Mâna dreaptǎ nu mǎ mai ascultǎ

Totul a început ieri pe la amiazǎ de la un simplu strǎnut. Nu era prea frig dar bǎtea vântul şi la un moment dat “hapciuuu…” am strǎnutat. Politicos, am dus mâna la gurǎ, sau cel puţin asta am crezut eu. Dar când m-am uitat mai atent la ea am constatat cǎ mâna mea dreaptǎ stǎ liniştitǎ pe genunchi, cuprinzând rotula acestuia cu degetele rǎsfirate ca o ghearǎ.
Şi ǎsta a fost doar începutul. Pe la douǎ mǎ asez la birou şi dau sǎ termin hârtiile pe care le mai aveam de pregǎtit. Scot hârtiile, pregǎtesc stiloul şi mǎ apuc de treabǎ. Mâna mea dreaptǎ nu. Rostogoleşte între degete stiloul preţ de câteva minute, apoi îl lasǎ jos peste teancul de foi, se lipeşte uşor de muchia lucioasǎ a biroului şi începe sǎ batǎ încet şi ritmat darabana. Mǎ uit la ea şi nu-mi vine sǎ cred. Ce-i asta, grevǎ?! Îi înfig din nou stiloul între degete nervos şi nedispus la prostii din astea hibernale şi dau sǎ scriu primul rând. De data asta fǎrǎ nici o avertizare îmi aruncǎ stiloul jos pe covor, coboarǎ pe muchia rotundǎ a biroului şi mângâind-o uşor alunecǎ spre colţul din dreapta ca un copil obraznic care a fǎcut un pocinog şi acum se ascunde cu faţa la perete.
Am privit strâmbând din nas stropii de cernealǎ de pe covor, am ţuguiat buzele într-un oftat prelung şi… am decis sǎ schimb foaia. Aşa cǎ am tras spre mine tastatura şi am purces la elaborarea electronicǎ a documentelor în cauzǎ. Mâna mea dreaptǎ tot nu. Eu dau sǎ deschid “my documents-business”, ea deschide “my documents-music” eu dau pe word, ea pe winamp. Degeaba am încercat s-o conving sǎ ia literele alea la rând într-o ordine logicǎ. Ea ţopǎia ca un copil şotronul, sǎrind dintr-o tastǎ în alta fǎrǎ absolut nici un criteiu. A fost o luptǎ inegalǎ şi total absurdǎ. Pânǎ la urmǎ m-a enervat atât de tare încât am lovit-o de tǎblia mesei. Mi-a pǎrut rǎu pe urmǎ. Ea a fugit din nou în colţul din dreapta al biroului şi nu s-a mai clintit de acolo oricât m-am strǎduit s-o înduplec. Am încercat şi cu frumosul şi cu forţa. Ba chiar am avut impresia cǎ şi stânga dǎ sǎ se coolizeze cu ea, aşa cǎ am abandonat lupta. M-am declarat învins.
Obosit, enervat si maimultdecâtmirat m-am dus sǎ mǎ întind un pic.
Când m-am trezit, surprizǎ. Ia dreapta de unde nu-i. Bineînţeles cǎ m-am speriat grozav. Ştiam cǎ existǎ o crizǎ a vârstelor când lucrurile o iau razna, când acţiunile nu mai au sens, când lumile paralele se împletesc cu cea realǎ atât de mult încât trecerea dintr-una într-alta se face fǎrǎ sǎ mai atingi pragul. Dar asta la oameni, nu la mâinile drepte. Am cǎutat-o peste tot în casǎ, am cǎutat-o în grǎdinǎ, am cǎutat-o în jurul casei…. Nimic. Am gǎsit-o aproape întâmplǎtor pe malul mǎrii rǎsfirând nisipul… Bineînţeles cǎ nu i-am zis nimic, am luat-o acasǎ şi cel puţin pânǎ seara ne-am purtat ca cei mai buni prieteni. Dupǎ ce a adormit m-am dus s-o descos pe stânga. S-a codit ce s-a codit şi pânǎ la urmǎ mi-a spus motivul supǎrǎrii lu dreapta: “s-a sǎturat de hârtii şi de prostii, nu mai vrea decât sǎ mângâie un obraz fierbinte”.
Auzi motiv! Ohhh…. mâna mea dreaptǎ a luat-o razna de tot.