joi, 24 iulie 2008

Uşa cu o singurǎ faţǎ

Sunt uşi care au o singurǎ faţǎ. Deşi aparent aratǎ ca toate celelalte au ceva aparte. Nu în felul în care aratǎ. Ci în felul în care le simţi. Vibreazǎ. Au un murmur interior. Surd, dar perceptibil. Le simţi cum respirǎ, cum ofteazǎ. Te apropii dacǎ nu cu teamǎ, atunci mǎcar cu reţinere, cu grijǎ, de o uşǎ din asta. Pentru cǎ niciodatǎ nu ştii ce te aşteaptǎ. Deşi vezi dincolo de ea ca ş cum ar fi de sticlǎ. Ştii ce-i acolo. Dar rǎmâne un ghimpe în piept. Nu poţi spune de unde vine, ce l-a înfipt acolo, dar îl simţi. Deschizi uşa cu emoţie. Nimic ciudat, nimic altfel, nimic extraterestru. Faci un pas. Lucrurile sunt aşa cum bǎnuiai. Faci doi paşi… nimic nu se schimbǎ. Şi atunci de unde ghimpele?! Mai faci încǎ trei paşi, te rǎsuceşti pe cǎlcâie într-o pirueta jucǎuşǎ şi privirea rostogolitǎ ca un stroboscop cinematografic gǎseşte imaginile toate la locul lor. Zâmbeşti şi închizi uşa. Abia atunci înţelegi cǎ teama nu fusese lipsitǎ de sens. Deschizi ochii larg şi dai capul pe spate a mirare. Apoi întinzi mâna sǎ pipǎi. Nimic. Un perete întreg de iederǎ deasǎ, o salcie plânsǎ, un salcâm… Nici urmǎ de uşǎ.
Sunt uşi care nu existǎ decât pe o singurǎ parte, pe cealaltǎ nu… Odata închise dispar ca şi cum n-ar fi fost. Nu te mai poţi întoarce. Poate cǎ exista un drum de întoarcere, dar nu pe acolo pe unde ai venit. Sau poate cǎ nu existǎ, poate e doar o spiralǎ. E o lume nouǎ care trebuie exploratǎ. Undeva vor fi existând alte uşi…

4 comentarii:

madelin spunea...

Adica sa nu intram niciodata pe usile care vibreaza?
Nu trebuie sa ne intoarcem oricum ar fi degeaba, partea prin care ai intrat se schimba continuu, asa ca iesi pe altceva, chiar daca ramane usa cu doua parti.
Tre' sa mergem tot inainte, dupe ce ne odihnim un pic la umbra salciei batrane.
Nu stii ca Pamantul e rotund? :-)
(asta asa, de remontare, ca prima oara m-ai cam deprimat cu postul asta)

mosu spunea...

Sunt momente in viata in care avem de luat decizii majore. Zbarnaie momentele astea, tremura, freamata. De cele mai multe ori ne temem de ele. De noi insine. E teama ca am trecut de bifurcatie si nu am apucat-o pe calea cea buna. Pentru ca stim ca nu ne mai putem intoarce din drum, iar viata ni se va schimba complet. Sunt decizii dupa care nu se mai poate spune “pardon, reluam”. Asa… ca-n filme cand striga regizorul “Actul 6, scena 2, reluam. Si vreau mai multa energie, mai multa vigoare, sa se vada ca traiti, nu ca sunteti niste paiate. Dati-i drumul. Motor”.
Vrem nu vrem. trebuie sa trecem prin usile astea care vibreaza… Sau noi?!

Karuna Reiki spunea...

Excelent scris! Azi am descoperit blogul tau. Am sa mai vin.

Vezi ca la comentarii ai optiunea sa permiti si altora, in afara de gmail, sa te comenteze.

poesis.weblog.ro

mosu spunea...

alma, tare ma bucur ca ti-au placut gandurile mele; esti binevenita oricand si astept parerile tale
am rezolvat si problema cu accesul la blog