sâmbătă, 25 octombrie 2008

Cum te-ai trezit în dimineaţa asta?! (sau despre fericire pe ocolite)

M-am întrebat mereu cum aratǎ oamenii care se trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care îl fac atunci când zorile mijesc în geam este sǎ zâmbeascǎ. Nu pentru cǎ au visat frumos, ci pentru cǎ începe o nouǎ zi. Ce reţetǎ misterioasǎ trebuie sǎ aplici, în ce descântece trebuie sǎ te scalzi pentru a te putea bucura de fiecare zi care se naşte?!
Însemnarea asta este neîndoielnic despre fericire, deşi aş fi vrut s-o ascund, s-o împachetez într-o hârtie matǎ, cu culori pale, care sǎ treacǎ neobservatǎ, cǎci despre fericire sau mai degrabǎ despre lipsa ei se vorbeşte atât de mult… Hai sǎ nu vorbim despre fericire ci mai degrabǎ despre mulţumire, despre împǎcare, despre împlinire. De altfel un domn, Eric Hoffer, care a fost pânǎ prin 1983 “an American social writer” spunea: "căutarea fericirii este una dintre sursele principale ale nefericirii"
Faceţi parte din categoria de oameni despre care vorbeam la început? Vǎ treziţi dimineaţǎ de dimineaţǎ cu zâmbetul pe buze? Sunteţi la fiecare rǎsǎrit de soare bucuroşi cǎ începe o nouǎ zi? Sincer mǎ indoiec, dar dacǎ rǎspunsul este da, atunci domnilor sau doamnelor sau domnişoarelor (din înşiruirea asta n-am înţeles niciodatǎ de ce sunt exclusi domnişorii, dar în fine) sunteţi o adevǎratǎ minune! Dacǎ rǎspunsul este nu, atunci ce este oare de fǎcut? Care ar fi soluţia împǎcǎrii cu sine şi cu lumea din jur? Sigur, nu vreau sa stiu SOLUŢIA, “the one” cea care rezolvǎ problema. Vreau sǎ aflu o portiţǎ, o pârghie, un mecanism, o cǎrǎruie...
Este clar cǎ banii nu intrǎ pe primele locuri în ecuaţia asta. Nici domnul Patriciu, nici domnul Ţiriac şi nici chiar domnul Becali, care sunt cei mai bogaţi români dupǎ ultimele evaluǎri, nu par a fi foarte fericiţi. Şi nici domnul Iosif Constantin Drǎgan care a fost cel mai bogat român pânǎ de curând, când s-a însurat şi a murit, nu a pǎrut sǎ fie cel mai fericit român decedat. Poate cǎ în lista asta existǎ o singurǎ excepţie, domnul Becali, dar fericirea sa, aşa parţialǎ cum este, nu vine dintr-o împlinire ci mai degrabǎ dintr-o mare lipsǎ, poate chiar mai multe. Dar în fine, nu am deschis vorba ca sǎ îl judec pe domnul Becali ci sǎ aflu ce trebuie sǎ faci ziua ca sǎ dormi bine noaptea...
Nici puterea nu pare a fi mijlocul prin care poţi deveni fericit. Nici domnul Tǎriceanu, nici domnul Bǎsescu, nici domnul Sorin Ovidiu Vântu sǎ zicem, nu sunt exemple de împǎcare cu sine şi mai ales de împǎcare cu lumea înconjurǎtoare. Ba chiar i-aş spune încoînjurǎtoare. Sigur, domnul Bǎsescu are lipit sub nas, în dreptul buzelor, un zâmbet mare, nu atât de mare ca al domnului Iliescu care se întindea de sub nas pânǎ la ceafǎ, dar e semnificativ şi mai ales zgomotos. Dar aceastǎ aparentǎ mulţumire nu are rǎdǎcini reale ci este mai degrabǎ un defect mecanic asemǎnǎtor celui de la broaştele de la uşi la care dacǎ s-a defectat arcul sau dacǎ pur şi simplu a sǎrit din locaşul lui, ţumburucul acela care tine limba broaştei nu mai vine la loc ci rǎmâne pleoştit în afarǎ. Ooo… dar în nici un caz nu voiam sǎ vorbesc aici despre domnul preşedinte. S-a strecurat pur şi simplu întâmplǎtor.
Atunci care sǎ fie calea spre mulţumire?
Un studiu realizat parcǎ anul trecut arǎta cǎ românii sunt cel mai nefericit neam. Sǎ fim condamnaţi ca naţie la o veşnicǎ neîmpǎcare cu sine şi mai ales cu capra vecinului, aşa schioapǎ şi chioambǎ cum e?! Tot ce se poate, pentru cǎ ieşind din cutia mea pǎtratǎ şi dând cu nasul prin lume, recunosc cǎ nu prea am întâlnit neamuri mai cârcotaşe, mai zgomotoase şi mai neîmpǎcate cu soarta. Multǎ vreme s-a considerat printre românii verzi (nu e vorba de legionari ci de naţionalism prost sau mai degrabǎ idiot înţeles) cǎ asta vine din sǎrǎcia în gândire a ǎstora de umblǎ aşa fleandura cu zâmbetul pe buze şi mǎ gândesc aici în special la americani, în comparaţie cu bunul simţ românesc, cu tradiţionala înţelepciune ţǎrǎneascǎ. Dar vremurile din urmǎ au arǎtat cǎ cei aproape douǎzeci de ani de pseudodemocraţie şi de pseudocapitalism au şters aproape orice urmǎ de bun simţ românesc şi de înţelepciune ţǎrǎneascǎ, acestea stingându-se încet împreunǎ cu ultimii ţǎrani adevǎraţi care mai trǎiesc în România.
Şi totuşi…! Ce-i de fǎcut?!
Nu pot sǎ cred cǎ nu existǎ o portiţǎ, o cǎrǎruie, o pârghie….
Pǎi… cum pânǎ una alta nu îmi puteţi rǎspunde o sǎ încerc eu sǎ încheg o listǎ cu ceea ce mi-ar trebui ca sǎ fiu mulţumit.
Cred cǎ prima pe listǎ, nu neapǎrat ca importanţǎ ci poate fiincǎ e cel mai greu de obţinut în condiţiile în care ne pare relativ facilǎ este condiţia materialǎ decentǎ. Nu mai mult decât decentǎ. Este evident cǎ depǎşirea unui prag de decenţǎ, de îndestulare, aduce automat o serie de probleme legate de banii mai mulţi decât necesari care trebuie vânturaţi cumva. Condiţia materialǎ decentǎ este o bazǎ pentru restul…
A doua pe listǎ ar fi atmosfera din jur. Vreau sǎ întâlnesc în drumul meu oameni care zâmbesc, care discutǎ decent, care gândesc, al cǎror prim scop nu e sǎ profite de tine ci sǎ te aibǎ prieten. Nu vreau sǎ primesc coate în stomac pentru cǎ se poartǎ coatele, nici pumni pentru cǎ se poartǎ muşchii la vedere, nici scuipǎturi pentru cǎ se poartǎ nesimţirea… Pus şi simplu nu vreau sǎ fiu la modǎ. Vreau sǎ întâlnesc oameni cel puţin la fel de mulţumiţi ca şi mine.
A treia ar fi relaţia cu autoritǎţile. Vreau ca autoritǎţile sǎ-şi facǎ treaba. Atât! Vreau ca dimineaţa când ies pe stradǎ sǎ merg pe un trotuar curat, fǎrǎ gropi, cu copaci şi flori pe marginea drumului. Apoi vreau sǎ mǎ urc într-un autobuz curat, nu nou, dar decent, îngrijit. Vreau sǎ şed şi sǎ privesc chipurile luminoase ale celor din jur care merg la muncǎ odatǎ cu mine. Vreau ca aruncându-mi ochii pe geam sǎ zǎresc clǎdiri cochete, nu noi, nu renovate ieri, dar îngrijite şi curate. Vreau sǎ am de-a face cu angajaţi ai statului sau la patron care sǎ te trateze ca pe un oaspete nu ca pe un hoţ surprins asupra faptului. Nu vreau ca la tot pasul sǎ aud înjurǎturi şi limbaj suburban, oameni ţipând, feţe înnegurate, mizerie, urme de nesimţire peste tot, pe asfalt, pe ziduri, pe copaci, pe chipuri, pe ferestre şi mai ales în suflete.
Vreau sǎ pot ieşi din când în când în oraş la o cafea, la o bere, la o masǎ şi sǎ nu-mi las jumǎtate din salariu. Vreau ca localul sǎ fie elegant, cu bun gust, personalul sǎ fie discret şi serviabil, muzica bunǎ. Nu vreau sǎ-mi stea în cârcǎ nimeni şi sǎ-mi sugereze ca am terminat de mâncat şi ar fi timpul s-o şterg pentru cǎ mai sunt alţii în picioare, nu vreau sǎ fiu furat la nota de platǎ, nu vreau ca ospǎtarul sǎ vinǎ cu degetele în ciorbǎ ci sub marginea farfuriei.
Şi în fine vreau un job unde sǎ-mi placǎ ceea ce fac. Sǎ am condiţii de muncǎ mai mult decât decente. Sǎ am un şef rǎu, rǎu în sens contructiv, dar corect. Sǎ am colegi amabili, isteţi, care sǎ vorbeascǎ puţin şi sǎ facǎ multe. Vreau sǎ fiu tratat corect şi sǎ fiu recompensat dupǎ ceea ce fac şi nu dupǎ moacǎ sau dupǎ partea pe care s-a sculat patronul sau şeful. Nu vreau sǎ fiu o marfǎ, vreau sǎ fiu un om.
Mmmm…. sǎ fie asta tot?! Nu ştiu, dar e un început. Şi în orice caz nu din realizǎrile mari vine mulţumirea ci din detalii. Fericirea este o floare. Fiecare petalǎ în sine poate pǎrea nesemnificativǎ dar puse una lângǎ alta dau o minunǎţie de corolǎ.

Voi cum vǎ treziţi dimineaţa?!

P.S. Aţi întâlnit pânǎ acum oameni din ǎia? Dacǎ aţi întâlnit, vǎ rog frumos întrebaţi-i din partea mea cum fac!

4 comentarii:

madelin spunea...

Fericiti cei saraci cu duhul. Asta e o vorba cifrata a Bibliei, pentru ca nu inseamna, asa cum am fi tentati sa credem, ca e vorba de cei cu mintea mai... saracuta.

Apoi ar mai fi in ecuatie iubirea, atunci zambesi cam natang, dar te trezesti zambind, e sigur.

Eu, Mosule, as vrea sa traiesc in tara asta a ta atat de fermecata, daca s-ar numi Romania fericirea ar fi tripla. Dar, probabil ca tot nu ar fi deajuns, ce stiu io...

Sa fii multumit cu ceea ce ai?

mosu spunea...

ooo..... chiar asa?! ma lasi fara orice speranta?! eu nu vreau sa cred ca e fermecata, e reala; undeva trebuie sa existe lumea asta....
iubirea... m-am gandit ca o sa spuna cineva asta; chiar crezi ca poate tine loc de toate celelalte?! chiar crezi ca poate dura la nesfarsit?! sau e doar un zambet care apare din cand in cand?!
si la raspunsul "Sa fii multumit cu ce ai" m-am gandit; dar nu se pune; si cu rautatea din jur ce facem?; cu mojicia, cu murdaria, cu agresivitatea, cu galagia chioara...... ce facem?!

Finding Nemo spunea...

cunosc persoane care s-ar contrazice cu oricine si cu orice, declarand ca locul exista. probabil asa si este. In diverse puncte ale hartii, din pacate destul de departe de coordonatele principale.cele care ne apartin noua.
dar am impresia ca nu ai terminat … nu ai spus tot. ca si cum as fii citit doar capitolul 4 dintr-o carte.. trebuie sa recitesc celelalte insemnari despre fericire, si sa le pun cap-la-cap. imi amintesc de criteriile americanilor despre fericire. desi iti vine sa spui …Hmm!!!...oamenii respectivi sunt mult mai fericiti ca noi. ma refer la noi, romanii.
tot cu senzatia ca ceva lipseste raman. ceva care sa lege criteriile intre ele. sau vrem prea mult?

mosu spunea...

poate ca e intr-adevar capitolul 4 si primele trei lipsesc; poate ca in diverse etape ale vietii avem pareri diferite despre ceea ce inseamna fericire iar aceasta a devenit brusc greu, aproape imposibil de cuantificat; poate ca a devenit sinonima cu alunecarea unei frunze ruginii pe o raza calda de soare la inceput de brumar; si nu in afara ci inlauntru; cine mai stie…; dar nu, nu e prea mult…..