luni, 14 iulie 2008

Viaţa ca o mişcare brownianǎ

Viaţa îmi pare de multe ori o vânzolealǎ brownianǎ. Suntem nişte particule mici care se agitǎ nebuneşte într-un lighean cu apǎ.
În 1827 James Brown (de unde şi denumirea fenomenului), de profesie botanist, observa
că “particulele solide foarte fine aflate în suspensie într-un lichid sunt într-o permanentă şi perfect dezordonată mişcare”. Voila! Observaţi va rog accentul pus pe “permanentǎ” şi mai ales pe “perfect dezordonatǎ”. Cu cât lucrurile se încing, la propriu, viteza de deplasare creşte iar mişcarea devine tot mai nervoasǎ. Experţii epocii care au studiat fenomenul au spus cǎ el este în contradicţie cu raţionamentele logice şi cǎ particulele ar fi trebuit sǎ rǎmânǎ în repaus, fiind izbite din toate direcţiile de moleculele de fluid într-un mod oarecum uniform.
Odatǎ cu dezvoltarea teoriei cinetico-moleculare, s-a demonstrat ştiintific cǎ ceea ce se întâmplǎ are sens, iar loviturile primite nu sunt uniform distribuite, de unde şi mişcarea aparent în zigzag ca a unui boxer în pumni. Particulele primesc un impuls şi pleacǎ hotârate într-o anumitǎ direcţie, apoi poc… se ciocnesc de o moleculǎ fiind proiectate în lateral, apoi iar cu avânt înainte şi poc… altǎ moleculǎ, altǎ direcţie şi tot aşa… împinse din stânga şi din dreapta spre niciunde.
Existǎ şi o veste bunǎ în toatǎ agitaţia asta.
Alain Boutot care nu este om de ştiinţǎ ci filozof spune cǎ “haosul mişcǎrii browniene nu este cu adevǎrat haos, ci doar supersensibilitate … (şi) nici liniile generatoare ale acestui tip de arhitecturǎ nu sunt arbitrare, ci depind de cauze greu observabile”.

Niciun comentariu: