marți, 2 septembrie 2008

vis

prima datǎ am zǎrit-o în colţul parcului; mǎ privea fix de deasupra siluetelor înmuiate de cǎldurǎ; mi-a atras atenţia pǎlǎria cu boruri mari şi buchetel de flori mǎrunte multicolore prinse în panglica galben pal, precum şi umbreluţa de soare din pânzǎ albǎ cu tije de bambus, mâner de os sculptat şi margini de dantelǎ pe care erau cusute mǎrgeluţe mici şi albe ca o ploaie de perle; era desigur o piesǎ veche, deosebitǎ, de pe vremea bunicilor; apoi oamenii au început sǎ se agite şi a dispǎrut din raza privirii mele;
nu pentru mult timp; a reapǎrut pe celǎlalt trotuar; era înaltǎ şi îmbrǎcatǎ total inadecvat aglomeraţiei şi cǎldurii toride din oraş; avea o rochie lungǎ dintr-o pânzǎ albǎ, subţire şi finǎ; trena rochiei aluneca încet în spate ca o coadǎ de pǎun; în mod ciudat deşi ar fi trebuit sǎ mǎture pǎmântul şi sǎ se îmbibe de gri, rochia pǎrea cǎ pluteşte imediat deasupra lui şi era impecabil de albǎ; ca şi fata; nu pǎşea, aluneca deasupra lucrurilor;
asta mi s-a parut şi mai ciudat; m-am oprit sǎ o privesc; s-a oprit şi ea; avea ochii negri şi mari; adânci; erau ca un tunel spre o altǎ lume; şi undeva înapoi, în spate de tot o luminiţǎ strǎlucitoare; mǎ privea fix ca şi cum ar fi încercat sǎ mǎ apropie cu privirea ei ca o razǎ tractoare; avea privirea blândǎ; şi un profil englezesc cu nasul uşor ascuţit şi ridicat în vânt; rochia albǎ îi acoperea în întregime trupul; doar mâinile i se zǎreau de sub mânecile largi; avea încheieturile delicate, subţiri, incredibil de subţiri şi aproape transparente, ca ale unei pǎpuşi de porţelan; nu purta nici o bijuterie, doar la gât avea o camee rozǎ;
am dat sǎ mǎ apropii dar când am fǎcut primul pas a început sǎ alunece iarǎşi; era ca o proiecţie luminoasǎ pe faţa cenuşie a clǎdirilor; aluneca ondulat dupǎ muchiile zidurilor şi continua sǎ mǎ priveasca fix cu zâmbetul şters şi un pic trist ca dintr-un tablou cu mona lisa;
nu ştiu dacǎ privirea ei enigmaticǎ m-a prins în capcanǎ sau doar curiozitatea m-a înverşunat dar am început sǎ alerg încercând sǎ mǎ apropii; cu cât alergam însǎ mai repede cu atât pǎrea cǎ se depǎrteazǎ mai mult; am început sǎ alerg din ce în ce mai repede; zǎream cu coada ochiului oamenii care se opreau din drum ca sǎ mǎ priveascǎ miraţi, mamele care îşi ridicau speriate odraslele din faţa mea în ultimul moment, bunicile care îşi retrǎgeau la timp cǎrucioarele cu zarzavaturi tocmai cumpǎrate din piaţǎ, sau pǎsǎrile care se ridicau fâlfâind din aripi de sub picioarele mele; auzeam în urma glasurile lor mânioase şi murmurele neliniştite; nu ştiu cât am alergat, câteva ore probabil, cǎci oraşul începuse sǎ se micşoreze, iar înaintea ochilor se zǎrea deja, printre ultimele case, câmpul pustiu şi ars de soare; nu mǎ obosea alergarea; mi se pǎrea cǎ plutesc şi eu; dar de apropiat nu am reuşit sǎ mǎ apropii deloc;
m-am oprit şi deloc surprinzǎtor s-a oprit din nou şi ea; un pic mai departe; mǎ privea cu aceiaşi ochi ficşi, mari şi negri şi acelaşi zâmbet şters şi trist; dar de data aceasta privirea ei pǎrea sǎ spunǎ ceva, pǎrea sǎ îmi cearǎ ceva; “hai, încǎ un pic şi ajungem” pǎrea sǎ spunǎ; am pornit-o iar la drum, de data aceasta fǎrǎ sǎ mai alerg; devenisem deja companioni deşi distanţa dintre noi era mare; nu mai alergam dupǎ ea ci mergeam împreunǎ cu ea; nu ştiam unde;
nu am mai mers foarte mult şi a început sǎ se înnopteze; noaptea a venit brusc şi densǎ ca o ceaţǎ, ca un fum gros; o simţeam fizic în palme ca un burete, ca un balon; cu cât înaintam cu atât se fǎcea din ce în ce mai groasǎ; şi mai neagrǎ; deja nu mai vedeam la doi paşi în faţa mea; noroc cǎ rochia ei era albǎ şi o aveam continuu in priviri; era singurul lucru care se mai zǎrea; nici picioarele nu mi le mai zǎream; în cele din urmǎ noaptea a devenit densǎ şi grea ca o pǎturǎ; dǎdeam din braţe ca un înotǎtor ca sǎ mai pot înainta; am simţit cǎ obosesc; era prima datǎ când simţeam oboseala; era mai mult decât obosealǎ, era sfârşealǎ, epuizare…;
nu mai ştiu foarte multe din ceea ce s-a întâmplat dupa aceea; îmi amintesc doar cǎ nu mai puteam sǎ respir; cǎ simţeam cum mǎ cufund ca într-un vas uriaş cu baloane de sǎpun; era o cǎdere lentǎ dar continuǎ; simţeam în piept presiunea; rochia ei nu se mai vedea deloc; nu se mai vedea nimic; era complet noapte; nici gândurile nu mi le mai vedeam; şi atunci s-a întâmplat; din mijlocul acelui vârtej ca o gaurǎ neagrǎ înghiţind tot împrejurul am ţipat din toţi rǎrunchii; prima datǎ nici propriul strigǎt nu mi l-am auzit; am strigat încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ; strigǎtele pǎreau cǎ se caţǎrǎ unul pe umerii celuilalt cǎtre luminǎ; şi iar… şi iar… strigǎte disperate; abia a cincisprezecea oarǎ strigǎtul meu s-a auzit ca un tunet ieşind dintr-un tunel; atunci m-a pǎtruns şi mi s-a pǎrut cǎ-l aud întâia oarǎ; strigam numele unei femei; nu mai auzisem niciodatǎ numele acela, nu-l mai pronunţasem niciodatǎ; era numele ei, eram sigur de asta; şi l-am strigat din nou; şi din nou….; dar de data aceasta strigǎtele se auzea tot mai stins; simţeam cum noaptea îmi apasǎ faţa ca o perna uriaşǎ şi mǎ sufocǎ; şi gândurile… şi visele…;
apoi ca din nimic degetele ei subţiri, lungi şi incredibil de albe; m-a luat de mânǎ şi a început sǎ mǎ ridice; avea palma caldǎ; fierbinte; mǎ strângea ferm ca şi cum ar fi încercat sǎ mǎ scoatǎ dintr-o fântânǎ; nu-i zǎream decât încheietura mâinii, delicatǎ şi aproape transparentǎ; restul continua sǎ se piardǎ în noapte; am început sǎ pǎşim amândoi; de data aceasta unul lângǎ altul; unul într-o lume, celǎlalt în alta…;
nu ştiu cât am mers aşa; zile şi nopţi probabil; negura deasǎ continua sǎ acopere totul; dar noi pluteam împreuna deasupra lucrurilor; nu voiam sǎ ajung niciodatǎ; nicǎieri; nu voiam sǎ ajung; i-am strâns mâna speriat; undeva în zare pǎrea sǎ se lumineze de ziuǎ; am privit în dreapta; mâneca rochiei se iţea de sub noapte; am dat sǎ mǎ apropii, sǎ o privesc în ochi, sǎ-i ating obrazul; dar un deget pe buze m-a oprit iar apoi… apoi a urmat cel mai nepǎmântean sǎrut din univers; gestul ei m-a surpins şi m-am pierdut…..;
m-am pierdut atât de tare încât m-am trezit târziu, foarte târziu, în mijlocul câmpului, cu arşiţa soarelui deasupra frunţii; negura dispǎruse ca şi cum n-ar fi existat niciodatǎ; şi fata; cu mâna pâlnie am scrutat zǎrile; nici un suflet, nici urmǎ de aşezare omeneascǎ, de şosea sau mǎcar de copac…; o mânǎ proptitǎ ferm pe umǎrul meu m-a fǎcut însǎ sǎ-mi revizuiesc opinia; “v-aţi pierdut?”; era un bǎrbat de staturǎ medie îmbrǎcat în haine de ceferist, cu o vestǎ reflectorizantǎ peste hainele de lucru mototolite şi murdare având un ciocan din acela cu care se controleazǎ osiile într-o mânǎ şi o batistǎ udǎ în cealaltǎ; avea obrazul ciupit de vǎrsat şi o uitǎturǎ asprǎ, aproape mânioasǎ; “da” am bâiguit eu; “mai mergeti încolo cale de juma de orǎ şi pe stânga daţi de garǎ” – m-a lǎmurit omul; apoi s-a rǎsucit pe cǎlcâie şi a dispǎrut;
indicaţiile lui nu au fost deloc de naturǎ sǎ mǎ linişteascǎ, cǎci pǎream sǎ mǎ aflu chiar în mijlocul pustiului, dar urmǎrindu-i indicaţiile am descoperit cu multǎ mirare cǎ avusese dreptate; rǎsǎritǎ ca din pǎmânt, pe stânga clǎdirea gǎrii; era o clǎdire micǎ cu turn ţuguiat în mijloc, pe care trona ceasul gǎrii; nemţesc;13:50; “chiar miezul zilei când e cǎldura mai mare şi mai mare” - mi-am zis profund nemulţumit; nu era nimeni în garǎ; mirosea a aer închis, a igrasie şi a mucegai…; pereţii scorojiţi pǎreau cǎ plâng; pe dinafarǎ arǎta mult mai bine; m-am uitat pe mersul trenurilor afişat pe perete; trenul meu sosea în douǎ ore; “15:55 - linia 1”; am zâmbit…. “linia 1”….. nu putea sǎ fie decât o linie, cine ar fi adus mai multe linii în pustietatea asta….; m-am apropiat de casa de bilete; un gemuleţ mic, bineînţeles închis funcţiona pe post de ghişeu; am ciocǎnit în geam, iar ciocǎnitul s-a lovit grav de pereţi ca într-un clopot de mânǎstire; apoi gemuleţul s-a deschis singur cu un scârţâit sinistru descoperind pe marginea de lemn din interior un bilet de tren; era exact biletul meu; am zâmbit din nou…. “parcǎ sunt alice în ţara minunilor”…; am dat sǎ mǎ aşez dar înainte sǎ o fac mi-am mai aruncat un ochi spre ceas; 15:50; aşa, deodatǎ!; n-am apucat sǎ mǎ minunez pentru cǎ o voce groasǎ a anunţat la staţia de amplificare a gǎrii “trenul accelerat din direcţia…. soseşte în staţie şi va fi garat la linia una; trenul merge în direcţia…. “; nu-mi vine sǎ cred; mai arunc un ochi pe mersul trenurilor; toate trenurile au fost între timp anulate; cu o singurǎ excepţie, trenul meu; nu mai am timp sǎ mǎ mai mir; fug la tren; deja se zǎreste; dintr-o anexǎ a clǎdirii gǎrii a ieşit un ceferist şi fluturǎ un steguleţ; trenul încetineşte şi o apucǎ spre primul dintre multele peroane din garǎ ; brusc ochii îmi fug singuri spre unul dintre compartimente; simt cum inima îmi explodeazǎ; e ea; stǎ chiar la geam; umbreluţa albǎ este sus pe suportul pentru bagaje; mânerul de os strǎluceşte în bǎtaia soarelui; şi cameea; acum e aproape, o pot vedea bine; pe camee douǎ litere M şi B; tresar; inţialele mele; sau ale ei?! îmi face cu mâna; de data asta chiar zâmbeşte; îmi face semn din cap sǎ urc; ceferistul mǎ priveşte lung; sunt singurul pasager de pe peron; va aştepta sǎ urc apoi va flutura din nou steguleţul şi trenul va porni în vitezǎ spre casǎ; tremur tot; a fost o sǎptǎmânǎ tare ciudatǎ, dar în câteva ore voi fi acasǎ; vom fi acasǎ; îi fac cu mana şi îi zâmbesc; locomotiva pufǎie şi conductorul elibereazǎ un semnal lung de sirenǎ…; zâmbesc iar; nimeni nu mai are rǎbdare; urc; încerc sǎ urc dar nu pot cu nici un chip sǎ pun piciorul pe treaptǎ şi nici sǎ strâng în palmǎ bara de la uşa trenului; încerc din nou; şi din nou; piciorul îmi trece ca printr-un nor gros frumos colorat; şi palma la fel; nu e decât o himerǎ; o fata morgana; încerc sǎ urc din nou…; ceferistul fluturǎ steguleţul, trenul porneşte; “fǎ-i semn sǎ stea” îi strig şi alerg pe lângǎ tren încercând sǎ urc din nou; şi din nou; ceferistul însǎ nu schiţeazǎ nici un gest şi mǎ priveşte ironic ca pe o furnicǎ care se strǎduie sǎ-şi facǎ o fripturǎ de elefant; trenul capǎtǎ vitezǎ; alerg din rǎsputeri dar se el departeaza tot mai mult; peroanele se aliniazǎ ca soldaţii cât vezi cu ochii; ea zâmbeşte şi îmi face mereu semn cu capul sǎ urc, sǎ urc, sǎ urc, ca un mecanism care s-a defectat; “fǎ-i semn sǎ stea” ţip la ceferist şi mǎ îndrept direct spre el sǎ îl strâng de gât; “fǎ-i semn sǎ stea, nenorocitule” dar braţele mele trec dincolo şi ceferistul se desface în rotocoale de fum; doar chipul zâmbind undeva între ironic şi parşiv continuǎ sǎ pluteascǎ ca un balon; acum îl recunosc; e cel care m-a bǎtut pe umǎr….; fac o grimasǎ de deznǎdejde şi de durere iar capul începe sǎ râdǎ în hohote apoi se sparge în pocnituri zgomotoase……..

4 comentarii:

Finding Nemo spunea...

vis...visul tau e trist si mi-a lasat o senzatie .. nu stiu sa o descriu..de cadere???

mosu spunea...

mda…. cred ca ai dreptate… probabil ca este despre cadere………
mmm…… cum la fel de bine ar putea fi despre inaltare… despre o stea calauzitoare…….
totusi…. o cadere este sigur pe undeva
of, cred ca avem nevoie de cineva care stie sa interpreteze visele…..

Finding Nemo spunea...

Nu e bine ...sa visezi ..si sa te trezesti, sa iti amintesti cu emotie si sa astepti urmatoarea frantura de vis.
..sa inchizi ochii si intr-o fractiune de secunda sa simti emotie pura....fara interese, iar cand ii deschizi sa te doara. Si totusi e bine.

mosu spunea...

uneori nici nu mai deosebim realitatea de vis; gandurile si realul se impletesc strans astfel incat nu mai pot fi separate; atunci ne intindem pe spate cu privirea spre cer si inchidem ochii doar pentru a invata sa traim realitatea