vineri, 25 aprilie 2008

Tu nu exişti

Tu nu exişti. Nu râde, vorbesc serios. Nu exişti. Eşti o colectie de umbre, un mozaic roman, o înşiruire de note muzicale. Eşti un amestec, un amalgam, o amibǎ fǎrǎ formǎ şi fǎrǎ fond. Nu ai contur, nu ai trǎsǎturi definite.. Cum?! Îmi spui cǎ ai dat fuga pânǎ în baie şi te-ai uitat în oglinda de deasupra chiuvetei?! Şi eşti sigurǎ cǎ exisşi! Ei uite eu pot sǎ pun pariu cǎ în momentul ǎsta în oglinda de deasupra chiuvetei se reflectǎ doar peretele, o porţiune de faiantǎ, dulǎpiorul unde-ţi pui sǎpunurile, prosopul de faţǎ, o parte din halatul de baie şi cam atât. Nici urmǎ de tine. Cum?! Îmi spui cǎ aberez, cǎ exact acum rupi o petalǎ din floarea din faţa ta şi nu mai are în corolǎ 27 ca pânǎ acum, ci doar 26… Aaa… 25 , cǎ ai mai rupt încǎ una! Spui cǎ nu mai e nimeni în camerǎ deci numai tu sau vreo fantomǎ ar fi putut face asta. Nu râde, râzi degeaba. Peste trei patru zile floarea se va ofili, o vei arunca în coşul de gunoi, apoi vei arunca conţinutul coşului de gunoi în tomberonul din spatele blocului, pe care gunoierii îl vor duce la groapa de la marginea oraşului. În maxim o lunǎ floarea de care-mi vorbeşti nu va mai exista. Altǎ dovadǎ mai ai?! Dar una mai acǎtǎrii! Cum!? Spui cǎ încep sǎ te enervez?! Cǎ dacǎ mai insist o sǎ scoţi capul pe geam şi o sǎ strigi de o sǎ te audǎ tot cartierul?! Şi crezi cǎ în felul mai strângi argumente? Eu zic cǎ te înşeli. Cât or sǎ vorbescǎ despre tine ca despre nebuna aia care ţipa ca apucata ziua în amiaza mare. O zi, douǎ… o sǎptǎmânǎ… Ei bine hai, sǎ zicem o lunǎ, o lunǎ jumate… cam atât. Bine! Deci spui cǎ vrei sǎ vorbim serios. Scrii. Scrii pe blog. Ai un blog şi mulţi prieteni. Tot ce scrii rǎmâne acolo. Iar ei te citesc. Toţi. OK! Bine! Vorbim serios. Hai sǎ facem abstracţie de faptul cǎ ai adus vorba de blog şi de prietenii tǎi online deci nu reali. Cum eşti tu, poţi sǎ-mi spui?! V te vede ca pe o fiintǎ vioaie, isteaţǎ, simpaticǎ, puţin frivolǎ. M te vede ca pe o bunǎ amicǎ. X te-a cam pus la index pentru cǎ îi faci ochi dulci lui Z şi zice cǎ eşti cam ciufutǎ. T crede cǎ vorbeşti mult şi cam fǎrǎ subiect. Iar tu crezi cǎ eşti frumoasǎ şi desteaptǎ, evident. Cum eşti?!……… Iar despre blogul tǎu, ce sǎ mai vorbim… Mǎ faci sǎ râd. Un delete şi s-a dus! Pot sǎ-l dau şi eu de aici. E vorba de câteva secunde. Hmmmm…. Începi sǎ-mi dai dreptate… Când eu îţi spun!!! OK, vrei sǎ trecem la lucruri mai palpabile. Spui cǎ nu ai copii dar când o sǎ te hotǎrǎşti sǎ-i faci ei vor fi cea mai bunǎ dovadǎ a faptului cǎ exişti. Iar mâine dimineaţǎ o sǎ mergi sǎ cumperi un puiete de copac şi o sǎ-l plantezi în faţa blocului. Înteleg unde baţi. E în regulǎ. Eu nu spun cǎ nu laşi urme. Eu spun doar cǎ nu exişti. Nu exişti ca entitate de sine stǎtǎtoare, iar urmele pe care le laşi apar şi dispar. Eşti un nor diform, o patǎ de petrol pe oglinda apei, un gând. Dar laşi urme. Eşti un clasor de urme. O mare de umbre. Eşti un puzzle uriaş cu piese mici… care se adaugǎ şi se pierd într-una…

Ooo…. Dar nu vreau sǎ taci…. N-am vrut sǎ te necǎjesc…

11 comentarii:

madelin spunea...

Eu nu exist.
Deci nu gandesc?
Asta ca sa spun ceva banal de banal.

mosu spunea...

Mmm…. m-am vrut sa spun asta. Am vrut sa spun ca traim in acelasi timp in doua lumi diferite, una cea construita de simturile noastre si alta de ceilalti, de ceea ce ne inconjoara. Noi ne reflectam in tot ceea ce ne inconjoara inclusiv in noi insine. Fiecare dintre noi este un mozaic din cioburi de oglinzi. Eu nu sunt eu, eu sunt de fapt o bucatica din felul in care ma vezi tu, plus o bucatica din cum ma vede el, plus o bucatica din cum va vede ea si asa mai departe. Iar ceea ce stiu eu despre mine, felul in care ma vad, este neesential in puzzelul asta mare, e ca o furnica pe piciorul unui elefant. Cum spuneam, degeaba cred ca sunt destept daca toti cei din jur sunt convinsi ca sunt prost. Cand trec prin parc si-mi spun in gand meditativ ca sunt mic, intru in conflict cu furnicile care spun ca sunt mare. Suntem receptati nu prin ceea gandim si ce facem ci prin urmele pe care le lasam, mai mult sau mai putin vremelnice: un copil, un copac, o cladire, o poezie, o fotografie, o talpa in noroi, un sarut…. Fiecare urma este o apasare intr-un mulaj de lut care in final ne va reflecta pe de-a-ntregul. Sigur ca gandim si gandind facem doua lucruri apropo de ce vorbeam. In primul rand reflectam (si la propriu si la figurat). Suntem oglinzile in care se reflecta tot ce ne inconjoara. Iar in al doilea rand gandind oferim celorlalti motive de reflectie si reflexie. Sau altfel spus lasam urme si urme sunt sapate in noi…

madelin spunea...

Mosu, ce ai scris tu aici e asa de frumos ca au inceput sa-mi fluture trandafiri agatatori printre ganduri. Asta-mi place mie la comentarii, unele ies mai reusite chiar ca modelul. Pentru mine puzzle-ul asta e asa de infricosator cateodata. Am senzatia ca am mai multe masti si le port diferit in functie de zilele saptamanii. Sambata sunt cersetoare, de obicei. Alteori am senzatia ca-i mint pe toti cei din jur mai putin pe mine. Nu-i adevarat, ma mai trag si pe mine pe sfoara.
Saruturile, de acord, lasa urme de cai verzi pe pereti...

mosu spunea...

nu-mi ramane decat sa astept sa infloreasca...
aaa... si nu cred ca e vorba de cai verzi pe pereti ci de cai verzi pe campii albastre; sunt aproape sigur...

madelin spunea...

Ai dreptate, se plimba si prin campiile albastre.
Au inflorit.

Mircea Florescu spunea...

Spui inversul la ceea ce afirma Stirner. El spunea ca lumea nu exista daca eu nu o vad, tu afirmi reversul, eu nu exist daca lumea nu ma vede. Este clar ca ambele variante sunt valabile, important e sa gasesti echilibrul intre cele doua. Oricum frumos eseu. Felicitari!

mosu spunea...

da, imediat ce deschid ochii lumea incepe sa existe si dispare de indata ce-i inchid, dar e lumea mea! deci stirner avea dreptate (desi ma indoiesc asta a vrut sa spuna) :)
lumii reale, formata dintr-un mozaic de priviri, putin ii pasa insa daca eu inchid ochii sau nu; singurul care a avut acest privilegiu a fost robinson crusoe; dar pana si lui i s-a infundat caci a fost in cele din urma “salvat”…
dar ai cu siguranta dreptate cand spui ca echilibrul de aici se trage; din impacarea celor doua lumi se naste linistea interioara…

multumesc de vizita mircea si te mai astept

sonia rauss spunea...

Cata dreptate ai! Si asa mult ma bucur ca exist, prin cele doua minuni ale mele! Si zic ca ai dreptate fiindca si eu ma lupt sa ma impart intre cele doua lumi, incercand sa fiu cat mai reala. De aceea la mine pe blog vorbesc despre lucruri simple, omenesti, palpabile... Asa ma bucur Mosule ca am privilegiul de a te citi...!

mosu spunea...

suntem un clasor de urme; cele mai multe ganduri ale celor ce ne inconjoara...
singurul lucru bun pe care-l putem face e sa lasam urme frumoase, chiar daca dupa un timp ele se vor sterge si nimeni nu va mai stii de ele....

Anonim spunea...

felicitari!
spunand aceasta,ma retrag nu inainte de a multumii Domnului ca te-am intalnit.
nu regret timpul alocat lecturarii unor scrieri ale tale.ba dimpotriva.mi-ai inseninat ziua,mi-ai redat speranta,mi-ai inflorit zambetul,mi-ai smuls si-o lacrima.
un amalgam de stari,toate pozitive,constructive,de neinlocuit.
multumesc ca existi,om frumos!
Victoria

mosu spunea...

:)
eu multumesc!
esti prea darnica cu vorbele...