duminică, 6 iulie 2008

Uşa de dupǎ uşǎ

Într-un sistem cu atâtea dimensiuni când întâlneşti o uşǎ, simpla ei descoperire devine o provocare. O uşǎ în douǎ dimensiuni aratǎ simplu: un dreptunghi, patru linii paralele şi egale douǎ câte douǎ. Cu fereastrǎ sau fǎrǎ, cu model sau fǎrǎ. Fǎrǎ balamale, fǎrǎ clanţǎ. Deschiderea ei nu se poate face decât modificând poziţia unei laturi faţǎ de celelalte trei. E uşor de vizualizat folosind chibrituri. În douǎ dimensiuni o uşa aşa cum o ştim noi nici nu are sens, e mai degrabǎ o casǎ. Într-o lume bidimensionalǎ o simplǎ linie devine uşǎ.

Când uşa se deschide într-un spaţiu tridimensional lucrurile se complicǎ. Apare grosimea, toatǎ lucrǎtura în lemn, fereastra, tocul uşii, sculpturi, inserţii din diferite esenţe. Când uşa are patru dimensiuni, pe langǎ cele fizice apare deschiderea uşii, adâncimea ei, acel dincolo necunoscut, de cele mai multe ori doar bǎnuit. Cu cât numǎrul de dimensiuni creşte cu atât mişcarea brownianǎ de dincolo de uşǎ se iuţeşte. O anumitǎ fierbere, curiozitate, intrigǎ. Când numǎrul de dimensiuni creşte însǎ foarte mult, simplul privit pe vizor devine o problemǎ, o enigmǎ. Unde se scurge privirea noastrǎ strecuratǎ pe vizorul acela îngust ca un pai? E un pai sau e un periscop? Ce este ceea ce vedem dincolo? Este aceeaşi lume sau alta? E o imagine realǎ sau distorsionatǎ?

Existǎ o mulţime de întrebǎri pe care ni le punem înainte de a încerca mǎcar sǎ deschidem. Apǎsând pe clanţǎ cum se va deschide uşa? În plan vertical? Gliseazǎ? Orizontal? Oblic? În jurul cǎrei axe se roteşte? E luminǎ dincolo? Ce fel de luminǎ? Ce pericole ne pândesc dupǎ uşǎ? Cine ne aşteaptǎ dincolo? Ce ne aşteaptǎ? Uşa se deschise sau de fapt se închide?

Şi apoi încercǎm sa deschidem. Cel mai greu e cu cheia. Cum sǎ gǎseşti o cheie atât de sofisticatǎ, cu o mie şi una de feţe, câte una pentru fiecare dimensiune, unele pe care nici mǎcar nu le cunoşti?! Foarte greu. Un speraclu?! E tentat. Unii trişeazǎ. Cu cheia în mânǎ rǎsucim şi apǎsǎm clanţa. O clanţǎ total diferitǎ de cea cu care suntem obisnuiţi, un fel de bilǎ ca la mouse care se roteşte în toate direcţiile şi atinge toate punctele nevralgice.

Într-o lume cu atâtea dimensiuni, materialǎ, filozoficǎ, moralǎ, socialǎ, civicǎ, sentimentalǎ, profesionalǎ, religioasa… orice uşa este o provocare. Uşile sunt din ce în ce mai complexe iar cele o mie şi una de dimesiuni tot mai greu de aliniat într-un sistem închegat. Şi facem tot ce putem ca sǎ le deschidem. Cu efort mare. E firesc, e omenesc, ne spunem în barbǎ. Şi în fine apǎsǎm, uşa se deschide larg şi…. surprizǎ, o altǎ uşǎ apare în spatele ei. Şi totul devine pustiu...

2 comentarii:

madelin spunea...

Cand sunt foarte cuminte imi vine sa-i cer lui Dumnezeu sa desfiinteze cuvantul usa. Pentru ca, se stie, daca dispare rostirea dipare si scopul dispare si obectul. Ferestrele, mai treaca mearga...
Vreau o casa construita fara pereti, cu intrarea pe horn si cu meduze ca ochiuri de geam. Panze de portocali caramizi iar usi nici gand.
Cosmarul meu: ca intru pe un coridor luuuuuuuuung lung, m-am ratacit evident si vad o multime de usi, toate la fel, aliniate intr-o geometrie sinistra, clantele lucesc stins si mie imi vine sa beau ceai de scortisoara ca sa ma trezesc...

mosu spunea...

:)
mda...
ai spus-o prea frumos ca sa mai adaug ceva!