luni, 13 octombrie 2008

Absint

Totul începe cu o cǎdere. Nu o prǎbuşire, mai degrabǎ o alunecare. Prima datǎ e teama. Teama de a zbura fǎrǎ aripi, apoi încet încet prinzi gustul înǎlţimii. Din nefericire nu se vede nimic, nu se aude nimic, doar un ticǎit vag ca de pian obosit cǎruia îi mângâie clapele un pianist negru, gras şi cu buzele mari, dar poate fi doar frecarea cu aerul. Cǎderea e prea rapidǎ, prea de sus. Totul apare ca o pozǎ mişcatǎ cu tuşele apǎsate urcând furios cǎtre marginea de sus unde pagina se terminǎ brusc, în timp ce totul coboarǎ. Cǎderea nu se face dupǎ legile fizicii. Acceleraţia gravitaţionalǎ e egalǎ cu zero, viteza e constantǎ. Şi asta conferǎ o oarecare siguranţǎ, lucrurile nu pot degenera amplificat. “Un paraşutist cade fǎrǎ paraşutǎ din punctul A pânǎ în punctul B cu viteza constantǎ v. Sǎ se calculeze timpul cât a plutit ştiind cǎ sfârşitul e aproape.” Impactul e inevitabil. B aşteaptǎ şi inima începe sǎ batǎ puternic. Bufff…. ciocnirea e violentǎ dar deloc dureroasǎ, dimpotrivǎ. Un balon mare cu aer, transparent, asemǎnǎtor cu acelea folosite de pompieri pentru salvarea locatarilor din imobilele în flǎcǎri a amortizat cǎderea. De fapt cǎderea nu se opreste aici, e doar o încetinire. Alunecarea continuǎ rotund peste marginea de sus a balonului şi apoi peste rotundul celui de jos. Şi din nou, şi din nou, printre baloane ca o curea de transmisie oscilând între rolele asezate vertical în stânga şi în dreapta. Sunt numai baloane. Din ce în ce mai dese, mai multe şi mai mici. Din ce în ce mai înghesuite. Alunecarea devine tot mai greoaie, mai vâscoasǎ. Şi baloanele de aer se strâng împrejur apǎsând puternic pieptul pânǎ la sufocare. Nici nu se vǎd. Sunt total transparente, doar se simt. Capul alunecǎ asemeni unei mingi. Spre stânga… spre dreapta…. spre stânga… spre dreapta…. Vine desigur şi ameţeala. Senzatia de sufocare e evidentǎ. Insuportabilǎ. Deschizi fereastra. Nu trece. Mişti picioarele şi mâinile de teama sǎ nu amorţeşti. Sǎ ai confirmarea cǎ trǎieşti. Ţi se pare cǎ sângele deja nu mai circulǎ. E ok, degetele de la picioare tremurǎ liber unul cate unul, mai puţin cel mic care are prea puţine grade de libertate. Dar e ok…

2 comentarii:

windwhisperer spunea...

:) in " absint"...nu-i decat " ameteala" data viitoare mergem pe
"in vino veritas" ;)
ce descoperiri am avea !!
salut mosule !!
j.

mosu spunea...

:)
suspinatoareo... si in chestii din astea spinoase si noroase tot cu zambetul pe buze esti?!
nici mustul n-a iesit pe piata inca, mai e pana la vin; si apoi... nu stiu cat adevar e in vin cat mai degraba povesti; la dezlegatul limbilor...
ma bucur ca ai trecut pe aici