marți, 7 octombrie 2008

Detour

Uneori lumea devine tot mai îngustǎ, ca o plapumǎ fǎcutǎ pachet şi strânsǎ tare la mijloc cu o curea veche şi decoloratǎ, gata sǎ fie pusǎ pe raftul de sus în debara dupǎ o iarnǎ rece. Uneori lumea pare sugurmatǎ în jurul propriului centru ca un corset de damǎ înfǎşurat în jurul taliei pânǎ la sufocare. Tot miezul fuge în lǎturi ca bobul de strugure din cochilia de soare, pereţii se îngusteazǎ pânǎ devin un tunel şi apoi o conductǎ în care nu mai poţi înainta în picioare, iar glasurile se aud tot mai departe întâi ca un clocot, apoi ca un murmur şi în fine doar ca o pǎrere. Lumea se reduce la un inel, la un cerc asemeni celui folosit de dresorul de lei. Hoop înainteee… Hoop înapoiii… Şi în fine ultimaaaa sǎriturǎ… stingeţi luminile, daţi foc inelului…
Oleeee…
Aplauze vǎ rog!

6 comentarii:

madelin spunea...

Urasc de-a dreptul cercurile, chiar daca pe Arhimede nu.

De cand cu Geneva (nu de acuma ci din ianuarie) urasc si conductele.

Nu, nu aplauze, nu suntem jexteri pe o scena.

Si nu, nu esti singur, uite, io iti trimet un funingel de gand in fapt de seara... Sa visezi frumos!

Finding Nemo spunea...

as putea spune asa : noi suntem de vina, pentru ca nu ne-a impins nimeni de la spate. cand esti pe un drum, departe , nu te mai poti intoarce, ca ti se risipeste viata pana ajungi unde ai vrut, si constati ca timpul isi pune amprenta pe tot. pe de alta parte, numai uneori e asa. Alta data chiuim si strigam, pe diferite tonuri, placerea de a trai, si ceea ce simtim. de multe ori si durerea inalta. ca si bucuria.

Si , numai uneori trebuie sa fie. eu cred in acel acolo. daca nu as crede, m-as sufoca.

si.. cand se aprinde cercul, fac ce fac…dar ma gandesc la bietul Fram. Ursul polar.
Sunt incoerenta..dar ma chinui se exprim .

mosu spunea...

initial am vrut sa pun titlul insemnarii acesteia “singuratate” apoi mi s-a parut prea smiorcait titlul si am gasit altul mai potrivit zic eu; dar i-am adaugat tagul singuratate; de fapt nu e vorba despre o singuratate efectiva ci mai degraba despre inadaptare, mmm… si nici despre inadaptare ci despre nevrerea de adaptare; alergam, alergam cu sufletul la gura; viata ne intinde garduri in crucis si in curmezis ca acelea cu care se indruma oile la muls; si cateodata ne oprim si ne miram “de ce dracu alerg asa de-mi iese sufletul?” si bineinteles nu exista raspuns pentru ca de cele mai multe ori nu depinde de resorturile noastre interioare ci de sforile cu care suntem agatati….. ; suntem doar niste roboti din ce in ce mai dezumanizati; doar cand ne retragem in interiorul nostru, in lumea noastra interioara, descoprim uimiti ca suntem oameni….; mmm… dar deja am devenit patetic…
tare multumesc madelin pentru funigelul tau de gand…
multumesc si tie findingnemo; si ai dreptate… uneori ne vaicarim alteori chiuim si strigam…….

mosu spunea...

de aceea a aparut si titlul "detour"
din cand in cand ne mai trebuie cate o bucla, un fel de buzunar secret spatiotemporal, o iesire de pe highway pe drumurile laturalnice de tara cu casute cochete si pajisti verzi.....

impricinatul de corn spunea...

pai, daca n-ar mai exista riscul de a ajunge la cercul ala, nu te-ai plictisi?
si pe urma, nu te motiveaza sa gasesti iesirea din cerc?

mosu spunea...

:)
ai dreptate sebastian; si voi aveti dreptate; cu multi ani in urma am avut cu un prieten bun exact aceeasi discutie "fara piedici si garduri viata nu ar fi fada?!" - mi-a spus el
dar si eu tin la bucla asta a mea... avem nevoie de ea ca sa ne pastram echilibrul in raport cu ceea ce ne inconjoara si mai ales cu noi insine