O dungǎ maro

Doamna Tase zisǎ şi Tǎsica era foarte mulţumitǎ. Avea în sfârşit camera pe care o visaze. O camerǎ numai a ei, o camerǎ cu tot ceea ce-şi dorise. Roti ochii de jur împrejur. Patul mare din stejar vopsit în alb cu saltea groasǎ şi moale în care corpul dumisale se afunda ca-ntr-un nor, fotoliul-balansoar în care-şi rǎsfoia revistele, mǎsuţa de ceai din cristal, raftul cu CD-uri din sticlǎ maronie, mǎsuţa de toaletǎ din lemn de nuc cu incrustaţii de mahon şi wenge, lampa cu ţurţuri cafenii, draperiile grele din brocart cu imprimeu floral, perdelele cu broderie manualǎ, covoarele de sisal cu fibrǎ vegetalǎ extrasǎ din frunze de agavǎ, tablourile, florile, toate… ce mai, toate erau excepţionale…. Era în sfârşit fericitǎ.
Trase jaluzele şi aprinse lampa mare într-un gest disperat de a-şi tine bucuria aproape, de a nu o lǎsa sǎ se desprindǎ şi sǎ fugǎ prin ochiurile de geam dispuse atipic, oarecum oblic pe perete. Camera se cufundǎ într-o luminǎ caldǎ şi odihnitoare. Sufletul doamnei Tase ţopǎia ca o oiţǎ fericitǎ peste câmpia minunilor înfǎptuite… Îşi roti din nou ochii peste pereţii înveliţi într-un portocaliu-piersic catifelat şi dulce, peste tablourile cu semnǎturi celebre, peste mǎştile de carnaval aduse de la Veneţia, peste stampele japoneze primite în dar de la mǎtuşa Mia, peste basorelieful cu boi trǎgând din greu la car primitǎ ca dar de nuntǎ de la Nucuţa. Mmm…… doar sus pe perete, în colţul din stânga, deasupra rododendronului, pǎrea sǎ zǎreascǎ o dungǎ finǎ ca un fir de pǎr. Dar doamna Tase era prea bucuroasǎ pentru a se apleca asupra unor detalii atât de mǎrunte şi ochii îi alunecarǎ mai departe peste volumele lui Patapievici, ale lui Cǎrtǎrescu şi ale lui Paler, Dumnezeu sǎ-l ierte, înghesuindu-se pe noptiera dumisale, peste cutia cu trabuce a domnului Tase şi ochelarii cu ramǎ de aur aflate pe noptiera consortului, peste mulţimea de giuvaiericale, parfumuri, pudre şi creme de pe mǎsuţa sa de toaletǎ.
Doamna Tase îsi frecǎ palmele fericitǎ. Totul era perfect, absolut perfect! Mmm…. Cu excepţia dungii ǎleia care nu-i zburase încǎ din minte deşi încercase sǎ o înlǎture cu un dos de palmǎ cum fǎcea astǎ varǎ cu muştele insidioase. Zâmbi. Îşi aminti de bancul cu Bulǎ şi cu dunga. Cum care banc?! Ala cu “sǎ-i futem o dungǎ”. Eiii nu-l ştiti... Da’ e vechi. Pǎi vi-l zic dacǎ nu-l ştiţi: “cicǎ profesoara lu Bulǎ vrea sǎ renoveze clasa şi îi întreabǎ pe copii cum ar vrea ei sǎ arate. Bulǎ repede cu mâna pe sus. Doamna, care îl ştie pe Bulǎ mai poznaş şi mai slobod la gurǎ o ridicǎ în picioare pe Gica. Eu zic sǎ vopsim pereţii în galben. Bravo, stai jos, tu Georgel ce zici?! Eu zic sǎ vopsim marginile la geamuri în portocaliu. Buun, tu Nineta?! Eu zic sǎ lǎsam tavanul alb dar sǎ facem nişte chenare în jurul lǎmpilor. Bravo, excelentǎ idee. Dar tu Bulǎ ce zici? Eu sunt de acord cu colegii mei. Şi eu zic sǎ lǎsǎm tavanul alb, pereţii sǎ-i vopsim galben, sǎ facem un chenar portocaliu pe lângǎ ferestre - doamna zâmbeşte mulţumitǎ - şi la sfârşit de tot, eu zic sǎ-i futem aşa o dungǎ maro pe toţi pereţii”. Sǎ nu ziceţi cǎ nu-l ştiaţi. Şi doamna Tase îl ştia şi tocmai dunga aia o sâcâia mai rǎu ca inelul de la domnul Tase care întârzia, întârzia, întârzia, deşi fusese programat din septembrie….. Poate dacǎ nu era Bulǎ aşa mǎgar ar fi trecut mai uşor cu vederea dunga. Dar “sǎ-i futem o dungǎ” ǎla o scoate din minţi. Ca şi cum cineva înadins ar fi fǎcut la sfârşit dunga aia acolo deasupra rododendronului, s-o enerveze pe ea. Şi dacǎ o fi fost aşa cu adevǎrat?! - gândi doamna Tase şi se apropie de perete. Îl cercetǎ cu atenţie. Mmmm…. nu era prea clar de unde provine. Dar era o dungǎ adevǎratǎ, asta era clar. Se depǎrtǎ uşor de perete, îşi risipi ochii pe câteva prostioare din jur, îşi lipi peste buze un zâmbet de circumstanţǎ, apoi privi din nou peretele, aşa ca într-o doarǎ. Dunga era acolo, în mod mai mult decât evident. Şi era mult mai mare decât pǎruse la prima vedere. Şi mai enervantǎ decât un ţânţar. Doamna Tase dispǎru din camerǎ pentru câteva minute, apoi reapǎru ţinând în mânǎ o lanternǎ. O aprinse şi se apropie din nou de perete. Îl studie îndelung. Textura zugrǎvelii, marginile dungii, lungimea, adâncimea, culoarea… Era clar, nu era ceva în plus, era ceva în minus… O adânciturǎ... Cel mai probabil peretele fusese zgâriat de un meşter.
E incredibil – ţipǎ doamna Tase din adâncurile întunecate ale plǎmânilor domniei sale – E faaaantastic…… E iiiiinacceptabil…. - continuǎ ea împletind ţipǎtul scurs din fiecare celulǎ a fiinţei sale într-un fuior gros. Aşa ceva n-am pomenit. Apoi se opri brusc. Dispǎru pentru un minut şi reveni cu scǎunelul pe care domnul Tase obişnuia sǎ-şi întindǎ picioarele amorţite atunci când moţǎia cu ziarul în poalǎ în biroul dumnealui din capǎtul holului. Puse scaunul lângǎ perete, se ridicǎ pe el opintindu-şi din greu mijlocul şi îşi apropie ochii de zid. Ooo….. crǎpǎtura era indecent de largǎ. O pipǎi cu degetul. Era şi asprǎ la pipǎit. Avea muchiile un pic rugoase, ca şi cum cineva ar fi fǎcut julitura în graba mare şi muchiile nu ar mai fi avut timp sǎ se rotunjeascǎ. Doamna Tase încercǎ sǎ vâre vârful roşu-castan al unghiei sale sub marginea de sus a despicǎturii. Nu reuşi din prima dar insistǎ. Urmǎri cu unghia marginea de sus a fisurii şi în cele din urmǎ gǎsi un punct care cedǎ fǎrǎ luptǎ. O bucǎţicǎ de zugrǎvealǎ micǎ cât o unghie de copil se desprinse şi alunecǎ pe parchet. În timp ce bucǎţica de zugrǎvealǎ aluneca încet spre parchet ca un fluture obosit, mânia doamnei Tase urca tumultoasǎ din stomac cǎtre nas, gât şi urechi. Nasul scotea flǎcǎri asemeni unui taur în faţa mantiei roşii, urechile se înroşirǎ ca şi cum ar fi fost date cu ojǎ de unghii, iar gâtlejul domniei sale slobozi un “futuiiii” luuung şi abraziv ca o coalǎ de şmirghel….. Doamna Tase începu sǎ ciocǎne uşor tot peretele. Era clar cǎ era vorba de un defect. “Meseriaşii lu peşte… Muncǎ de mântuialǎ….”. Dacǎ acolo era aşa, o situaţie similarǎ putea sǎ mai aparǎ oriunde. Şi apǎru repede. În colţul din dreapta jos al tabloului cu odalisca scǎldându-se, o bucatǎ de zid suna a gol. Doamna Tase îi fǎcu vânt tabloului fǎrǎ sǎ se uite la semnǎturǎ, odalisca cǎzu peste unul din colţurile vasului în care se lǎfǎia rododendronul, care la rândul sǎu îi intrǎ acesteia exact în sǎ mǎ scuzaţi dos, producând o gaurǎ irecuperabilǎ… Încǎ douǎ bucǎţi de zugrǎvealǎ de dimensiunea unui fluture de Amazonia aterizarǎ lângǎ fratele lor mai mic. Doamna coborî de pe scǎunel. Mâinile şi picioarele îi tremurau atât de tare încât abia se putea ţine pe picioare. Înaintǎ încet spre mǎsuţa de cristal şi apucǎ cu douǎ degete ceşcuţa de cafea. O gurǎ de cafea avea s-o linişteascǎ cu siguranţǎ. Fie din cauza tremurului mâinii, fie din cauza nervilor nestǎpâniţi, ceşcuta se slobozi din mâna doamnei şi se rǎzvrǎti spre mǎsuţa de cristal fǎcându-se praf şi pulbere dimpreunǎ cu aceasta, cioburile şi resturile de cafea împletindu-se printre firele groase ale covorului de sisal cu fibrǎ vegetalǎ extrasǎ din frunzele de agavǎ. Nervii doamnei Tase erau întinşi la maxim iar procesul de întindere nu pǎrea sǎ se fi încheiat. Ochii i se acoperiserǎ cu firişoare fine vineţii, respiraţia era din ce în ce mai greoaie iar urechile erau mai roşii ca un radiator încins.
Paş-te-le mǎ-sii - izbunci doamna cǎlcând apǎsat pe fiecare silabǎ – asta îmi trebuia mie acum, tâmpeniile astea?! Apoi instantaneu, fǎrǎ sǎ fie conştientǎ de ceea ce face, apucǎ Orbitorul lui Cǎrtǎrescu de aripa dreaptǎ şi îl trimise cu putere spre ţurţurii cafenii ai lǎmpii care se înmulţirǎ cuminţi, fǎrǎ multe discuţii, rǎspândindu-se apoi prin toate ungherele încǎperii. Şi înainte ca totul sǎ se cufunde în beznǎ, apucǎ sǎ mai vadǎ cum cartea aterizeazǎ peste sticlele cu licori amestecând într-un pârâiaş vesel euphoria lui Calvin Klein, magnetismul lui Escada, edenul lui Cacharel, indolenţa lui Guerlain şi chiar fantezia lui Britney Spears.
Doamna Tase rǎmase o clipǎ înspǎimântatǎ în mijlocul camerei. Nu ştia sigur ce o împiedica sǎ mai vadǎ, furia sau noaptea venitǎ îngrozitor de repede… Încercǎ sǎ se calmeze. Zâmbi. Fals. Trase adânc aer în piept, apoi pǎşi uşor cǎtre ieşirea din camerǎ.
Auuuu – sfâşie liniştea şi întunericul un ţipǎt ascuţit şi lung ca ţepuşa cu cartof din Piaţa Palatului, fǎrǎ îndoialǎ al doamnei. Ţipǎtul era cauzat de un ciob din ceşcuţa finǎ de porţelan peste care piciorul dumneaei trecuse fǎrǎ a-l bǎga în seamǎ, aflat între statueta din bronz înfǎţisând-o pe Artemis la vânǎtoare şi coşul împletit cu tabuurile pe care doamna Tase le mai consuma curajos seara înainte de culcare admirând torsul lui Beckam sau tatuajele lu Mutu. Nu-şi mai putu ţine echilibrul, încercǎ sǎ se sprijine de perete, dar în cele din urmǎ se prǎbuşi lângǎ toarta ceşcuţei de cafea, împreunǎ cu Grigorescu, ǎla pe care dǎduse atâţia bani la licitaţia de la anticariatu de la naţional. Simţea cum din talpǎ sângele ţâşneşte şi se scurge uşor spre cǎlcâiul proptit în podea, strângându-se în jurul acestuia într-o micǎ bǎltoacǎ. Şi tocmai când începuse sǎ facǎ socoteala tuturor amǎrǎciunilor sale şi sǎ-şi spunǎ în gând cǎ totul e un dezastru, cǎ viaţa e un rahat şi cǎ nu mai vede nici un motiv sǎ mai trǎiascǎ, auzi glasul domnului Tase proaspǎt întors de la slujbǎ, ciripind vesel ca un pârâiaş de munte:
- Tǎsico, Tǎsicooo….. am sosit dulceaţǎ…. Eiii….. cum a fost prima zi în noua ta camerǎ….?!
Dar zâmbetul îi îngheţǎ pe buze….