duminică, 23 noiembrie 2008

Încrestǎri cu soare roşu

Am primit o nouǎ leapşa de la Mǎdǎlina. Sǎ povestesc trei întâmplǎri pe care mi-aş dori sǎ le retrǎiesc.
Dacǎ ar fi sǎ vorbesc despre ce mi-aş dori sǎ retrǎiesc, ce m-a afectat atât de mult încât sǎ tremure carnea pe mine, ce mi-a fǎcut sufletul sǎ explodeze….. aş alege dintre cele ce vor fi şi nu dintre cele ce-au fost….
Nu cǎ n-ar fi fost nici în trecut… Au fost. Poate puţine, dar au fost……. Aşa cum îi spuneam lui dushu îmi place sǎ culeg semne, sǎ le aşez cu covrigul de la semnul întrebǎrii spre interior, unul peste altul, ca nişte bucǎţele de scotch într-un ghem şi apoi sǎ le las sǎ se coacǎ asemeni unor castane, iar prin crǎpǎturile verzi ale cojii sǎ scobesc rǎspunsurile. Deci au fost puţine surprize, puţine lucruri care sǎ mǎ-mpresoare, sǎ mǎ zgâlţâie….
Poate de aceea nu ţin sǎ retrǎiesc ceea ce a fost ci mai degrabǎ ceea ce va fi. Şi mai intens. Sau poate de fricǎ...
Deci cum vǎ spuneam… Dacǎ ar fi sǎ retrǎiesc o întâmplare, un moment, aş alege din ceea ce-am visat. Sau cine mai ştie, poate c-o fi fost adevǎrat şi nu mai stiu eu….
Vǎd adesea cu ochii minţii cum ne întâlnim, de fiecare datǎ la fel ca într-un deja vu, pe o pajiste verde, verde, orbitor de verde…. Un verde din acela crud, vioi, nu din cel obosit. Ici colo sunt flori mici, unele din ele abia întrezǎrindu-se din iarba înaltǎ. Ea mǎ aşteaptǎ. E frumoasǎ. E înaltǎ şi subţire. Când mǎ apropii de ea începe sǎ râdǎ. Râde cu gura plinǎ ca un copil care muşcǎ dintr-o roatǎ mare de pâine. Ne atingem mâinile. Ne aşezǎm pe iarbǎ. Spate în spate. Nu ne spunem nimic. Pânǎ când brusc mǎ întreabǎ “N-ai uitat ceva?”. Are un glas ca o vioarǎ. Mǎ încrunt nelǎmurit. Ea râde şi bate din palme. Apoi îmi desface ţeasta aşa cum desfaci capacul unui mixer, îmi apleacǎ fruntea spre pǎmânt şi scuturǎ bine…. Mǎ priveşte în ochi, nu ştiu ce cautǎ acolo şi scuturǎ iar. E gol. Ne întindem pe spate cu faţa spre cer. Cerul e bleu, aproape transparent…….
Şi ar mai fi şi altele. Un râu. Un râu mare, un fluviu cu malurile îmbǎtrânite sub sǎlcii pletoase. Ea stǎ rezematǎ cu spatele de copac, prelungindu-se-n el. Are un picior îndoit şi ridicat în scoarţa copacului. De sub fusta lungǎ, lucitor un genunchi. Priveşte apa. Soarele înşirǎ la gâtul ei umbre unduitoare de valuri ca nişte mǎrgele. Priveşte pierdutǎ undeva departe. Se întoarce spre mine, zâmbeşte…..
Şi ar mai fi….. plaja cu nisip fin. Doar o pereche de tǎlpi. Şi ea. Stǎ drept, cu cǎlcâiele lipite şi cu braţele desfǎcute ca o cruce. Vântul îi spulberǎ pǎrul şi-i lipeşte mǎtǎsurile subţiri pe pulpe, pe coapse, pe spate, pe umeri. Nisipul o învǎluie ca o ploaie de varǎ şi-i biciuie faţa şi pieptul. Uşor, bucǎţi mici de piele, asemeni unor gâze, se desfac şi-şi iau zborul una câte una, pânǎ când din trupul ei deşirându-se spre apus nu mai rǎmâne decât o dungǎ subţire…… .
Dacǎ ar fi vorbesc despre câte ceva din ceea ce a fost…. aş sta în cumpǎnǎ sǎ aleg între ceea ce mi-a încins sufletul ca un fier roşu pentru o bunǎ bucatǎ de timp şi ceea ce m-a strǎfulgerat ca o suliţǎ o secundǎ, poate douǎ, poate cinci, lǎsându-mǎ pentru o clipǎ fǎrǎ suflare.
Dintre cele din urmǎ ar fi… DA- ul acela pe care-l aşteptam de la ea de mai multe zile….. Nu mi l-a spus. A venit îmbujoratǎ şi mi-a întins o bucǎţicǎ de hârtie. A bâiguit un cuvânt douǎ din care n-am înţeles nimic. Sau totul. Am aşteptat sǎ se întoarcǎ cu spatele şi l-am deschis, am alergat grǎbit printre litere şi l-am gǎsit…. M-a ostenit cumplit ochiul acela.
Şi dacǎ ar fi sǎ mai fie ceva…. ar fi succesul acela, la job. Mǎrunt, incredibil de mǎrunt. Un fir de praf. Era o zi ca oricare. Cei din echipa cealaltǎ mi-au spus dimineaţǎ cǎ lucrurile trebuie fǎcute AŞA. Le-am spus cǎ nu cred, cǎ am alta pǎrere şi le-am expus-o. Dar ei au hotǎrât cǎ ele trebuie fǎcute AŞA. N-am insistat, dar pânǎ la sfârşitul zilei toatǎ lumea şi-a dat seama cǎ ar fi trebuit fǎcute altfel. Aşa cum fuseserǎ de altfel fǎcute. Aşa cum le fǎcusem eu. Yessss…….
Dacǎ ar fi sǎ amintesc câteva din cele cu fierul încins ar fi…..
Momentul când am ţinut-o pentru prima datǎ în braţe pe mica. Vǎzusem eu în filmele americane cum mergi acolo la locul faptei şi taţii îşi lipesc nasul de un geam mare mare şi pânǎ se-ndurǎ cineva sǎ-i ajute sǎ-ş recunoascǎ odrasla îşi dau cu pǎrerea “ǎsta-i al meu, ia uite are nasul meu” “ba ǎsta-i al meu, ia uite cum râde, are râsul meu”. Dar n-a fost aşa. Plecam de la ea şi rǎmǎsesem în mijlocul drumului neştiind cum sǎ fac sǎ o vǎd pe mica. Ştiam cǎ oamenii mari n-au voie acolo, cǎ-s plini de microbi, n-au voie nici mǎcar sǎ se apropie. Dar o asistentǎ m-a scos repede din amorţealǎ “vreţi sǎ vedeţi copilul?” “sigur, se poate?” – am întrebat-o şi zâmbetul mi s-a lǎţit brusc pânǎ la urechi. Apoi m-a dus pânǎ la uşǎ, a ales un ghemotoc din cele multe dupǎ criterii numai de ea ştiute şi mi l-a adus. “Vreti s-o luaţi în braţe?” şi fǎrǎ sǎ mai aştepte rǎspunsul meu mi-a pus-o în braţe. Avea mai putin de o zi. Ohhh…….
Şi ar mai fi sǎrutul acela. Ne apropiasem capetele îngrozitor de mult, ca într-o curbǎ strânsǎ în care nu-ţi mai poti pǎstra echilibrul. Eu credeam cǎ vrea sǎ-mi şoptescǎ ceva la ureche, dar ea mi-a prins buzele surprinzǎtor şi m-a sǎrutat apǎsat şi lung luuuung luuuuuuung……. de-am simţit cum mǎ prǎbuşesc fǎrǎ suflare printr-un puţ fǎrǎ sfârşit şi tot cad şi nu mǎ mai opresc.
Şi acum mai cad şi mai simt gustul buzelor ei...

5 comentarii:

madelin spunea...

*oftat prelung*

mosu spunea...

:)

cristina spunea...

daca ar fi sa aleg cea mai frumoasa scriere, acesta ar fi negresit chiar daca nu am citit tot(dar o voi face)
:)

mosu spunea...

asta nu e scriere, e o bucatica de suflet
crud

cristina spunea...

Deci iata si motivul :)