luni, 25 august 2008

Şnurul cu douǎ capete

Începe întotdeauna la fel. Îi cǎutǎm capǎtul în mulţimea de fire rǎsucite, încolǎcite, aruncate în dezordine, prinse unele sub altele, cu acea febrilitate a începutului de drum. Circulare, drepte, sinusoidale, arcuite sau pur şi simplu rostogolite anapoda. O facem întotdeauna în grabǎ, scormonind inabil, având în minte doar cum sǎ-i gǎsim capǎtul şi sǎ pornim, uitând mereu de toate rotunjimile dezordonate ce stau cǎscate ca nişte capcane pentru ciute gata sǎ se tranforme oricând în laţ. Îi gǎsim capǎtul, niciodatǎ prea devreme, niciodatǎ prea târziu, ca un fǎcut pare a se întâmpla întotdeauna la momentul oportun. Îl pipǎim între degete sǎ-i simţim consistenţa, îi mǎsurǎm din priviri grosimea, îi vânturǎm prin retina pigmentul încercând sa-i culegem de pe vârfuri culoarea. Îi strivim rotund moţul ca un ciuf de copil obraznic între degetul mare şi arǎtǎtor pânǎ devine dens şi compact. De cele mai multe ori asta înseamnǎ 90% din tot. Restul e banal şi monoton, rectiliniu şi uscat. Pânǎ când începe sǎ se încurce. Înainte, înapoi, la stânga, la dreapta ca o maşinǎ care încearcǎ sǎ iasǎ dintr-un garaj-labirint. E întodeauna frustrant. Ar fi trebuit sǎ alergi într-o linie dreaptǎ şi rǎmâi prizonier în încolǎciri strâmte şi nelalocullor. Simţi cum te sufoci, strânsoarea tinde sǎ devinǎ ştreang. Sudoarea se strânge bobiţe pe frunte, nu mai poţi respira şi atunci lǎrgeşti laţul şi cauţi disperat o soluţie înapoi. Paşi mulţi înapoi, pânǎ undeva în curtea mamei, în grǎdina bunicii. Acolo te simţi întodeauna în siguranţǎ. Şi totul îşi gǎseşte rezolvare. Apoi iar fir întins şi o fugǎ nebunǎ pentru a recupera timpul pierdut, ca într-o rutinǎ fadǎ a sforii. Care timp?! Care pierdere?! Oricum nu ştim sǎ mǎsurǎm timpul. Ceasul nostru de mânǎ nu aratǎ decât sectoare abstracte din împǎrţirea circumvoluţionalǎ a zilei. O fugǎ nebunǎ, pânǎ la alte noduri, la alte încolǎciri ca şi cum asta am urmǎri. Niciodatǎ suficient de înalţi pentru a privi întregul, pentru a vedea totul de sus. Avem picioare mici şi genunchii prea aproape de pǎmânt.
Şi când în fine alunecǎm drept ca un patinator pe gheaţa lucioasǎ, se întâmplǎ inevitabilul, se întâmplǎ ceea ce ştiam cǎ se va întâmpla, se întâmplǎ ceea ce e normal sǎ se întâmple. Firul strâns între degetul mare şi arǎtǎtor, uneori cu putere, alteori cu furie lǎsând în palmǎ brazde adânci ca albiile de pârâu secate îşi descoperǎ singur al doilea capǎt. Şi gata! Pac! End of story!
Regretele sunt tardive. Orice fir are întotdeauna douǎ capete iar tu ştiai asta de când îl cǎutai pe unul din ele în mulţimea de fire rǎsucite, încolǎcite, aruncate în dezordine, prinse unele sub altele şi l-ai gǎsit bucuros….

Niciun comentariu: