Perspective

Doamna ST şi-a dus mama la oftalmolog. Bătrăna are cataractă şi a fost convinsă cu greu să facă operația. În fine, după lungi parlamentări totul se rezolvă până la urmă şi doamna merge într-un sfârşit cu mama dumisale să-i scoată bandajele ce-i acoperă ochii. Cu o nouă perspectivă asupra lumii înconjurătoare bătrâna o priveşte matern pe fiica ajunsă şi dumneaei la oarecare floare a vârstei şi o căinează blând:
- Vai mamă, da ce-ai îmbătrânit, ia uite cum ți s-a zbârcit fața!

Cafeaua cu buze transparente (continuare)

- Vă mulţumesc că m-aţi primit. Sunteţi foarte amabil.
- Orice prieten al lui Marius este şi prietenul meu – îmi răspunde bărbatul masiv din faţa mea, schiţând un zâmbet moale.
- Probabil v-a spus că nu e vorba despre mine ci dspre un coleg, un prieten. Sunt absolut bulversat. Era un om normal. Şi aşa pare şi acum – încerc eu să leg vorbele şi să explic ceea ce nu se poate explica. Apoi îi povestesc cu lux de amănunte totul, de la “Mergem să bem o bere” până la vizita de la apartamentul său şi descoperirea de la magazin. Bărbosul îşi mângâie liniştit barba. Cugetă.
- Da, nu-i nimic nou sau straniu. Dacăăă...
- Ştiţi – îi iau eu vorba din gură – n-aş vrea să întrăm în termeni de specialitate. Mie să-mi explicaţi aşa, pe şleau, ca pentru proşti.
- Trăim într-o lume agitată, într-o continuă viteză – se reorientează bărbosul. E ca şi cum am călători într-un tren alergând peste câmpuri. Atâta timp cât eşti înauntru lucrurile îţi par normale. Când însă scoţi capul pe geam şi vezi pământul alergând grabnic înapoi îţi dai seama de grozăvia la care te-ai înhămat. Şocurile mari ale vieţii te fac să scoţi capul pe geam, să-ţi lungeşti gâtul după o gură de aer. Din mers nu poţi coborî, mai încet nu-l poţi face să meargă. Crescuţi de mici în ideea mişcării oamenii se adaptează, dar expuşi dintr-o dată vitezei clachează. Şi atunci cei ce nu se pot adapta lumii reale se refugiază în lumi paralele. E ca şi cum aflându-te la geam într-un avion în picaj, ai cupla avionului o alveola care să deschidă un alt spaţiu de partea cealaltă a hubloului, unul cald, familiar, plăcut, creat după dorinţele şi visele noastre. Dintr-o dată dispare primejdia, pericolul, frica.
Încă nu a făcut nicio referire la Popescu. Oare vorbeşte despre mine sau despre el? Cine să aibă oare nevoie de alveola, eu sau el? Popescu e singur, ce probleme să aibă Popescu?! Eu am nevastă, copii, rate, griji...
- Pericolul cel mare al lumilor paralele este rătăcirea în acestea, pierderea identităţii şi risipirea. Cu vremea nu te mai poţi regăsi, te rupi de tine însuţi ca şi cum ai avea trupul într-o lume şi spiritul într-alta, distrugând orice legătură între ele. Apare o dedublare a eului faţă de un trup abandonat în care rămân doar resturi fărâmiţate. Ultimul prag înaintea rătăcirii totale, înaintea ruperii complete de realitate este neîncrederea, e acea privire aruncată înapoi peste umăr la marile despărţiri. Oare nu pot rămâne şi aici şi acolo?! Cine sunt eu, cel ce a rămas sau cel ce pleacă?! Şi apoi urmează cufundarea fără întoarcere. Sigur, cu medicaţia corespunzătoare şi în funcţie de puterea de recuperare a organismului...
Am simţit tot înlăuntrul cum urcă prin stomac, prin gât. N-am mai ascultat până la capăt. Am ieşit ca din puşcă şi am alergat cât m-au ţinut puterile pe străzile pustii şi umede, fără o ţintă precisă, fără să ştiu de ce fug, de cine, sau ce m-ar putea linişti. M-am trezit dincolo de miezul nopţii într-un bar promiscuu de la marginea oraşului, între două pahare de votcă, cu o ţigancă blondă în braţe şi două gambe negre ca tăciunele zdrăngănind din viori alături.

- Soţia mea te invită să bem o cafea împreună. A spus că îşi cere scuze pentru cea care ai băut-o la mine şi speră că ai să accepţi invitaţia pentru a repara stricăciunea.
- Eşti un tâmpit – i-o retez eu cu ochii în dosare.
El se opreşte, îşi lasă hârtiile şi mă priveşte lung cu o figură tâmpă.
- Ţi-am făcut ceva?
- Da – îi răspund tăios. Mi-ai făcut, îmi faci şi-ai să-mi mai faci. Tu şi imaginara ta nevastă.
- Oh, Doamne, îmi pare rău că te-am necăjit. Dacă vrei am să tac, dar ai să te cufunzi din nou în gânduri şi ele tot către soţia mea au să te-ntoarcă chiar dacă te împotriveşti, ai să vezi – îmi răspunde el enigmatic.
Nu mai rezist. Mă ridic de pe scaun, mă reped la el peste birouri, îl înşfac de guler şi-i strig drept în ochi
- Am sa vin. Uite aşa, am să vin Şi dacă există cu adevărat, dacă nu e doar o himeră, o nălucire de-a ta, am s-o fut acolo în sufragerie, pe fotoliul ăla cu o mie de butoane până îi ies ochii din cap. Şi tie si ei, ca să vă învăţaţi minte amândoi.

- Domnul este colegul de care îţi vorbeam – mă prezintă Popescu ceremonios.
Femeia care a intrat în încăpere este absolut uluitoare. Este înaltă, foarte înaltă, probabil mai înaltă decât mine, sau cel puţin aşa îmi pare datorită trupului foarte subţire. Are pielea fină, aproape transparentă. Chipul îi e pal şi zâmbitor, e o faţă de copil aproape. Nu merge, alunecă, iar gesturile-i par a fi parte a unui dans ce se desfăşoară pe o muzică auzită numai de ea. Are ochii bleu, nu albaştri ci bleu, buzele abia conturate în roz şi părul blond ca spicul de grâu.
- Mă duc să mă schimb şi mă întorc imediat – îmi spune traversând camera şi propria-i amprentă în aerul din jur o urmăreşte cu întârziere, lăsând chiar şi după ce a dispărut să se prelingă prin fierbinţeala încăperii conturul filiform şi parfumat al unei umbre.
Nu apuc să mă dezmeticesc bine şi reapare purtând vestita bluză roşie cu desene florale mici şi negre şi o fustă lungă şi strânsă pe trup care îi acoperă în întregime picioarele. Bluza îi vine ca turnată. Nu poartă nimic pe sub ea şi sânii mici împung pânza subţire ca două corniţe de tăuraş basmaua cea roşie a toreadorului.
- Am promis o cafea bună – îmi spune zâmbind cald. Alexandru nu ştie să facă, dar sper că a mea o să vă placă.
Are un magnetism inimaginabil. Nu ştiu să spun ce mă atrage la ea. Nu e neapărat o femeie frumoasă ci mai degrabă una misterioasă, enigmatică. Frumuseţea ei e mai degrabă una care intrigă, care incită la răscoliri, decât una care să te dea gata. Mă ridic şi o urmez ca in transă. Se învârte încet prin bucătărie ca o balerină fără un scop precis, singurul ţel aparent părând acela de a încerca să-mi ia minţile. Are mişcări senzuale şi moi. Mă apropii şi-i cuprind din spate coapsele în palme. Continuă să culeagă din dulapuri ceştile, cafeaua, zahărul, ibricul. Îmi apropii buzele de părul ei. Miroase a tei, niciodată n-am mai simţit părul cuiva mirosind a tei. Îi cobor uşor gulerul cămăşii şi îi sărut abia atingându-l gâtul. Ea se întoarce şi râde. Avea dreptate Popescu, femeia se luminează toată ca o făclie atunci râde şi se face uluitor de frumoasă. De fapt nu râde, ci doar chicoteşte ca o copilă încântată. Cu o mână îi prind ceafa, îi apropii gura şi îi smulg un sărut pătimaş, în timp ce cu cealaltă încep să-i ridic fusta lungă fără de sfârşit. Se răsuceşte şi-mi împresoară gâtul cu braţele...

Azi e vineri iar de mâine e iar weekend. Mă întind în scaun cât sunt de lung şi-mi simt oasele trosnind. “Mergem să bem o bere la Mama după ce terminăm?” - îl întreb pe Popescu care scrie de zor. “Mergem” – îmi răspunde degrabă ridicând capul zâmbitor din hârtii. “Poate o iei într-o zi şi pe soţia ta. Orcum, să-i transmiţi te rog salutările mele. Face o cafea excepţională, pe cuvânt” – îi mai spun mustăcind. Faţa lui Popescu se pleoşteşte brusc, zâmbetul îi alunecă devale şi e înlocuit de o vizibilă îngrijorare. “Eşti bolnav omule. Care soţie?!” îl aud bombănind în timp ce îşi strânge lucrurile pregătindu-se de bere...

de data asta.... SFÂRŞIT

Cafeaua cu buze transparente

Pe Popescu îl cunoşteam de aproape douăzeci de ani. Un tip ok, la locul lui, absolut fad, fără strălucire, fără scânteiere. Corect, serios, muncitor, “idiotul util”, angajatul perfect pe care şi-l doreşte orice companie. Apoi dintr-o dată, fără niciun motiv aparent, lucrurile au început s-o ia razna. Îmi amintesc ca acum. Era vineri, patru fără un sfert şi ne pregăteam de plecare. “Mergem să bem o bere la Mama?” – îl întreb făcându-mi vânt cu dosarul de la Astoria. “Nu pot că mă aşteaptă nevastă-mea. Mergem să-i cumpăr o rochie nouă, i-am promis” – mi-a răspuns fără să ridice ochii din hârtii, grăbindu-se să termine corecturile pe care le începuse. Am zâmbit. Am crezut că a fost o glumă, deşi Popescu nu făcea niciodată glume. Am aşteptat să ridice capul şi să-mi zâmbească. N-a făcut-o. Am continuat să aştept. Popescu şi-a văzut în continuare de treabă, a terminat de verificat lucrarea, apoi s-a ridicat în picioare şi a început să-şi strângă lucrurile în geantă. “Deci mergi?” l-am întrebat din nou intrigat şi oarecum iritat. “Sorry omule, ţi-am spus, după-amiaza de azi o am rezervată pentru nevastă-mea. Altă dată cu plăcere” – mi-a răspuns el şi parcă am zărit un fir firav de zâmbet mândru în colţul buzei. Apoi şi-a aşezat cu atenţie pălăria pe cap potrivind-o exact pe mijlocul creştetului, m-a salutat înclinând uşor fruntea şi a ieşit.
Nu m-am mai dus la bere cu restul. Popescu mă dăduse peste cap. “De la prea multă muncă” mi-am zis şi am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, a mea şi a celorlalţi. Mă şi vedeam într-un pat de spital din acelea vechi cu cadru din ţeavă de pe care s-a luat în mare parte vopseaua albă dată cu cincizeci de ani în urmă de atâtea mâinii care le strânseseră cu furie neputincioasă, cu un cearceaf curat dar sfâşiat într-o mulţime de locuri datorită subţierii cauzate de îmbibarea în clor, cu braţele şi picioarele legate cu chingi negre, fără a avea putinţa de a face vreo mişcare în afara rotirii uşoare a capului şi a ochilor Apoi trecând în revistă secvenţe ale ultimelor luni avândul pe Popescu în prim plan mi-am spus că nu se poate, că e ceva ce trebuie să nu fi fost înţeles corect, că mi-a scăpat esenţialul. Aşa că am aruncat cât colo gândurile negre, mi-am luat jacheta şi am dat fuga la bere. Ceilalţi erau încă acolo!

“I-ai luat-o?” – l-am întrebat a doua zi dimineaţă de cum a intrat pe uşă. El a zâmbit mulţumit cu aerul blajin al celui ce face o faptă bună şi se mulţumeste doar cu mulţumirea celorlalţi şi mi-a răspuns sec “Da”. Apoi văzând că rămân în picioare tăindu-i calea şi că îl privesc fix şi încruntat a continuat. “Nici nu-ţi imaginezi cât de mult s-a umplut de fericire faţa ei, cât a fost de mulţumită şi cât de mult i-a plăcut. E un înger. Să vezi cât de frumoasă se face atunci când râde. De fapt nu râde, nu râde niciodată cu gura până la urechi ca un neamprost, ci doar chicoteşte ca un copil încântat.” A fost o zi distrusă. Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cui să cer ajutor, cui să cer o părere, să schimb o vorbă. Pe colegi nu puteam să-i implic. L-ar fi stigmatizat imediat, l-ar fi izolat şi i-ar fi dat în cap, iar căderea ar fi fost bruscă şi brutală. Izolarea, accentuarea bolii, spitalul, prăbuşirea, uitarea. Nu ştiam să aibă vreo rudă apropiată cu care să pot sta de vorbă. Nu aveam deci decât două lucruri de făcut. Primul, să-i mai verific o dată spusele, temeinic, pragmatic. Şi al doilea să îl confrunt, deşi ştiam că un asemenea demers n-ar fi avut nicio şansă de reuşită. Şi în fine, ar mai fi existat şi o a treia variantă... să fug şi să uit, ştiam însă că pe aceasta nu o pot pune în aplicare..
Prima verificare am făcut-o în aceeaşi zi. L-am pândit când a ieşit, i-am desfăcut portofelul şi am verificat în buletin. “Necăsătorit”. Era prima confirmare, dar nu neapărat şi cea mai preţioasă. A fost însă confirmarea care mi-a înfipt acul în inimă. Până să-i verific buletinul mai sperasem că poate s-a întâmplat o minune, că poate s-a ascuns atât de bine de mine, de noi, încât ne-a surprins incredibil. Dar însemnarea din buletin era absolut credibilă, deşi nu neapărat şi cea care să ne confirme adevărul. Aşa că a doua zi am purces spre oficiul stării civile. “Vreau şi eu o copie de certificat de căsătorie” “Mda, pe ce nume?” – îmi răspunde acru coţofana de dincolo de gemuleţul pus pesemne să o apere de încruntările şi murmurele de dincoace. “Popescu Alexandru”. Merge greu, merge tare greu. Îi dau un sac de informatii, apoi trebuie să-i explic că e prietenul mel cel mai bun, că e plecat în străinătate, că nu poate veni să şi-l ridice singur, că e o problemă de viaţă şi de moarte şi că o să am grijă să-i recompensez amabilitatea. Coţofana se ţine bine o vreme, apoi însă cedează, scoate un catastif mare pe care începe să-l lingă. “M-am dus până în 2000. Nu-i!” – îmi răspunde implacabil. “Eşti sigur dom’le că ăsta-i numele şi cenepeul?” – se încruntă ea privindu-mă aspru pe sub ochelari. “Sigur. Popescu Alexandru”. “Atunci ori dumneata ori cel mai bun prieten al dumitale sunteţi tâmpiţi. Următoruuuuul”.

Popescu nu mi-e cel mai bun prieten. De fapt n-am avut niciodată un cel mai bun prieten. Cel mai bun prieten al meu sunt eu însumi. Lui Popescu îi apreciam grozav calităţile într-o lume în care oameni ca el nu găseşti pe toate drumurile. Şi în plus am avut întodeauna o slăbiciune pentru oamenii introvertiţi, care nu cer deşi au nevoi şi cărora trebuie sa le oferi ca să supravieţuiască.
Recunosc că la un moment dat am crezut că am luat-o razna, că am eu vedenii. Nu mi-a mai fost clar cine e nebunul, eu sau el?! Mi-a fost teamă că el e cel sănătos şi că totul e doar născocirea mea. Afirmaţia de absolut bun simt a femeii m-a aruncat înapoi în incertitudine. Eu sau el?! Dacă totuşi eu sunt cel care vede realitatea diform?!

La nici o săptămână, după îndelungi frământari, îmi iau inima-n dinţi şi încerc să-l confrunt.
- Haide intră – mă invită el apucându-mă de braţ şi conducându-mă către interiorul apartamentului, privindu-mă continuu în ochi deşi aplecat într-o incomodă poziţie răsucită, ca şi cum ar fi încercat să citească în ei senzaţiile pe care le trăiesc şi să nu ar fi vrut să piardă nimic. Intră, intră şi aşează-te aici – mi-a spus dând la o parte o pernă pufoasă pentru a-mi face loc să şed pe canapea. Ohh... ce prost sunt, mai bine stai tu aici şi sed eu pe canapea – mă opreşte el tocmai când dădeam să mă aşez şi mă îndreaptă spre fotoliul impunător de lângă bibliotecă. E mult mai bine, fotoliul e mult mai comod. Şi uite, i se poate modifica poziţia dacă apeşi pe butoanele astea. Bei o cafea? – mă întreabă şi fără să mai aştepte răspunsul dispare în bucătăria mică de unde începe să se audă zdrăngănit de ceşti şi de ibrice. Angela ar fi făcut-o excepţională, ea face o cafea excepţională. Toţi sunt înnebuniţi după ea, după cafea zic. Dar şi după Angela – şi îl aud cum râde. E o minune de fată. Păcat că nu-i acasă să o cunoşti. Aşa s-ar fi bucurat...
Simt cum mă apucă ameţeala. Nu sunt în stare să mă controlez. E ca şi cum aş aluneca pe un tobogan rotund prin care nu răzbate niciun fel de lumină. Dar nu întunericul e problema căci sunt obişnuit cu el, ci faptul că nu se vede în afară, nu se vede nimic în afară, nici oameni, nici copaci, nici cer. Îl las pe Popescu să sporovăie, Doamne cât de vorbăreţ e acasă, iar la servici e un mofluz şi mă furişez în dormitor. Dormitor clasic matrimonial, pat dublu pe mijloc, două noptiere, două veioze, două perne, o singură pătură. Pe noptiera lui, Eliade – Noaptea de sânziene. Tresar, asta citesc şi eu. De altfel multe dintre lucrurile de aici îmi par oarecum familiare, ca şi cum n-ar fi prima dată când intru în camera aceasta. Pe a ei o cremă de mâini, una de faţă, alta de ochi, o forfecuţă mică de pieliţi, La cumparaturi cu Minnie de Sophie Kinsella, un parfum, o mască pentru somn, un ceas deşteptător, o cutie cu pastile de cap.
Ciudat, ceasul deşteptător este la ea şi nu la el, ca şi cum ea ar controla timpul amândurora. Deschid şifonierul, într-o parte hainele lui, în cealaltă ale ei, aliniate frumos. Dau să închid dar un petec de hârtie albă îmi atrage atenţia. E de fapt o etichetă de pânză. Scot umeraşul pe care este bluza roşie. E elegantă, aproape transprentă, un roşu pal cu desene florale mici negre, cu guler îngust de tunică şi lunguţă ca o rochiţă. Ridic eticheta, e eticheta de magazin. Bluza e nouă, absolut nouă. 39,50. Caut şi printre celelalte haine. Nu mai e niciuna cu etichetă, dar realizez că toate hainele sunt absolut noi. Niciuna nu a fost purtată. Se simte după material. Dau fuga spre noptieră. Desfac cremele. Aşa cum bănuiam sunt intacte. Cartea miroase a tipar.
Nu m-am mai simţit în stare să-l confrunt. Sunt prea moale, nu pot pipăi graniţa aceasta dintre real şi ireal fără să mă furnice sira spinării. “E o reacţie firească” îmi spun ca să-mi fac curaj, orice întâlnire cu extraodinarul te duce cu gândul la ordinar şi la reevaluarea lui. Căci ce e până la urmă normalul?! Noi suntem normali doar fiindcă suntem mai mulţi. Atât! Nu fiindcă suntem mai buni, mai deştepţi, mai lucizi. Ne e teamă să explorăm extraordinarul pentru că dincolo de el este irealul, ca un ocean ce desparte două continente, unul cunoscut, altul ce urmeaza a fi descoperit, unul aici, celălalt dincolo. Dar eu nu am puterea asta, nu sunt un explorator, eu sunt un cutreierător. Iar cafeaua a fost proastă, să fim sinceri. Boabe de proastă calitate, nefiartă şi mult prea dulce.

- Am o mare mare rugăminte dacă se poate – zâmbesc frumos domnişoarei de la tejghea care-mi răspunde cu un zâmbet profesional. Îmi puteţi spune dacă vă mai amintiţi cui aţi vândut bluze de genul ăsta în ultimele zile? – îi arăt eu eticheta şterpelită de la bluza roşie şi dau din cap spre manechinul pe care este expusă una din ele.
- Un moment – îmi răspunde politicos domnişoara şi îi face semn unei alte fete, apoi îi şoptesc una alteia ceva la ureche.
- Două am vândut săptămâna asta. Una unei domnişoare şi alta.... unui domn.
- Vă rog, mi-l puteţi descrie pe domnul care a cumpărat bluza?!
Fata mă priveşte cu atenţie mărită apoi cască ochii cât cepele.
Nu e nicio urmă de îndoială asupra cumpărătorului. Şi atunci cine sunt eu?!

tiiii... am uitat sa va spun ca e cu va urma!

temeri

privind înapoi, şi împrejur, mi-e tot mai teamă că ceea ce s-a întâmplat şi ce va avea să se întâmple, se datorează animalului dinlăuntru şi nu firului de iarbă, aşa cum am crezut întotdeauna...

furia şi nevoia de dragoste

merg; undeva o femeie ţipă la bărbatul aşezat cu bărbia în palme “mi-ai mâncat zilele; ficaţii mi i-ai mâncat; mi-am risipit tinereţile cu tine, ce mai frumoşi ani s-au dus pe apa sâmbetei; nu eşti în stare de nimic; eşti un ratat, un sărăntoc”
“femeile au nevoie de dragoste, de tandreţe, de mângâiere - îmi şopteşte cineva din stânga; cu cât e mai acută nevoia de dragoste cu atât ţipă mai tare”; tac şi merg mai departe...

Poveste poliţistă cu babă batrână şi povestitor ascultător (sfârşit)

Femeia suspină, îşi trase o clipă răsuflarea, apoi continuă.
- Era clar ca lumina zilei că moartea lui Istrate a fost făptuită şi nu întâmplătoare şi pregătită cu de-amănuntul după reţeta de-ai pus-o dumneata în jurnal. Nu înţelegeam însă de ce te-ar fi scărmănat pielea să te bagi în povestea asta şi ce-ai fi avut de câştigat din moartea lui Istrate. Abia când i-ai spus mătuşii “e isterică”, gândindu-te desigur la nevasta lui Istrate, mi-am dat seama că n-ai urmarit a lovi în bietul om, care nu era nimic altceva decât un blajin băutor de vise slabe, ci în nevastă-sa de care nu mai puteai să te descotoroseşti. Şi atunci ai tocmit planul. De fapt ai întins un laţ şi femeia proastă s-a prins, c-aşa-i femeia, când îi tresaltă inima îi acoperă ochii. Ai scris o poveste frumoasă dar care ascundea în realitate un îndemn. N-ai făcut altceva decât să-i explici pe îndelete Dorei cum poate să scape de bărbat-su fără să lase urme, ba mai mult, cum să dea vina la o adică, de s-ar fi descoperit că-i o crimă, pe fiică-sa vitregă. Ea a citit povestea şi conştient sau inconştient şi-a băgat în cap planul. Şi a aşteptat o zi potrivită. Iar când s-a ivit l-a pus în aplicare. A venit mai devreme de la servici, l-a cinstit pe bărbat-su cu nişte vin până l-a înmuiat bine şi apoi a aşteptat ora când fiică-sa venea de la şcoală. A privit pe fereastră şi când a văzut-o în colţul străzii l-a îmbrăcat pe bărbat, l-a scos pe scară şi i-a făcut vânt chiar când fiică-sa intra pe uşă. Apoi s-a ascuns. În vânzoleala care a urmat nimeni n-a putut să spună precis dacă ea a coborât de la etaj sau a venit de la servici cum a pretins mereu. Oricum, nimeni n-a găsit niciun sâmbure de nepotrivire în toată povestea asta şi tuturor li s-a părut firesc ca Istrate să se fi prăpădit din beţie, din greaţă de viaţă şi nicidecum să fi fost omorât. Când s-a lăsat liniştea şi lucrurile păreau să se fi aşezat, dumneata ai aprins lămpile de avertizare ş ai scris în poveste şi partea a doua, cea în care vina care părea evident a o învălui pe fată se mută fără putinţă de tăgadă către maică-sa vitregă. “Fii atentă că ştiu ce-ai făcut” i-ai transmis şi asta a speriat-o cu adevărat. Şi a încetat definitiv să te mai sâcâie. La urma urmei era liberă ca pasărea cerului şi-şi putea găsi pe oricine.
Femeia oftă adânc.
- Cam asta ar fi domnule şi uite d-aia m-am grăbit a-ţi vorbi dumitale. Căci dacă ai intrat pe gâtul sticlei geaba se lăţesc pereţii, tot înăuntru eşti şi cale de întors nu-i. Şi mai ştiu că povestea nu-i încheiată. Mai e o bucată ce trebuie a fi scrisă despre baba de la parter, aia care stă cu ochiu în geam şi vede toate cele, şi văzute şi nevăzute, şi care până la urmă e inima poveştii, nu-i aşa domnule?!
- Aşa-i tanti Ilina, pe toate le ştii, chiar pe toate, ză aşa. Mai e bucăţică mică ce trebuie scrisă, aia de-ar trebui să fie încheierea. Da io zic să intrăm şi ţi-oi spune în şir de amănunt ce am în cap şi cum s-o termina povestea – îi spun şi îi întind braţul să se sprijjine pentru a o ajuta să se ridice.
Se ridică cu greu. Are o vârstă tanti Ilina. Urcă scările încet şi se opreşte. Îşi caută cheile să descuie uşa. Eu aştept în urma dumisale. Se înserează. Chiar deasupra capului lampa aprinsă a casei scărilor. Desfac uşurel becul şi îl vâr cu grijă în buzunarul pantalonului. Apoi intru şi eu...

gata

au înverzit copaciicuvrăbii…