi treacă prin cap să mă răzgândesc. Miroase a tutun greu și a colonie de proastă calitate și e locuit în principal de imigranți din Asia. Tutunul pare îmbâcsit în toate, în fotoliile din holul principal, prin al căror roșu cărămiziu se văd arcurile ca niște dinți rânjiți, în pereții capitonați cu un plastic descărnat ai liftului, în mocheta galbenă de la etajul trei, în cearceafurile curate dar uzate, în perne, în perdelele ale căror modele s-au îmbogățit cu mici înțepături de chiștoace fierbinți. Asta, deși pe măsuța rotundă de lângă geam, este un cartonaș mic, alb, pe care scrie cu litere mari roșii, cât hârtia de înalte, „Fumatul Interzis”.
Bărbatul de la tejghea nu m-a întrebat nimic. I-am spus că vreau camera pentru două săptămâni și apoi mai vedem, iar el mi-a făcut semn din bărbie să-mi trec singur numele și adresa în catastif, fără să-mi ceară niciun act. El însuși este un imigrant, pare să fie filipinez, iar accentul meu probabil că l-a convins că nu are să aibă nicio problemă cu autoritățile sau cu șefii din cauza mea, atâta timp cât sunt localnic, în comparație cu zecile, sau poate sutele de imigranți clandestini care trecuseră pragul stabilimentului. Mi-a atras atenția însă, când eram gata să plec, că nu am voie să fumez în cameră. Datele mi le-am trecut corect, nu am de ce să mă ascund...

Am avut o zi proastă. Dimineață l-am sunat pe Emil și i-am povestit toată tărășenia de-a fir a păr. I-am promis că am să continui să lucrez de la hotel, semnalul fiind acceptabil, dar că probabil nu am să pot răspunde la toate solicitările, având în vedere datele problemei. Mi-a răspuns că îi pare grozav de rău de cele întâmplate și că am întregul său suport. După aceea am deschis laptopul și am verificat mailurile primite. Numai tâmpenii, sute de cuvinte aruncate în vânt doar de dragul de a le auzi cum se rostogolesc în eter. L-am închis la loc și mi-am aprins o țigară. Am scrumat peste ghiveciul mic în care cuibărește o floare de plastic de un kitsch grotesc. Am aprins alta, apoi m-am suit pe masă ca să verific detectorul de fum din tavan. Nu doar că nu avea baterie, dar cineva îi smulsese firele cu totul. Somnul a fost în schimb adânc. M-au răpus în sfârșit emoțiile...

Un alt filipinez, care semăna grozav de bine cu primul, mi-a adus micul dejun. Avea masca de protecție așezată regulamentar, însă era atât de mare față de rotundul delicat al figurii, încât o acoperea aproape în întregime, de la bărbie până la ochi, aceștia chinuindu-se din greu să-și slobozească săgețile de lumină peste marginea de sus a cârpei. O cutiuță rotundă de gem, o chiflă, un iaurt și două felii de cașcaval cam cât o carte de vizită. Plicuri de ceai erau în cameră. Am mâncat și am deschis din nou laptopul. De data aceasta aveam două mailuri importante, unul de la domnul Bruchhausen pe care n-aș fi vrut să-l dezamăgesc și altul de la Jakob în legătură cu proiectul Karawanken. Muncisem prea mult la hârtiile acelea, ca să dau cu piciorul la tot tocmai acum, la sfârșit. Le-am răspuns amândurora, apoi am aprins o nouă țigară. Nu știu de unde am să-mi mai cumpăr altele după ce voi termina pachetul acesta. Mai am numai patru și trebuie să găsesc rapid o soluție. La dracu cu rahatul ăsta de pandemie. Nu ai voie să ieși pe străzi decât pentru urgente și doar cu hârtie semnată de autorități, magazinele de cartier sunt toate închise, trebuie să stăm izolați în casele noastre cu săptămânile. E o nebunie planetară! De data asta nu am mai reușit să dorm aproape deloc. Vecinul din dreapta a vorbit toată noaptea cu cineva. Bănuiesc că la telefon, pentru că nu se auzea nicio altă voce în încăpere. La început nici n-am știut care dintre ei vorbește, cel de deasupra, sau cel din dreapta, dar după ce mi-am lipit urechea de perete m-am convins că din dreapta vin sunetele. Nesimțitul...

Când m-am furișat afară să îmi caut țigări, i-am spus băiatului de la recepție că am un bărbat în baie, să facă bine să-l scoată de acolo. „Desigur domnule, am să verific!” mi-a răspuns el, fără ca vreun mușchi de pe fața sa să își schimbe poziția. Când am urcat bărbatul era tot acolo. Am desfăcut pachetul de țigări și am tras cu sete din prima. Am deschis apoi larg ferestrele. Aerul este rece și tare, ca iarna, deși ar fi trebuit să se dezmorțească deja, e târziu de mai. Vecinul meu cred că este indian, mi s-a părut cunoscută vorba. Am lucrat cu câțiva la Bapco Modernization Program și le-am auzit graiul. Sau poate că e thailandez, nu știu sigur. Nu înțeleg însă ce naiba se întâmplă. Ziua nu se aude nimic dinspre camera aceea, dar noaptea, de pe la zece, unșpe, încep să îi aud vocea. Nu vorbește foarte tare, doar uneori mai ridică tonul, ca și cum ar vrea să puncteze ceva, iar alteori râde, fie în hohote, fie scurt și energic. Și nici nu vorbește continuu, câteodată sunt pauze lungi între fraze, de minute bune, sau zeci de minute, ca și cum mare parte din timp ar asculta ce îi spune cel de la celălalt capăt. Din când în când pare a fi pauză și între convorbiri. Dimineața însă, începând de pe la opt, nu neapărat opt fix, vocea tace și nu se mai aude absolut nimic, nici măcar un oftat, până în seara următoare.

Astăzi, când m-am trezit, bărbatul din baie era tot acolo. M-a îngrozit. Uscat, nebărbierit, cu ochii înfundați în adâncul sufletului, cu parul vâlvoi, dezgustător. M-am întors în cameră și am luat din portofel o monedă de douăzeci și cinci de cenți, apoi am revenit în baie, am scos cele patru căpăcele din colțurile oglinzii și introducând moneda în șanțurile șuruburilor dinapoia lor, le-am desfăcut și am coborât oglinda de la locul ei. Am pus-o lipită de perete sub chiuvetă, cu fața neagră înspre mine și cea strălucitoare înspre faianță. Indianul mă intrigă din ce în ce mai mult. Nu înțeleg cum de vorbește toată noaptea, iar ziua tace. Cu ce se ocupă, ce naiba se întâmplă cu el?! În noaptea asta am apucat să ațipesc de câteva ori, dar de fiecare dată m-a trezit fie râsul său energic, fie vocea autoritară. Am bătut cu pumnul în perete de vreo cinci ori, apoi am strigat tare „linișteee”. Pumnul în perete nu cred că a trecut până dincolo, căci pereții par să fie foarte groși, este o clădire veche, solidă, nici vorbă să vibreze la atingere. Oricum, nu s-a sinchisit câtuși de puțin, a continuat să sporovăiască nestingherit. Peste zi am trântit de mai multe ori capacul de la WC, am dat drumul tare la televizor, mi-am făcut de lucru prin clădire și am trântit ușa de la cameră de fiecare dată când am ieșit și am intrat, l-am sunat pe Luca și am țipat la el cât am putut de tare, sperând că indianul n-are să poată să se odihnească niciun pic ziua și deci va trebui să doarmă noaptea.

Imbecilul! Azi noapte iar n-am putut să pun geană pe geană. Parcă o face dinadins. O vreme m-am gândit că lucrează și el de acasă, doar că e în tură de noapte, dar de ce ar vorbi în hindi și ar locui într-un hotel în Viena?! De altfel, de câteva zile îi urmăresc atent ușa. Nu cred că a ieșit niciodată din casă. Semnul albastru „Nicht stören” este atârnat de clanță și cineva a lăsat în urma cu ceva vreme, jos lângă ușă, o pungă. E și acum acolo. M-am uitat curios în pungă. Sunt două prosoape curate, unul de față și altul pentru corp. Astăzi am lipit o bucată de scotch pe ușă și pe toc, mâine am să știu cu siguranță dacă iese sau nu. Peste noapte iar nu am putut de dorm ca lumea. Mi-am făcut dopuri pentru urechi din hârtie de șervețel pe care am umezit-o pentru a o face mai densă și am ațipit câteva ore, apoi l-am auzit iar. Fiindcă nu mai aveam somn am luat un pahar și l-am lipit de perete, interiorul lui creează o cameră de rezonanță și sunetul se amplifică. Am ascultat vreme îndelungată. Cioi, troi, moi, nor, cor, poi. Dracu știe ce zice. Totuși am avut senzația că aud adesea pronunțat numele meu. Pot să jur că așa este. De unde mă știe oare?! Să mă fi urmărit mai demult?! Să-l fi pus Muriel să mă spioneze?! Tot ce se poate, însă nu o cred în stare de așa ceva. Cum de l-ar fi găsit pe străinul acesta și ce i-ar putea spune tocmai el despre mine?!

Am verificat scotchul. E nedezlipit, deci nu a ieșit douăzeci și patru de ore din casă. Ceea ce nu înseamnă neapărat mare lucru. Azi noapte mi-am tras patul în mijlocul camerei și mi-am mutat perna la celălalt capăt, ca să nu mai dorm lângă peretele dintre noi. Mă tot gândesc la peretele ăsta care ne desparte. E doar o chestie de percepție. La prima vedere pare ceva solid, impenetrabil. Peretele e gros, cum se făceau pe vremuri pentru structurile portante. E evident că n-aș putea trece dincolo prin el și totuși nimic nu mă oprește să chem poliția de exemplu și să le spun că de partea cealaltă a lui locuiește un nebun care face scandal. L-ar soma să deschidă, apoi ar sparge ușa cu siguranță. Sau aș putea-o sparge chiar eu, desigur însă că pe urmă filipinezii ar chema ei înșiși poliția și aș intra eu în belea. De altfel, m-am gândit să cobor până la recepție și să le spun că e un cretin dincolo care nu mă lasă să dorm. Dar cum nu s-a rezolvat nimic cu primul, nu cred că ar fi în stare să rezolve nimic nici cu acesta. În schimb mi-am luat inima în dinți și am bătut la ușa lui. Așa cum mă așteptam, nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am lipit urechea de ușă, dar absolut niciun zgomot nu a răzbătut din interior. Astăzi m-a sunat Emil. De vreo cinci ori, la diverse intervale de timp. Telefonul e pe mute, deci nu l-am auzit.  Din păcate nu am timp pentru Emil, o să îl sun înapoi altă dată. Nici laptopul nu l-am mai deschis de vreo săptămână, sunt complet rupt de lume. Fie ce-o fi...            

Dorm din ce în ce mai puțin, în unele nopți deloc, nici nu știu dacă din cauză că vecinul de dincolo vorbește prea tare, sau pentru că mă enervează ideea de a fi captiv în interiorul unor vorbe, dar sunt din ce în ce mai decis să rup pisica cu misteriosul meu indian, sau ce o fi el. Am ascultat iarăși cu paharul lipit de perete și sunt sută la sută convins că vorbește cu cineva despre mine. Ba chiar vorbește cu mai multe persoane, nu doar cu una și în fiecare discuție pomenește numele meu, căci este evident uneori cum închide telefonul și tăcerea se așterne pentru o vreme, pentru ca apoi iar să înceapă să vorbească. Cu toate acestea nu se aude niciodată țârâitul telefonului, ceea ce mă intrigă. Poate că are o cască în ureche ca să poată răspunde imediat la orice apel, chiar și atunci când stă pe WC și de aceea nu se aude nimic. Astăzi m-am gândit că poate totuși nu este nimeni dincolo, este doar o voce înregistrată și cineva face asta doar ca să mă aducă pe mine cu nervii la pământ. Dar iar nu o văd pe Muriel făcând așa ceva. Sigur că ar avea de câștigat dintr-un eu dărâmat, dar ea nu ar acționa în felul acesta. Și atunci cine?

Astăzi m-am hotărât să sparg ușa. Punga era tot acolo, pe jos, cu prosoapele în ea, iar semnul albastru cu „Nicht stören” era agățat pe clanță. Am încercat întâi să văd dacă nu cumva se descuie cu cheia de la camera mea, dar nu s-a potrivit. Apoi mi-am luat avânt și am izbit puternic cu talpa în dreptul broaștei. A cedat imediat. Uși vechi, încuietori slabe, nu ca la hotelurile moderne cu încuietori electronice. Camera arăta ca și cum nu ar fi fost locuită. Singurul lucru care atrăgea atenția era un telefon în mijlocul patului, un punct negru într-o mare de alb. M-am aplecat și l-am luat în palmă. Imediat a sunat. „Alo, Paul?! Doamna Muriel Saar s-a hotărât și a depus astăzi actele de divorț. Trebuie să treci pe la mine să discutăm. Îmi pare rău Paul, ai grijă de tine.” Am căzut pe pat. Primul gând a fost că trebuie să vorbesc cu filipinezii să îmi prelungească șederea...


marți, 9 iunie 2020

binoclul

la cetățuie era un băiat cu figură de aztec
care vindea zmeie stătea pe vine
cu spatele rezemat de zidul crenelat
și ținea bine înfășurată pe deget
o sfoară subțire deasupra zmeul
scotea flăcări pe nări și lovea nervos aerul cu coada
sfoara era transparentă iar zmeul liber să zboare
băiatul fuma o țigară și se căznea să înfigă
o cruce de lemn în trupul de libelulă
celelalte zăceau împachetate peste pietre
din când în când băiatul trăgea de sfoară scurt
la rând de trei ori cu ochii ficși pe libelule

din înalt zmeul privea înciudat
peste marea de baloane colorate
balonul său agățat la celălalt capăt al sforii
nu voia cu niciun chip să se înalțe


duminică, 31 mai 2020

înghesuite aripi

capul meu e ca un stup de albine
trebuie să vină un vânt năprasnic
ca să niveleze zumzetul acesta asurzitor
caut un punct alb în tavan
de care să-mi agăț cu o carabină verticalul
dar imediat ce-l găsesc se umple de culori
în mare parte nuanțe reci
violet, albastru, verde, ploi
căzând pe lângă alte firimituri de pe o mușama înflorată
pe care o scutură vecina de deasupra dimineața-n balcon
reînvăț să pășesc, să merg înainte
doar într-un singur picior și acela desculț
celălalt a fugit peste câmpul culorilor calde de mac
adidașii au rămas lângă ușă cu limbile scoase
doi caței obosiți de alergatul în cerc
în timp ce eu atârn îndărătul lor ca o hologramă lividă
am început cu celebrul test al dungii de pe centrul șoselei
închide ochii, desfă brațele și pășește înainte
mi-a spus polițistul dând oarecum sceptic din cap
am făcut întocmai cum m-a îndemnat
deși nu văzusem nicio dungă și nicio șosea
apoi am început să râd ca un prost
tocmai acum să pășesc i-am răspuns
când simt aerul mușcând subaripa...

miercuri, 27 mai 2020

Cum să vinzi frigidere urșilor polari

Domnul Anders Anundsen are un mic magazin de produse electrocasnice pe strada Sognsveien numărul 70, la parterul unei clădiri vechi cu patru etaje. Nu o duce nici prea bine, dar nici prea rău, cu cele îndestulătoare zilei se descurcă. Cei mai mulți dintre cumpărătorii săi sunt oameni din cartier, un cartier mic aflat departe de centrul orașului, pe care îi cunoaște de când lumea, crescând practic odată cu ei. Știe ce le trebuie, știe câți bani își permit să cheltuie, ba celor mai mulți dintre ei le cunoaște chiar și capriciile. Viața domnului Anundsen este una liniștită, tulburată din când în când doar de clinchetul clopoțelului de bronz din ușa magazinului care îl trezește dulce din moțăiala și mai dulce.
- Nu doamnă Nordahl, frigiderul dumneavoastră nu a sosit încă. După cum v-am spus și ieri, de la depozitul central mi s-a comunicat că va ajunge abia miercuri. Desigur că am să vă sun doamnă Nordahl, fiți fără grijă. Vă confirm că nu este nevoie să veniți mâine.
Și domnul Anundsen închide grijuliu ușa înapoia vecinei sale. Știe însă cu siguranță că doamna Nordahl, care ține o băcănie trei case mai în josul străzii, are să vină și mâine și are să întrebe din nou dacă frigiderul dumisale a fost trimis de la  depozitul central, sau dacă mai are încă de așteptat, în timp ce dumnealui, domnul Anundsen, are să-i răspundă cu aceeași neîngrădită amabilitate că frigiderul nu a sosit, dar că va veni miercuri, așa cum a fost anunțat prin telefon chiar în ziua întocmirii hârtiilor. Domnul Anundsen își va relua apoi locul pe scaunul rotativ cu picioare din inox și burete de densitate ridicată, din spatele tejghelei, sprijinindu-și capul într-o mână, în timp ce cu cealaltă va continua să răsfoiască rar, extrem de rar, paginile revistei cu produse electrocasnice de ultimă generație a celor de la Klimax AS, pe care o primește gratis, în fiecare lună, în cutia poștală a magazinului.
Tocmai de aceea apariția unui străin în ușa de sticlă a stabilimentului a răscolit tihna obișnuită a vieții domnului Anundsen. Străinul a părut o clipă că verifică adresa citită într-o agendă electronică, cu cea de pe zidul clădirii, pentru a se asigura ca a ajuns unde trebuie, pe urmă a urcat cele două trepte și a pătruns înăuntru.
- Domnul Anundsen bănuiesc – s-a înfipt străinul de cum a intrat și s-a grăbit să îi întindă mâna subțire și albă și cartea de vizită. Lars Thune, sales consultant la M&M, răpăi el cu viteză amețitoare, în timp ce domnul Anundsen își lăsă capul pe o parte, privindu-l circumspect. În magazinul său nu mai intrase un străin de circa șapte luni. Ultimul fusese un angajat al Stig Arild Nordli Norway Arctic Export & Import care adusese cinci frigidere, trei aragaze și patru televizoare cu diagonală mare. De atunci nimeni.
Tânărul angajat al firmei M&M nu îl lăsă să se trezească din amețeală, ci completă degrabă zâmbind cu gura până la ceafă.
- Și nu! Nu, domnule Anundsen, noi nu vindem bombonele, noi vindem imagine – și aici tânărul făcu un arc de cerc, ca și cum ar fi construit din palme un curcubeu uriaș, având chipul domnului Anundsen în vârful său - iar M și M nu vin de la Forrest Mars și Bruce Murrie, ci de la Molstad și Myren, patronii companiei de advertising sută la sută locale.  
Domnul Anundsen îl privi atent din capul blond tuns șmecherește, lung în față și în creștet, dar aproape ras de jur împrejurul țestei și până la gleznele goale, incapabile să fie acoperite de-a lungul a trei degete, nici de pantofii din piele maron lustruiți impecabil, nici de pantalonul albastru închis, perfect asamblat la sacoul din bumbac de aceeași culoare. Domnul Anundsen închise revista și își îndreptă umerii amorțiți. Primea în cutia poștală o grămadă de reclame în fiecare săptămână. Fiecare avea să îi vândă câte ceva, de la produse electrocasnice, la reclame în diverse spații publicitare, rafturi care își vindeau singure marfa, software-uri pentru managementul produselor, sfaturi pentru prezentarea lor avantajoasă, ba chiar și costume pentru vânzători sau corpuri speciale de iluminat comercial pentru interior sau exterior.
- Ce spuuui că vinzi, tinere domn?!
- Lars Thune domnule, sales consultant la M&M – repetă el oficial și îi arătă cu un deget numele său și poziția înscrise cu litere bleumarin pe cartea de vizită pe care i-o înmânase mai devreme. Și vindem imagine.
- Poți fi puțin mai precis în privința imaginii? Ce vinzi mai exact?
- Absolut – replică tânărul entuziast, ca și cum exact întrebarea aceasta ar fi așteptat-o. Scoase apoi din mapa subțire un pliant pe care îl așeză deschis pe tejghea, apoi o tabletă nu mai mare decât o carte obișnuită.
- Fiți atent aici, domnule. În lume sunt o sută nouăzeci de milioane de companii. Aproximativ zece milioane sunt în vânzări, iar în vânzări de electrocasnice cam doi la sută, ceea ce înseamnă două sute de mii. Două sute de mii, vă dați seama?! Iar a dumneavoastră este una din ele – începu tânărul să turuie arătând pe tabletă grafice, deschizând și închizând pagini, arătându-i fotografii cu sediile impunătoare ale diverselor companii importante din lume, precum și pagini cu produse electrocasnice ale câtorva dintre ele.
- Vă dați seama domnule, a dumneavoastră este una dintre ele, una dintre cele două sute de mii de firme care vând produse electrocasnice în lume, un fir de nisip pe o plajă nesfârșită... Iar dacă deschidem ochiul electronic al lumii, nici nu vă vedeți printre ele – mai adaugă el și tastă rapid numele firmei pe Google, pentru a-i arăta apoi partenerului său de dialog rezultatul căutării. Nici pe prima pagina, nici pe a doua, nici pe a treia, nici mai încolo. Sunteți complet inexistent...
Domnul Anundsen privea spre cele arătate de mai tânărul său interlocutor cu aceiași ochi cu care părinții săi priviseră aselenizarea. „One small step for man, one giant leap for mankind” spusese Neil Armstrong înfigând în praful lunar talpa tremurândă a cizmelor sale grele, în timp ce ai lui înfulecau de zor Røkt Laks răstigniți pe canapeaua moale și înveliți cu pătura groasă, chestie pe care el însuși n-ar fi putut-o repeta nicidecum, căci internetul nu stârnea într-însul nici un pic de pasiune, ca să nu mai vorbim de interes.
- Priviți atent domnule, ca să înțelegeți mai bine ce vreau să vă spun! – și tânărul deschise Google Maps, căutând locația magazinului domnului Anundsen. Priviți aici! Vedeți?! Totul este plat, inclusiv magazinul dumneavoastră! Dacă cineva vă caută, trebuie să iasă din casă - și aici degetul tânărului alese la întâmplare o casă din apropiere - apoi să meargă pe stradă și să vă caute din ușă în ușă până să vă găsească – adăugă el și izbi ostentativ cu degetul de zidurile caselor din jur, ca o bilă de biliard celelalte bile. Dar gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă dumneavoastră ați avea o dimensiune în plus față de toți ceilalți! Dacă magazinul dumneavoastră s-ar înălța deasupra tuturor și ar fi vizibil de la kilometri distanță. Nimeni nu ar mai trebui să vă caute, căci veți putea fi văzut de oriunde - exemplifică el ridicând cu mâna din tabletă un magazin imaginar care creștea pe verticală și tot creștea ca vrejul de fasole al lui Jack, până undeva la nivelul privirii. Ar fi doar nevoie să se apropie de fereastră, de fereastra unui calculator și v-ar vedea. Noi oferim o nouă dimensiune domnule, a patra dimensiune – încheie el apoteotic și dădu drumul unui mic spot publicitar la companiei, care explica în cuvinte alese, dar puține și complicate, ce poate oferi M&M.    
- Tinere domn, îmi pare rău, dar nu sunt câtuși de puțin interesat de oferta dumneavoastră. Și apoi, adaugă domnul Anundsen privindu-și ceasul de la mână, mai sunt vreo zece minute și trebuie să sosească madam Olstad pentru a alege un robot de bucătărie cu care pregătească Verdens Beste, căci îi vin nepoții din Danemarca.
- Oh, domnule, dar nici nu am apucat să vă spun tot ce aveam de spus. Noi putem să vă oferim ceva extraordinar, iar prețul este simbolic, aș putea spune, pentru ceea ce vă oferim. Vă putem crea o imagine complexă în mediul virtual. Eu zic să începem cu un site simplu dar extrem de atractiv, cum ar fi unul de genul acesta, ajustând cu grijă inputurile pentru SEO, apoi cu un cont de Facebook, unul de Instagram și unul de Twitter. Noi le întreținem pe toate, desigur, adăugăm poze si clipuri video, răspundem comentariilor. În ziua de azi tot mai multă lume renunță la Facebook, avem prea puțin timp, preferăm lucrurile simple, mesajele concise și dacă se poate reprezentate prin imagini. Cuvintele au din ce în ce în mai puțină valoare în lumea în care trăim astăzi. Să fim sinceri și să recunoaștem drept, chiar dacă cu un pic de rușine. Mesajul contează până la urmă, iar faptul că acesta poate fi construit fără cuvinte este ceva fantastic, domnule, e o chestiune pe care mulți dintre noi nu o concep, dar care ne acaparează viața fără să simțim.
Domnul Anundsen, un om calm și echilibrat din fire, simți cum își pierde puținul răbdării de altfel bine întemeiate.
- Mai sunt exact două minute domnule și doamna Olstad va intra pe ușa aceea, iar eu nu o pot lăsa să aștepte căci trebuie să pregătească Verdens Beste pentru nepoții săi care vin tocmai de la Copenhaga – îi arătă el ceasul mai tânărului său partener de discuții. Cred că timpul alocat expunerii dumneavoastră se aproprie de final.
- Nu aș vrea să fiu nepoliticos domnule, dar cred că aici greșiți. Nu știți ce pot face și nici nu m-ați lăsat să vă explic. Însă exact pe silaba plic clopoțelul din ușă își slobozi clinchetul și câțiva pași ușori se rostogoliră pe podea până lângă tejghea.
- Ei bine tinere domn, spune-mi, te rog, ce poți face? În cinci cuvinte, nu mai mult...
- Sunt atât de bun în ceea ce fac încât pot vinde frigidere urșilor polari – punctă tânărul, accentuând ultimele cinci cuvinte.
Atât domnul Anundsen cât și doamna Olstad izbucniră în râs. Era pentru prima dată când domnul Anundsen a râs în hohote după mulți, foarte mulți ani năzuroși.
Însă hotărârea tânărului vânzător de miraje i-a plăcut atât de mult, încât a decis să încerce și a semnat un contract de publicitate în mediul on-line pentru o jumătate de an, fără să știe prea bine care ar putea fi beneficiile, dar mai ales fără să fie sigur dacă își dorește cu adevărat să obțină acele beneficii.
- Și nu uita! Mi-ai promis că noi doi vom vinde frigidere, multe frigidere, urșilor polari – a râs domnul Anundsen și l-a bătut pe umăr pe tânărul care îi făcuse o impresie bună până la urmă, prin determinarea sa.
Iar primul a intrat în magazin într-o marți, prima din lună, la ora 14:27. Era sigur de zi pentru că în prima marți din lună sosea revista celor de la Klimax AS și el tocmai o ridicase când deschisese magazinul. Iar ora, ora fusese definitiv marcată în pendula cea mare de lângă ușă. Ursul, uriaș, o dărâmase când intrase și acele ceasornicului rămăseseră înțepenite la 14:27. Domnul Anundsen ridicase pendula și o mutase în spatele magazinului, lângă piesele de retur, dar nu mai pusese niciodată mecanismul în funcțiune, poate fără vreun gând anume, sau poate tocmai pentru a imortaliza evenimentul. Ursul i-a aruncat o privire în treacăt, apoi a început să se învârtă printre rafturi, risipindu-și trupul greoi printre produsele expuse vânzării. I-au sclipit ochii la aragazele din inox cu placă din sticlă brumărie, la plasmele frumos colorate, la mașinile de spălat vase, dar s-a oprit în cele din urmă în fața celui mai mare frigider din magazin și l-a cercetat îndelung.
- Ăsta! – a dat el din cap și domnul Anundsen abia a avut timp să se dezmeticească și să se apropie în grabă.
- Acesta este cel mai bun produs al nostru. Combina frigorifica side by side Electrolux EAL6142BOX. Este frost free desigur, are o capacitate de cinci sute douăzeci și șapte de litri și dimensiunile unu optzeci, pe nouă sute, pe șapte sute. Are comenzi pe ușă, acces facil la răcitorul de băuturi fără deschiderea frigiderului și consum redus de energie – turui domnul Anundsen și în timp ce vorbea își aminti că frigiderul stătuse nemișcat de ceva ani și nici măcar nu știa dacă mai funcționează sau nu, așa că speră din tot sufletul ca ursul să nu vrea să-l ridice pe loc, ci doar să îl plătească, iar el să îl livreze ulterior, astfel încât să aibă timp să îl testeze și eventual să sune la depozit să îi trimită un altul, dacă ar fi fost cazul.    
- Asigurați garanția și în Svalbard? – a mai vrut să știe ursul, apoi a plătit cu un card Visa, valabil din toate punctele vedere, a lăsat adresa și s-a făcut nevăzut.
Domnul Anundsen a rămas înlemnit. La orice s-ar fi putut aștepta în urma semnării contractului de publicitate, doar la așa ceva nu! Tânărul său colaborator fusese determinat nu doar în a-l face să-și cheltuie banii, ci și în respectarea promisiunilor făcute.    
Același urs și-a făcut apariția o săptămână mai târziu. Domnul Anundsen l-a recunoscut după o pată cafenie pe care o avea undeva aproape de genunchiul piciorului stâng. A trecut repede printre rafturi de data aceasta și s-a oprit fix în dreptul Electroluxului. A ridicat apoi o labă înspre bărbatul de la tejghea.
- Salut – a răspuns domnul Anundsen. Încă unul doriți?
Ursul s-a încruntat și a ridicat din nou laba, de data aceasta desfăcută larg.
- Aaa... cinci bucăți? – a întrebat domnul Anundsen nervos, știind că frigiderul expus este cel din urmă de acest fel. Știți, acesta expus este ultimul. Clienții mei obișnuiți caută de obicei modele mai ieftine și mai mici. Ei se orientează mai degrabă spre LG, Samsung. Dacă nu vă deranjează pot să le aduc în maxim o săptămână. Ursul scutură din cap cum că nici că-i pasă, iar domnul Anundsen se liniști. Vă mulțumesc foarte mult pentru vânzarea pe care mi-o faceți, recunosc că valoarea frigiderului pe care l-ați ales e de două ori mai mare decât a oricărui altul. Dar pot să vă întreb de unde ați auzit de magazinul meu? Întreb și eu de curiozitate, doar așa, căci până acum nu mi-a mai trecut pragul nici un urs polar, deși înțeleg că unii locuitori ai orașului ar mai fi fost vizitați de semeni de-ai dumneavoastră.
Ursul ridică ochii spre cer și mormăi ceva din care domnul Anundsen bănui că se desprind cuvintele Lars și Thune, așa că se înveli liniștit în gândul că banii săi nu fuseseră aruncați în van.
La doar trei zile distanță în magazin intră o ursoaică cu doi pui. În timp ce puii se proptiseră în dreptul unui Sony de nouăzeci și opt de inchi, în care Tom și Jerry se hârjoneau printre fâșiile de plastic ale ambalajului incomplet desfăcut, ursoaica cercetă cu luare aminte magazinul, mormăind continuu. Se opri o clipă lângă o mașină de spălat cu încărcare verticală, privi îndelung la televizorul în dreptul căruia se proptiseră puștii, mângâindu-i în treacăt pe creștet, iscodi atentă un robot de bucătărie cu treizeci și una de piese, precum și un cuptor incorporabil de capacitate mare și se opri în final în dreptul frigiderelor. Căută din priviri, dădu târcoale într-o parte și alta, se ridică peste ele privind înapoia lor, pentru ca în cele din urmă să geamă crunt de se auzi până la băcănia doamnei Nordahl. Domnului Anundsen îi sări inima din loc. Știa ce caută ursoaica, dar deși făcuse comandă pentru încă zece piese din celebrul de acum Electrolux, prima șarjă avea să fie livrată abia peste două zile. Așa că înșfăcă un pliant și se înființă lângă ursoaică.
- Știți, acesta este cel mai bun produs al nostru. Desigur și cel mai scump. Avem însă o mulțime de variante cu care îl puteți înlocui, dacă credeți că se potrivesc nevoilor dumneavoastră. Uitați de exemplu acest Zanussi. Este ieftin și bun... Apoi acest Samsung...
Ursoaica părea extrem de fericită să își petreacă după amiaza în magazinul domnului Anundsen, așa că ascultă cu atenție explicațiile sale, cercetând din timp în timp modelele pe care bărbatul le avea expuse și cumpătând asupra avantajelor și dezavantajelor fiecăruia. Și tocmai când domnul Anundsen se oprise asupra avantajelor ultimului LG primit, ursoaica se ridică în două picioare întinzând labele lung spre tavan, mai mai să treacă prin el la vecinii de deasupra.
- Zece? – întreba bărbatul, iar ursoaica confirmă zâmbind din cap. Îi luă apoi în primire pe puști și ieșiră sporovăind din magazin.
Nu mică fu mirarea domnului Anundsen când doar o săptămână mai târziu, dând colțul străzii, exact la ora nouă fără șase minute, așa cum o făcea de fiecare dată, să audă zarvă dinspre magazinul său. Când privi mai atent constată că la ușa stabilimentului stăteau înșirați mai mulți urși polari. Unul citea ziarul, altul tăvălea între palme un pachet înghețat de sardine, altul meșterea ceva la o lanternă cu multe baterii, o ursoaică croșeta botoșei, în timp ce doi dintre ei jucau liniștiți table. Când l-au văzut s-au ridicat de pe scăunelele pliante și s-au aliniat cuminți în fața ușii așteptând să descuie.    
Următoarele luni au fost foarte spornice pentru domnul Anundsen. Cel puțin o dată pe săptămână câte un urs polar intra în magazin și cumpăra măcar un frigider. Este adevărat, cazurile în care cumpărătorii cereau mai mult de unul, era de acum extrem de rare, dar domnul Anundsen era mulțumit. Mai ales că relația cu urșii polari părea să fie mult mai bună decât cea cu oamenii, mai mormăiau ei din când în când, dar nu aveau nimic de comentat. O singură neclaritate mai avea însă bărbatul și încercă să o lămurească cu ultimul client. Părea să fie un urs bătrân, căci avea o barbă albă și mare, trupul masiv și ochii adânci.
- Înțeleg căăă... Lars Thune v-a contactat cumva și astfel ați găsit magazinul meu, nu știu cum și nici nu mă interesează, dar ce naiba v-a spus de v-a convins să cumpărați frigidere tocmai acolo, la Cercul Polar?       
Ursul lăsă impresia că nici nu l-a auzit. Continuă să se plimbe încet printre rafturi, părând să adulmece mai degrabă viitorul decât lucruri palpabile. Se opri însă în fața unui televizor deschis pe National Geografic și arătă din priviri înspre ecranul de plastic. Bărbatul se apropie și urmărind câteva zeci de secunde imaginile cu ghețari desfăcându-se-n așchii, înțelese ce i-a stârnit pe urșii polari. Era vorba despre încălzirea globală.  
Și astfel, chiar de a doua zi, pe ușa magazinului de electrocasnice din strada Sognsveien, numărul 70, apăru un bilet scris cu marker albastru pe o bucată de hârtie A4 „Ne-am mutat. Ne găsiți în Svalbard”.