Întâlnire cu Moş Crǎciun

Recunosc cǎ ideea unei întâlniri cu Moş Crǎciun nu mi-a venit nicidecum de la aproprierea sǎrbǎtorile de iarnǎ. Pe la Constanţa nu prea miroase a iarnǎ, mai degrabǎ a furtunǎ în Pacific. Totul e negru, învolburat, pretutindeni sunt nori cenuşii ce se rotesc deasupra capetelor ca vulturii de pradǎ, vântul scurmǎ în miezul zilei ca valul în malul de nisip, marea spumegǎ şi se izbeşte nervos de ţǎrmuri ca şi cum n-ar mai încǎpea între maluri.
Cred cǎ ideea mi-a venit mai degrabǎ de la însemarea lui Beatrice (earthwalker.roua.org/?p=495) despre apusul idealismului, despre uciderea altruismului de cǎtre un necunoscut în scara blocului, despre o lume care coboarǎ în spiralǎ pe un Mountain Rousse uriaş din ce în ce mai repede încât te intrebi dacǎ totul mai este sub control şi urmǎreşti cu spaimǎ apropierea fiecǎrei curbe ce va sǎ vinǎ.
În fine, motivul e mai puţin important, cert e cǎ mi-am pus în cap sǎ merg la Moşu, sǎ ne aşezǎm faţǎ în faţǎ şi sǎ-l întreb aşa ca-ntre moşi “Care-i treaba?!” sau vorba lui Puck “Care-i faza?!”. Am dat un search pe net, am gǎsit o adresǎ, i-am scris, ne-am înţeles sǎ ne întâlnim şi am purces la drum. Asta sâmbǎtǎ. Recunosc cǎ m-a mirat de la început faptul cǎ avea adresǎ în România, undeva mai sus de Sibiu prin munţi. Acum fie vorba între noi m-am şi bucurat cǎ dacǎ era sǎ merg prin Norvegia sau Danemarca dupǎ el proiectul ar fi murit în faşǎ. Ce mai tura-vura, am ajuns relativ repede, drumul bunicel, dar bineînţeles cǎ m-am înecat ca ţiganu la malu de zǎpadǎ tocmai la capatul drumului. Hmmm….. mi-am zis în barbǎ zâmbind doar pentru mine: “doar nu era sǎ ajung la casa Moşului şi sǎ mǎ înec în noroaie”. Recunosc cǎ pe-acolo am cam încurcat drumul şi a trebuit sǎ mǎ opresc sǎ întreb pe cineva. Primul care mi-a ieşit în cale a fost un puşti de vreo 6-7 ani cu mucii şiroindu-i pe faţǎ, cu o hǎinuţǎ veche şi peticitǎ peste tot de nu mai ştiai ce e hainǎ şi ce e petec şi cu un fes deşirat în cap din care se desfǎceau firele de lânǎ de ziceai cǎ are pe creştet un castron cu macaroane, nu cǎciulǎ. Cobor geamul la maşinǎ şi-l întreb:
- Puştiule, ştii mǎ unde stǎ Moş Crǎciun?
Puştiul se codeşte, îşi înfige bǎrbia în hǎinuţǎ, îşi coboarǎ privirea în pǎmânt şi dǎ sǎ se roteascǎ pe cǎlcâie.
- Heeei, zi mǎ puştiule, ştii?
- A murit! – rǎspunde el cu juma de glas, nu ştiu dacǎ mâhnit de moartea moşului sau de faptul cǎ nu va mai ajunge niciodatǎ la el; apoi adaugǎ sfârşit - mi-o zis maica.
Ooops… e clar cǎ primul contact nu e deloc fericit. Nu pot sǎ cred cǎ ǎsta e adevǎrul adevǎrat dar recunosc cǎ e foarte posibil sǎ n-o ducǎ prea bine. Trebuie neapǎrat sǎ mai vorbesc şi cu altcineva. N-aştept prea mult şi în faţǎ îmi apare un om cu un vraf de lemne în spinare.
- Bunǎ ziua omule, îmi poţi spune te rog unde stǎ Moş Crǎciun?
Omul se opreşte în dreptul meu, îşi coboarǎ lemnele de pe umǎr, îşi şterge cu mâneca hainei sudoarea de pe frunte şi îmi aratǎ spre vârful muntelui.
- Nea Crǎciun?! Mai în sus un pic. Mergi dumneata vreo juma de orǎ pe cǎrǎruie şi dupǎ poieniţǎ o iei la dreapta. Vezi casa imediat.
Strâmb din nas în mod prea evident, aşa cǎ omul se simte obligat sǎ adauge:
- Maşina o laşi aici.
Zis şi fǎcut. Încui şi-o iau pieptiş. Peisajul de vis. Totul alb, brazii încǎrcaţi cu zǎpadǎ ca într-un basm. Ici colo câte un coş eliberând spre cer fuioare de negru ca nişte gheare sprijind de albastru casele de turtǎ dulce. Printre nori îşi face loc soarele, întâi timid ca puştiul de adineauri, apoi din ce în ce mai îndrǎzneţ. Nici nu ştiu când am ajuns. Omul mi-a explicat perfect şi din poianǎ zǎresc casa micǎ de munte îngropatǎ pe jumǎtate în zapadǎ. Un bǎrbat trebǎluieşte primprejur.
- Bunǎ ziua!
- Bunǎ sǎ-ţi fie inima!
- Moş Crǎciun aici stǎ?
- Aici.
- Şi ştiţi unde îl gǎsesc?
- Eu sunt!
Mǎ pufneşte râsul. La orice mǎ aşteptam numai la asta nu. Omul din faţa mea are vreo 55-60 de ani, poate mai mult dar aratǎ bine. E înalt, bine fǎcut, om de munte în adevǎratul sens al cuvântului. Are faţa asprǎ, nebǎrbieritǎ. Privirea încruntatǎ dar seninǎ se strecoarǎ pe sub o pereche de sprâncene negre negre şi dese. Pǎrul aproapedeloccǎrunt e tuns scurt şi nu aduce deloc, dar chiar deloc, cu buclele blonde atârnând peste obrajii bucǎlaţi şi roşii ale moşilor pe care i-am vǎzut eu prin reviste. Omul meştereşte la o motocicletǎ cu ataş, ce seamǎnǎ foarte bine cu Ijurile alea ruseşti. E veche dar bine întreţinutǎ. E clar cǎ mi-am greşit omul. Şi-am bǎtut atâta drum degeaba. Îmi zâmbesc iar în barbǎ, gândindu-mǎ ce faţǎ aş fi fǎcut dacǎ alegeam o adresǎ din Norvegia.
- Da’ cu ce treabǎ p-aici?! - mǎ întreabǎ omul vǎzându-mǎ cum stau nedumerit în mijlocul drumului.
- Pǎǎǎǎiiii… voiam sǎ vorbesc ceva cu Moş Crǎciun. Daaa…. se pare cǎ am greşit adresa.
- Zi bǎiete dacǎ ai ceva de zis – se scuturǎ bǎtrânul spre mine – dacǎ nu, sǎ ai o zi frumoasǎ. Ţi-am spus cǎ eu sunt Moş Crǎciun - şi se apucǎ iar de meşterit la motocicletǎ.
- Pǎi….. eu îl cǎutam pe Moş Crǎciun ǎla cu reni, cu barbǎ albǎ şi cadouri…. – zic amǎrât şi dau sǎ plec
- Eu sunt. Reni nu mai am cǎ nu prea se simţeau bine aici, cam nǎduşeau vara. I-am schimbat pe douǎ perechi de cai frumoşi, armǎsari adevǎraţi. Dar sunt greu de întreţinut. Cu asta merge mai uşor – şi îmi aratǎ din ochi motocicleta cu ataş. Pǎ criza astaaa… Da’ barbǎ albǎ şi cadouri am – îmi zice zâmbind pe sub mustaţa care nu existǎ.
Nu mǎ pot abţine şi izbucnesc în râs. Nu de rǎspunsul omului ci îmi imaginez ce figurǎ ar face fiţoşii de la mallul din Constanţa când moşul ǎsta ar aparea pe motocicleta lui ruseascǎ, cu ochelarii de schior pe nas şi un sac plin de cadouri în ataş. Omul tuşeşte uşor dar grav şi zâmbetul îmi îngheaţǎ pe buze.
- Nu prea-ţi vine a crede, aşa-i?! – şi vǎzând zâmbetul care continuǎ sǎ se lǎţeascǎ pe faţa mea, lasǎ jos şurubelniţa şi gresorul şi îmi face semn din cap. Îl urmez în casuţa micǎ dar cochetǎ. Îmi aratǎ o laviţǎ pe care sǎ şed şi dispare într-o altǎ încǎpere trǎgând uşa dupǎ el. Doar n-am bǎtut drumul pânǎ aici ca sǎ vǎd uşa groasǎ de brad, aşa cǎ o crǎp uşurel. Cu spatele omul meu scotoceşte într-un dulap mare şi aruncǎ în mijlocul camerei una dupǎ alta o pereche de obraji roşii şi bucǎlaţi, o minunǎţie de plete blonde, o barbǎ albǎ şi lungǎ, un costum roşu, o pereche de cizme mari şi negre. Apoi începe sǎ se echipeze. În mai puţin de cinci minute e gata şi sǎ fiu al naibii dacǎ nu seamǎnǎ leit, dar leit cu Moşii ǎia din filmele americane, dar ǎia adevǎraţi, nu ǎia cu plete din poliester şi barbǎ lipitǎ cu scoci. Închid repede uşa şi mǎ asez cuminte pe laviţǎ. Când intrǎ sǎ-mi pice ochii nu alta. E alt om. Sau cel puţin aşa aş fi crezut dacǎ nu l-aş fi vǎzut cu ochii mei cum s-a transformat. Daaaar…… îi lipseşte ceva, sigur îi lipseşte ceva. Nu apuc însǎ sǎ-i spun cǎ imediat scoate din buzunarul larg al mantiei roşii o chestie aşa ca o pungǎ de plastic de Carrefour un pic mai mare, sufla în ea sǎ se desfacǎ oleacǎ şi îmi zice:
- Pune-ţi o dorinţǎ….. – apoi vǎzând cǎ ezit revine imperativ – spune o dorinţǎ repede….
- Pǎǎǎi…….. vreau o maşinǎ – încep eu timid cu gândul la bǎieţelul de mai devreme – roşie, cu douǎ uşi în faţǎ care sǎ se deschidǎ, sǎ facǎ zgomot mult când porneşte…..
Nu apuc sǎ termin descrierea cǎ îl şi vǎd cum bagǎ mâna în pungǎ pânǎ la cot, mestecǎ ceva pe fundul ei şi scoate prin gura îngustǎ botul roşu imposibil de încurcat al unui Ferrari superb.
- Nuuuu… – ţip fǎrǎ sǎ vreau şi Moşu speriat scapǎ la loc în pungǎ Ferrariul. Nu, nu, nu….. m-ai înţeles greşit, eu nu vreau o maşinǎ, vreau o jucǎrie pentru un copil. Moşul zâmbeşte, e zâmbetul acela cald pe care îl ştiu toţi copiii şi scoate apoi cu douǎ degete o frumuseţe de maşinǎ roşie, cu uşile din faţǎ care se deschid, cu lumini în faţǎ şi în spate, cu scaune şi volan. O frec un pic de podea, apoi îi dau drumul. Maşina scoate un scrâşnet scurt apoi torcând ca un Ferrari o zbugheşte spre peretele din stânga mea. Ooops…. E clar cǎ e ceva ce nu pricep eu aici. Ba chiar mǎ nedumereşte profund…. Partea bunǎ este ca Moş Crǎciun n-a murit şi cǎ am dovada în mâna mea iar puştiul va afla asta în mai puţin de jumǎtate de orǎ. Partea mai puţin bunǎ e cǎ…….
Cine dracu înţelege ceva din chestia asta?! Nici nu mai ştiu ce am vrut sǎ întreb. Nu mai ştiu ce mi-era neclar. Sigur e cǎ Moşu existǎ, e viu şi binemersi şi are o tolbǎ magicǎ cu care poate face minuni… Offff….. da copiilor ǎstora sǎ nu le ziceţi nimic despre povestea asta, vǎ rog eu. Mai bine daţi un delete şi gata. De altfel e şi greu de crezut c-o sǎ accepte o asemena gogomǎnie…. Cǎ asta aş fi zis şi eu despre ea dacǎ n-aş fi trǎit-o pe bune sâmbǎta care a trecut.