duminică, 29 martie 2020

despre lucruri esențiale

amfiteatrul era foarte mare iar oamenii erau foarte mici
nu li se vedeau decât capetele între două rânduri de scaune
unora nu li se vedea decât fruntea altora doar privirea
a venit apoi un domn a dat drumul la proiector
peretele s-a luminat cât era de mare iar domnul a citit cu glas tare
“să vorbim despre lucruri esențiale”
sala a tăcut și domnul a început să prezinte grafice
și formule matematice și enunțuri complicate
nu s-a arătat obosit nicio clipă
a dat într-una din mâini și a arătat înspre sală
accentuând că acestea sunt lucrurile esențiale
când în cele din urmă a terminat și
a întrebat daca are cineva vreo nelămurire
eu am vrut să știu de ce este soarele galben
dar domnul mi-a spus mustrător că aici nu vorbim
decât despre lucruri esențiale apoi altcineva
l-a întrebat despre o integrală de gradul trei de pe pagina paisprezece
și mai multe iar eu am ridicat din nou două degete
și probabil că domnul uitase că eu am mai pus o întrebare
de ce au florile petale aș fi vrut să mai știu dar
domnul mi-a spus că sunt nepoliticos și m-a poftit să ies din sală
însă a ieșit dumnealui căci timpul îi expirase
apoi a fost pauză pe urmă a intrat un alt domn a pus jos servieta
a dat drumul la proiector pe perete au apărut două sonde
iar domnul a citit cu glas tare
“să vorbim despre lucruri esențiale”

despre alte lucruri esențiale…  

sâmbătă, 21 martie 2020

Coronavirus de Colibrești

Tanti Marioara are coronavirus. Nu, nu i-a spus niciun medic, i-a spus Costică. Costică nu are coronavirus, Costică are un tractor. Că de-aici i s-a și întărit credința cu coronavirusul, de la tractor.
- Tanti Marioara, mie tractoru îmi zice când e bolnav, că tușește într-un fel anume. Îl știu ca pe copilu meu. El îmi zice ce îl doare, eu îl ascult, notez și purced să-i alin durerile. Când nu-i a bună face așaaa... pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, în loc de pâr-pâr-pâr-pâr, pâr-pâr-pâr-pâr și atât! Și eu știu atunci că a luat ceva virus, pă la curele, pă la aprindere, pă la apa din motorină că-i prea multă. Uneori nu-i decât o năpârcă de șobolan flămând care s-a băgat înăuntru la motor și roade firele. Da atunci e simplu, că am o bobină de sârmă pe schimbător, le înlocuiesc, le izolez cu lecoplast și gata, e ca nou băiatu. Alteori e mai grav, că d-aia am și nevoie de statoscop. Că atunci dau drumul la motor și stau așa lângă el să-l ascult. Daca tușește dau să aflu de unde vine tusea, ca s-o alung. Da dacă stă, e problemă mare. Înseamnă că virusu l-a atacat acolo unde îl doare mai tare, la ardere. Ca de exemplu acuma, că de când cu virusu ăsta nou, nu știu ce are da nu mai tușește la fel. Acu face pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pac! Pac ăsta e nou și tare mă îngrijorează, chiar dacă statoscopu îmi spune că nu stă. Așa și cu matale Tanti Marioara, tușești, tare urât mai tușești. Tușești taman ca Grigore al meu, pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pac! Îi musai că l-ai luat!
Tanti Marioara și-a făcut cruce de trei ori, a scuipat în stânga, apoi și-a făcut încă de trei ori cruce scuipând în dreapta, apoi a făcut zece pași îndărăt închinându-se încă o dată și a exclamat doar atât: „Doamne Sfinte!” Pe urmă l-a lăsat pe Costică sprijinit de stâlpul porții și s-a dus să dea la vacă.
Abia trei seri mai pe urmă a aflat că nu-i de glumă cu virusu, că dacă nu-l are îl ia de la alții, iar dacă îl are deja, îl împarte cu restul. Că Patricia o să-l ia prima, apoi Mihăiță, apoi alea micile. Tanti Marioara tare s-a mai speriat, dar nu s-a pierdut cu firea. Că-i vădană zdravănă și trecută prin greutățile vieții. Și-a scuipat în sân de cinci ori și o dată peste umăr, și-a strâns nodul de la basma sub bărbie și l-a întrebat răspicat pe Clevete:
- Și acu ce trebuie să fac?
- Păi întâi de toate trebuie să te speli pe mâini cu dizifectant – a spus Clevete cu hotărâre, ridicând în aer arătătorul de la dreapta, pe care-l prinse și-l scutură bine cu degetele de la stânga, proclamând limpede. Asta una la mână!
- Apoi nu atingi pe nimeni și nimic, iar dacă atingi, iar te speli pe mâini – reluă Clevete ridicând și mijlociul de la dreapta, alături de arătător, în timp ce stânga se repezi vijelios să-l prindă și pe acesta și să-l scuture bine. Doi la mână!
Dar în timp ce degetele de la stânga se repezeau vijelios spre mijlociu, ca să îl prindă și să-l scuture bine, urechile auziră cuvintele pe care buzele le lăsaseră să scape. Clevete se rușină, opri degetele stângii din înaintarea vijelioasă și izolă mâna în buzunar.
- Trei...
- Care trei măăă... Hoo, stai așa! – îl opri Tanti Marioara încruntată. Nu trece ca nărodu peste șine. Ce-i ăla dizifectant?
Clevete se opri brusc și rămase câteva clipe așa încremenit, ca și cum ar fi intrat cu bicicleta în gardul de la dispensar.
- Dizifectant ieee... ca și cum dai cu spirt pe bubă.
Tanti Marioara se strâmbă, se scărpină în ceafă pe sub basma și decise rapid.
- Bine, atunci o să merg mâine la Coop să iau spirt. Vreo trei sticle... ba nu, vreo cinci, ca să-mi ajungă până la anul.
- Da! Da tz! – făcu Clevete rânjind șmecherește.
- Ce-i mă? Ce tz?
- E bine tanti, doar că s-a terminatără sticlele. Că toată lumea zise ca matale și ultimele zece le luă a lu Lombardezu, că cică lui i s-a infectat tot neamu. De la o ploșniță murdară pe picioare zic ei, da lumea zice că de la italianca aia de-a luat-o.
Tanti Marioara țuguie din nou buzele și după ce cugetă o vreme reveni cu o posibilă soluție salvatoare.
- Atunci o sa mă spăl cu pălincă, că și asta arde. Că d-asta punea ăl bătrân în loc de dizifectant. Pălinca merge?
- Cre că! – bombăni Clevete mărunt, fără să ridice ochii.
- Cât despre doi, Doamne apără și păzește, că-s femeie bătrână, pe cine Doamne Sfinte să mai ating?
- Nu Tanti Marioara, că asta nu are treabă cu secsu. Că nu se ia prin lichide, se ia numa prin solide. Cum să-ți explic eu lu matale, virușii ăștia e ca țânțarii, aproape că nu se vede și nu se simte. Se așază pe toate alea, pe piele, pe haine, pe stâlpu porții și stau acolo nemișcați paișpe zile, pe urmă se plictisesc și pleacă mai departe. Și îs așa de mici că nu-i vede nimeni, decât doctorii, că ei au ochii mari și dacă nu-i au, pune ochelari. Și ăștia nu ia ca țânțarii, ăștia dă, dă boală, dă febră, dă tuse. Și d-aia n-are treabă cu secsu, da are cu atinsu, așa cum atinge degetele de la stânga pe alea de la dreapta – zâmbi Clevete pe sub mustață, roșind abia sesizabil și privind în jos spre mâna prizonieră în buzunar.  Că dacă te atingi de cineva, țop, virusu sare de pe o mână pe alta și intră sub pielea lu matale. Da nu numa cu atinsu e problemă, că ăștia și zboară, da zboară numa trei metri, că pe urmă obosește. Deci trebuie să stai la mai mult de trei metri de oricine dacă nu vrei s-o iei. Da cel mai bine e să nu ieși din casă deloc, iar dacă ieși să nu vezi pe nimeni – mai adăugă Clevete sfătos, acoperindu-și cu mâneca cămășii ochii, pentru exemplificare.    
- Trei metri? Și asta cam cât e mai precis? – întrebă Tanti Marioara încruntându-se.
Clevete își puse o palmă sub bărbie și rămase cu capul înclinat gânditor înspre dreapta. Apoi îl răsuci înspre stânga și mai rămase cu el așa ceva vreme, încercă să deschidă gura pentru a se opri imediat și în cele din urma decretă.
- Trei metri e ca de la coarnele vacii la cur, când stă cu coada întinsă – concluzionă el mândru.
Tanti Marioara încercă să întindă imaginar pielea vacii, cu tot cu coada întinsă, pe ulucile de la gard și se îngrozi.
- Vai de mine și de mama mea, e mult, e foarte mult! Și io cum mai dau de mâncare lu Patricia, lu Mihăiță și lu alea micile dacă atâta-i trei metri? Că moare ei de foame înainte să moară țânțarii ăia ai tăi de plictiseală.
Clevete simți responsabilitatea momentului și se încrâncenă într-însul pentru a găsi o soluție pentru problema proaspăt ridicată.
- Cu furca – sări el cu gura până la urechi. Că este și furci de trei metri, iar dacă nu este le pui matale o prăjină lungă în fund și gata.
- Ce vorbești istetule! Să le dau la găini grăunțe cu furca, bravo! La astea le arunc din poală peste gard, io la vacă și la porc mă gândeam.
- Da tanti, la... – încercă Clevete să remedieze situația dar era deja prea târziu.
- Lasă, lasă, că mă descurc eu, tu treci la trei – îl repezi ea, pentru a reveni apoi subit. Auzi, da dacă degetele atinge... da lasă... – renunță în cele din urmă, privind în ochii lui Clevete și citind în ei că persoana nu prezintă suficientă încredere pentru un subiect atât de sensibil.
- Treiii... - începu Clevete, dar nu mai reuși să înnoade firul cuvintelor. Trei rămase să plutească o vreme în aer ca un nor străveziu, fără contur și fără substanță. Aaa... trei e că dacă o iei e musai că o s-o și dai. Deci nu ai voie cu avionu, cu trenu, cu mașina, sau cu vaca. Că altfel trebuie să vină să te ia cu aiaaa... cum îi zice... cuuu... trotineta... na, c-am uitat...
- Cum cu vaca, mă nărodule!
- Pai nu-ți spusei tanti de ăia trei metri?! Dacă e să te ferești de dat, trebuie să te ferești și de luat și invers. Cum o dăm tot la vacă ajungem...
- Hai lasă-mă că mă înnebunești. Zi mai bine io de unde știu că îi am?!
- Păi dacă virușii ăștia te place, intră în pielea lu matale și din cauză că se freacă prin tot corpu dinăuntru ca să ajungă care încotro, se încing și faci febră – turui Clevete dintr-o răsuflare, ca și cum ar fi învățat textul pe de rost.    
- Așaaa?! – se miră până peste poate Tanti Marioara.
- Și pe urmă e problema că te lasă fără suflare.  
- Da de ce să te lase, mă, fără suflare?!
- Pai io știu tanti? Cred că de la atâta alergare, că așa zicea și Maricica lu Furnică, că ea dimineața când aleargă singură pe uliță ca să-și ție silueta, ajunge acasă moartă și cu răsuflarea tăiată. Auzii că așa-i și cu virușii ăștia, te lasă moartă și cu răsuflarea tăiată.
- Drăcia naibii – murmură Tanti Marioara rămasă cu gândul la umbra vacii cu tot cu coada întinsă. Era imensă. Și atunci ce-i de făcut?
- Păi tanti, dacă e semne de viruși, cel mai bine e să te întinzi în pat și să bei un ceai cald.
- De care?
- De orișicare, nu contează, cald să fie. Că atunci virușii nu mai trebuie să alerge atâta, ba se gudură în ceaiul ăla fierbinte ca-n plapumă și uită să mai ajungă unde voia ei să ajungă.
- Ei, asta nu e așa greu. Da ia spune tu Clevete, dacă fac io toata astea, trece?!
Clevete rămase iar înțepenit, ca și cum n-ar fi reușit să-si desprindă bicicleta din gardul dispensarului și nici nasul dintre cărămizi.
- Musai tanti! – minți el hotărât, căci în Colibrești nimeni nu fusese infectat de viruși și cu atât mai puțin lecuit.

***

- Auziși Vetuto?! – mormăi Tanti Marioara către femeile care veneau pe-nserat cu vacile către casă, ca niște umbre alunecând pe fundalul unui tablou în tonuri multiple de albastru.
- Ce-i? – răspunse una din ele lăsând funia vacii.
- Cică virușii stă ca țânțarii pe piele paișpe zile, pe urmă se plictisește și pleacă.
- Știu, îmi zise Clevete.
- Da auzi...
- Ce-i?
- Dacă degetele de la stânga nu prinde degetele de la dreapta, da prinde altceva, se ia?
Femeia rămase încremenită locului, o măsură pe Tanti Marioara din cap până în picioare, luă distanța socială de trei metri și murmură abia auzit.
- Cred că te-a prins, femeie...
Apoi ridică iar funia vacii și o porni încetișor către casă.


miercuri, 11 martie 2020

Dincolo de ferestre

Moș Buturugă s-a supărat. Le-a auzit cu urechile lui pe babe cum îl bârfesc. Și nu o singură dată! Ca și cum toată vremea n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să stea cu ochii pe dânsul. „Cât îi ziua de lungă bea, îi e nasu roșu ca creasta de la cucoș” cârcotea mai deunăzi Filofteia pe băncuța din fața porții, în timp ce vecinele îi țineau isonul. „Da, da, se clatină pe uliță ca plopul lui Ciutură când bate vântul dinspre răsărit. Un om de nimic” înțepase și Elefteria pe sub coaste. „Nici nu m-a recunoscut alaltăieri când a ieșit de la crâșmă, așa i se încrucișau privirile” adăugase și Paraschiva, împletindu-și vorbele cu ale celorlalte două, cum împletit e odgonul ce ține barcazul strâns lângă mal. „Un om de nimic... un om de nimic...” bombăne moș Buturugă neclar, privind pierdut spre fundul paharului, acolo unde o furnică se zbate în bruma de lichid rozaliu. „Da, beau! Beau ca să-mi înec amarul! Ce le doare pe ele la bască? Nu fac scandal, nu dau cu pumnul, nu trebuie să mă ridice nimeni din șanțul de la marginea drumului. Sunt un om cumsecade! Beau ca să zbor. Dacă beau pot să mă înalț ca un vultur, altfel nu sunt decât o găină bătrână, ciugulind din grăunțele căzute în ogradă”.
Lumea se vede altfel dincoace de retină, în timp ce dincolo e un continuu vârtej, o continuă zvârcolire, pe care moș Buturugă nu poate să o urmărească, apăi să o controleze. Și măcar de s-ar opri pentru o vreme. Dar se învârte, se învârte, se învârte amețitor, ța-ca ța-ca, ța-ca ța-ca, precum mecanismul unui ceas învechit, icnind din greu de sus din turlă, pentru a tine pasul cu timpul.
„Ai văzut?! De dis de dimineață s-a așezat lângă ulcică! Deja îi sticlesc ochii ca lui Vârtej, cotoiul lu Maricica, când dă iama în mâțe” se iscă Paraschiva cu coatele sprijinite de stâlpul porții. „Zău soro, nu se mai satură, parcă e un butoi fără fund” adaugă și Elefteria cu mâinile în sân și privind în curmeziș peste creștetul Paraschivei spre Ion a Popii care-și numără pașii pe drumul către crâșmă. „Are să dea colțul de atâta băutură, că nu-l mai potolește Dumnezeu” mai pune paie pe foc și Filofteia, scuturând din cap înspre Elefteria, cu ochii tot spre Ion a Popii.
Moș Buturugă s-a saturat! I-a ajuns cu vaietele lor și cu vorbele aruncate aiurea peste gard, cum aruncate sunt vrăbiile gureșe de vântul ce învolbură diminețile. Niciun minut mai mult nu o să le mai lase să împrăștie împunsăturile și neadevărurile.
Moș Buturugă a pus blană lângă blană și a construit gard înalt care să le cuprindă pe babe înapoia privirii. Apoi le-a vopsit Elefteriei, Filofteiei și Paraschivei casele cu smoală. Le-a acoperit cu totul, astfel încât urma lor în dejurîmprejur să rămână doar o pată cafenie, înainte să dispară cu totul. „Hei, bețivule, deschide-ne poarta!” dă cu pumnul Paraschiva în retina ferestrei. Dar nu o aude nimeni, nu mai e suflet în jur. Moș Buturugă își râde în barbă. „Ticălosule și tâlharule, dă-ne drumul de aici” țipă și Elefteria zgâlțâind stâlpii înlăuntrului. Moș Buturugă s-a liniștit, nici nu mai are nevoie să bea. Stă toată ziua cu ochii închiși și se preface că doarme. Își imaginează că e vultur și că nimic nu se poate împotrivi alunecării în albastru. „Ucigașule, lasă-ne să plecăm strigă și Filofteia, dar lui moș Buturugă nici că-i pasă. Gardul e înalt și nimic nu răzbate dincolo și dincoace.
Doar sâmbăta, când se duce la târg să mai cumpere d-ale gurii, lasă poarta deschisă...

vineri, 6 martie 2020

ochelarii mei noi

cu ultima pereche de ochelari am dat lovitura
nu numai că văd contururile mult mai clar
dar le pot frunzări interiorul de exemplu cuvintele
de fiecare dată când rostești un cuvânt
eu îi văd prin oglinda lui O rădăcinile
așa cum pescarii văd prin solzii de apă
foamea peștelui nepăsător sau simțurile
la fiecare atingere a primăverii ce se înfășoară
ca un fir de mărțișor în jurul unei dorințe subțiri
simțul acesta focalizează prin lentila ochelarilor
cu atâta intensitate încât interiorul meu arde
șiii... nu în ultimul rând trupul tău
pe care de fiecare dată când îi rotunjesc cu privirea conturile
îl descopăr prin lentilele noilor mei ochelari că nu e
căci eu sunt înăuntru
și înăuntrul e totul
altceva nimic

duminică, 1 martie 2020

Mumuț a lu Jordie

De cum auzi lăutarii, Lelea Stanca apucă perdeaua de-o margine cât să-i desfacă obloneala de-un ochi și aruncă o privire lung pe fereastră. Din jos se vedea mașina cu mortul și în spatele ei, parcă neterminându-se, alaiul. Apucă basmaua a neagră, își înveli părul, o strânse-n două noduri sub bărbie și ieși în fugă pe poartă. Părintele Nicodim, dascălu Haralambie, crucile, prapurile, sfeșnicele, steagurile, apoi puhoi de mulțime. Mumuț a lu Jordie nu se vedea. Sicriul, înconjurat de coroane, era sus pe platforma mașinii, cu capacul rezemat de cabină, iar chipul nu i-l puteau privi decât cei câțiva apropiați. Își luă locul în dosul alaiului cu mâinile împreunate în poală și cu ochii ațintiți spre pământ, numărând pietrele din colbul drumeagului. Nu-i cale lungă până la cimitir și oricum drumul trece prin fața gospodăriei, d-aia nici nu s-a dus până la casa mortului. Îl știe pe Mumuț de când erau amândoi copilași, nici nu-și mai amintește cât de demult e ultimul chip care i se preumblă prin suflet. L-ar fi luat dacă ar fi vrut-o, dar el a preferat-o pe Anuța lu Condei, că era mai copilă, avea nasu în vânt și țâțele pline. N-a pătimit după asta. Și-a găsit și ea petecul ei și a fost mulțumită.
- Dumnezeu să-l ierte și să-i facă parte în Împărăția Cerului – șoptește baba de lângă ea, o femeie cu pielea încrețită ca pământul uscat, care-și sprijină trupul de un copilandru subțire.
- Dumnezeu să-l ierte și să-l primească și să-l odihnească, că om bun a mai fost, da iaca, i s-a sfârșit firul dă pă mosor - murmură și Lelea Stanca.
- Om bun, dară că nu! Și cu frica lui Dumnezeu! – șoptește și o femeie undeva mai în față.
N-a mai vrut să știe de el. O vreme nici n-a mai avut cum, căci a fost plecat la capitală să muncească la întreprinderile cele mari de acolo, apoi s-a întors, dar vremurile o luaseră cu mult înainte și întoarcerea lui n-a mai ridicat fir de sprânceană. Îndreptă privirea s-o găsească pe Anuța. E prea departe mortul și chipurile-s mici într-acolo, ori poate că Anuța-i acasă zdrobită de durere și cu neputință de-a merge. Nici pe Zaia nu o zărește, dar pe Zaia probabil că nici n-ar mai recunoaște-o. Era o fetișcană crudă, cu vino-ncoace ca mă-sa, pe când i-o prezentase chiar el, într-o iarna când se ivise cu treabă la primărie. Peste întâlnirea aceea se mai așternuseră probabil încă douăzeci de groase zăpezi și Zaia trebuie că mult se mai schimbase.
- A suferit tare, dar Dumnezeu l-a auzit cum se căznește și l-a eliberat din fiarele neputinței, luându-l sus lângă El – a bombănit din nou baba.
- Mult? – a întrebat Lelea Stanca. Ea nu știa mai nimic. Auzise în urmă c-o zi când mersese la poștă să trimită recipisă lui fiu-su. Vorbeau femeile că-i sfârșit și că nimic nu se mai poate face, de-i musai să se întoarcă pe dos pământul ca să-l încapă pe dânsul.  
- Cinci luni încheiate și zile dintr-a șasea – adăugă baba.
- O lună o șezut numa în pat – zori lucrurile și femeia din față.
Pe Lelea Stanca o podidiră lacrimile. Nu fiindcă ar fi vrut să bocească mortul, nici fiindcă iubirea ar fi înmugurit ca vrejul îmbibat de ploaie din salcâmul pârjolit de pojar, dar așa se sloboziseră ele, deodată, fluturi albi apucând sufletul de-o pulpană și trăgându-l să se desfacă din trupul schilodit și să se înalțe mai ușor către cer.
- Oh, Doamne, apară și păzește! Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ – murmură stergându-și lacrimile cu un colț de basma. Apoi aruncă iar priviri ascuțite înspre mașina cu mortul doar doar o vedea-o pe Zaia. Mai erau trei aruncături de băț până la intrarea în cimitir și oamenii se apropiau unii de alții, ca și cum ar fi vrut să-i țină mortului de cald cu sufletele lor.
- Zaia unde-i? E sus în mașină? – se auzi ea întrebând șoptit. Nimeni nu-i răspunse însă și o vreme merseră umăr lângă umăr, tot adunându-se. Mașina opri în cele din urmă în fața porții și bărbații săltară sicriul pe umeri. Părintele Nicodim o luase înainte spre groapă și oamenii după el. Lelea Stanca își făcu loc printre trupuri încercând să ajungă în față.
- Unde-i Anuța? Zaia-i aici? Anuța e? Ați văzut-o pe Zaia? – icni ea de câteva ori fără izbândă.
- Care Anuța femeie? – o repezi un bărbat aspru cu o coroană de crini albi din hârtie în mână.
- Anuța, femeia lui.
- Femeia lui Mumuț?! Să tot fie acasă cu el. Nu-i e prea bine…
Lelea Stanca rămase stană locului. Oamenii treceau pe lângă ea înghiontind-o, luând calea preotului și dând înveliri de-nsuflețire deschiderii pământului.
Baba alături de care mersese o ajunse din urmă.
- Apăi mortul… cine-i mortul? Cine-a murit aicea? - întrebă Lelea Stanca sfârșită, abia găsindu-și graiul.
- Miluț! Miluț a lu Nicoară. Băiat bun, săracul...
Lelea Stanca rămase o clipă înțepenită, ca și cum o țepușă uriașă i se strecurase prin creștet, trecuse prin tot trupul și se înfipsese în pământ, împietrind-o locului.
- Da a lu Jordie? Mumuț a lu Jordie când o să moară?
- O muri mâine maică, nu-i grabă – o mai auzi bombănind pe bătrâna depărtându-se la brațul nepotului.
Cortegiul se vedea din ce în mai mic. De-acum erau adunați cu toții în jurul gropii. Doar groparii ședeau mai într-o parte sprijiniți în cazmale. Lelea Stanca, își trase o clipă sufletul, mai șterse o urmă de lacrimă întinsă pe obraji, apoi o luă încetișor înapoi către casă.


marți, 25 februarie 2020

o poveste cu un lac

am citit o poveste cu un lac
și cu o femeie care fugea de oraș
sau de lume nu îmi mai aduc bine aminte
avea și de ce aerul era fierbinte și nisipos
drumurile balustrade arzând
oamenii doar furnici grăbite mereu
când își termina jobul se pierdea pe străduțe lăturalnice
umbrite de coroane bogate de arbori
până în periferii la căsuța de la marginea lacului
acolo își scotea blugii și bluza albă subțire
și în pragul serii se cufunda goală în apa răcoroasă
alunecând prin ea ca un pește fără să-i tulbure oglinda
se îndrăgostise de apă
după o vreme femeia a început să poarte
doar bluze cu mânecile lungi și mănuși subțiri de mătase
căci trupul i se acoperea de solzi argintii
când însă i s-a făcut atât de sete
încât nu numai buzele jeleau arzânde
ci si umerii, coapsele, sânii și palmele
a încetat să mai meargă la job
apoi a încetat să mai meargă

la flea market un bătrân a vândut miercuri seara
o bluză albă de damă și o pereche de blugi aproape noi
pentru doar un dolar și treizeci și șapte de cenți


sâmbătă, 22 februarie 2020

casa părăsită

am ajuns la casa părăsită despre care îmi vorbise K
nu avea nici acoperiș nici ferestre
pădurea intrase pe ușa din față
în timp ce lucrurile rămăseseră într-o cuminte dezordine
fotoliile, cărțile, ceainicul și ceșcuțele albastre,
veioza cu abajur rotitor din hârtie cerată
răsturnată peste covorul acoperit de frunze
ca și cum cineva voise să se lepede în fugă de viață
și să intre lipsit de orice atingeri într-o lume mai bună
doar scara interioară părea să fi rămas în prezent
întinzându-și treptele ca niște brațe de miriapod
gata să te apuce de manșeta pantalonului
am călcat ușor lemnul tânguindu-se la fiecare apăsare
și m-am înălțat până la primul etaj
apoi până la mansardă, apoi mai sus până-n pod
dar scara continua să urce în spirală peste oraș, peste lume
undeva deasupra se mai vedea o ușă
sau poate doar o fereastră