luni, 5 mai 2008

Uşi

Unele zile sunt grele. Grele la propriu. Le simt apǎsându-mǎ pe umeri, pe laba piciorului, pe dosul palmelor, pe piept, pe creştet. Da, mai ales pe creştet. Mai uşor sau mai tare. Unele zile sunt ca un cub de sticlǎ. Aproape opac ca geamul aburit de la duşul prin care se vede conturul trupului tǎu şi atât. Mai mult simt decât vǎd vânzoleala dinǎuntru. Sunt oameni mulţi cu mişcǎri ruginite, automate, previzibile, ca într-un film vechi vechi, derulat încet, cadru cu cadru. E un film mut bineînteles. Simt impulsul de a deschide uşa. Nu, nu pentru a intra. E curios, dar nu îmi doresc niciodatǎ sǎ intru. Vreau doar sǎ şed în dreptul uşii crǎpate cu mâinile pe genunchi şi sǎ stau. Nu ştiu ce aştept. Poate degetele tale apǎrând confuz ca o patǎ întǎi, apoi ca nişte dungi vineţii ştergând geamul aburit. Sau poate aştept sǎ se topeascǎ cubul de sticlǎ ca o cortinǎ trasǎ de pe faţa soarelui. Are multe uşi cubul de sticlǎ. Nu simt uşa ca o punte între lumi. E mai mult un cordon ombilical care sǎ-mi dea libertate dar care sǎ mǎ ţinǎ în acelaşi timp în interiorul pǎtratului. E un cordon ombilical rotit în jurul gâtului ca un laţ. Nu deschid nici o uşǎ, deşi uneori mǎ furnicǎ buricele degetelor. E ca un joc. Ce alegi, ceea ce e de partea asta sau de cealaltǎ a peretelui de sticlǎ?! Toţi cei din stal îmi strigǎ sǎ aleg ce e de partea cealaltǎ. Eu mǎ încǎpǎţânez sǎ aleg ceea ce e în partea asta. Şi câştig mereu. Cel puţin aşa cred eu, ei îmi spun mereu cǎ am pierdut. Din când în când apare un portar. Cu chipiu, cu fireturi, cu mǎnuşi albe, cu haine impecabile. Nu spune nimic, doar schiţeazǎ un zâmbet protocolar şi îmi deschide uşa ca şi cum ne-am cunoaşte de mult timp, ca şi cum aş locui acolo. Intru. Înǎuntru un hol mic cu o uşǎ în dreapta, una în stânga şi alta în faţǎ. Eu aleg întotdeuna uşa din stânga. Sunt stângaci. Un alt hol. Şi din nou o uşa în dreapta, una în stânga şi alta în faţǎ. Eu aleg uşa din stânga… E un joc. E doar o senzaţie cǎ sunt înǎuntru, în realitate sunt întotdeauna afarǎ. Doar cǎ uneori cordonul ombilical devine rigid ca o oişte de trǎsurǎ. Iar eu din hol în hol, din uşǎ în uşǎ ca într-un labirint. Nu mi-e teamǎ de labirint. Ar trebui sǎ-mi fie?! Întotdeauna gǎsesc o ieşire, o uşǎ care mǎ scoate. Ştiu! Într-o zi n-am s-o mai gǎsesc, pǎtratul va deveni cerc, iar cercul punct. Punct!

2 comentarii:

Anonim spunea...

of mosule,aveam atatea de facut astazi,dar te-am descoperit pe tine,mai bine zis,blogul tau.
te citesc cu respiratia intretaiata de cateva ore in sir.
stii ceva mosule?
cuvintele tale au trezit in mine sentimente demult amortite.
scrierile tale transmit ceva dincolo de puterea mea de-ntelegere.
uneori cred ca te stiu dintotdeauna,alteori parca-mi citesc propriile ganduri,alteori ador sa continui lectura descoperind si mai mult din omul care esti
traiesc un sentiment frumos acum
multumesc
Victoria

mosu spunea...

multumesc mult pentru cuvintele acestea!; nu sunt nici scriitor si nici nu tin jurnale; scriu pentru ca-mi face placere si pentru ca scrisul imi ofera o alta lume (ca un balon de guma) in care ma pot refugia o vreme; daca textele mele plac si altora asta tare ma bucura...