miercuri, 14 ianuarie 2009

Papucii buzelor uscate

Recunosc. Sunt un om care vorbeşte puţin. Poate şi de-aia mǎ enerveazǎ vorbǎria asta lungǎ şi mai ales bombǎneala lipsitǎ de orice argumentaţie, vorbele aruncate în vânt din vârful buzelor şi nu dinlǎuntrul creierului, doar de dragul de a vorbi, de a ne scǎlǎmbǎi, de a ne da în spectacol: “X e un cretin” “şeful meu e un bou” “sunt nişte rataţi” “nimeni nu face nimic”….. Sigur, înţeleg vorbǎria lungǎ pe bloguri unde e vorba de pasiunea şi plǎcerea fiecǎruia, în pamflete, în ziarele de scandal… Dar e peste tot. Peste tot!. Numai miştouri, critici de cele mai multe ori lipsite de raţiune şi vorbe nesfârşite ca o ciorbǎ în care pluteşte un pǎtrǎţel de cartof, o felie de morcov şi o foaie de ceapǎ iar în rest doar o zeamǎ luuungǎ şi searbǎdǎ. Îmi amintesc la un moment dat de cârcotaşi care comentând faptul cǎ postul de radio la care prezintǎ ei era mai jos decât BBC în preferinţele ascultǎtorilor au comentat zeflemist “BBC… p-ǎştia cine-i ascultǎ?!; ǎştia nu spun nimic!”. Acum chiar cǎ nu mai spun nimic pentru cǎ nu mai au program în limba românǎ, dar aţi ascultat vreodatǎ un jurnal de ştiri BBC?! Profesionist, neutru, obiectiv, cu pǎreri ale tuturor pǎrţilor, concis, cǎutând esenţa, analizând cauze şi mai puţin fapte, încercând sǎ identifice ce este în spate şi nu la faţadǎ. Comparaţi un jurnal BBC cu orice jurnal de la noi. Sau orice altǎ emisiune de la BBC….
Unul din cele mai mari defecte ale noastre este legat de faptul cǎ nu ne punem în locul celui despre care vorbim atunci când îi analizǎm faptele sau vorbele. Ne criticǎm şefii dar când le luǎm locul facem exact ca ei, ne criticǎm vecinii dar nu ne uitǎm în ograda noastrǎ, ne criticǎm prietenii fǎrǎ sǎ avem rǎbdarea de a-i asculta şi mai ales criticǎm tot ceea ce nu înţelegem.
Dacǎ am avea înţelepciunea sǎ încercǎm sǎ dezvelim resorturile care conduc la anumite acţiuni sau vorbe, dacǎ nu ne-am pripi şi am încerca sǎ înţelegem gândurile şi raţiunea interlocutorului, dacǎ am sta în papucii lui, în halatul lui şi cu pipa lui în gurǎ şi am privi lumea de pe culmea dealului poate am pricepe mai mult şi am fi mai mulţumiţi…

Şi fiindcǎ nu sunt sigur cǎ m-am fǎcut înţeles sǎ facem un mic experiment:
Sǎ spunem cǎ sunteţi Mana şi Ochiul lui Dumnezeu şi vreţi sǎ faceţi un bine pǎmântenilor. În scopul experimentului o sǎ facem o incizie finǎ şi o sǎ aducem Ochiul şi Mâna pe Pǎmânt, sǎ ziceeem…. în parcul Herǎstrǎu, intrarea dinspre Arcul de triumf, a patra bancǎ pe stânga. Pe bancǎ o doamnǎ în vârstǎ, şaptezeci - şaptezeci şi cinci de ani. Stǎ cu mâinile în poalǎ şi priveşte trist în pǎmânt. Nu e clar dacǎ tristeţea dumneaei vine de la gunoaiele din jurul bǎncii dar acestea nu pot trece neobservate Ochiului. Sticle de suc, ambalaje diverse, cutii şi mucuri de ţigǎri, majoritatea de la dughenele din capul aleii, de lângǎ Expoflora. Ochiul nu suportǎ şi Mâna începe sǎ strângǎ grǎbitǎ mucurile de ţigarǎ. Doamna zâmbeşte. Stop! Tot în scopul experimentului o sǎ mǎrim acum un pic obiectivul şi o sǎ lǎrgim cadrul. De data asta, de undeva mai de sus, se vede tot parcul. E mai mic decât îl ştia Ochiul pentru cǎ dinspre Bordei s-a intrat cu construcţiile. O parte dintre copaci i s-au uscat. Localurile de fiţe i-au înghiţit liniştea. Lacul e murdar. Statuile sunt desenate cu graffiti, ciobite şi triste. Sunt multe porţiuni pe unde n-a mai fost pusǎ iarbǎ şi de unde pǎmântul bǎtǎtorit ne priveşte hâd ca o dermatozǎ urâtǎ… Mâna dǎ sǎ lase mucurile şi sǎ se apuce de treabǎ. Trebuie replantaţi copacii, iarba, florile, curǎţate aleile, statuile, scoase din parc localurile şi vilele şi lǎsat parcul sǎ respire. Dar…. Stop. O s-o facem altǎ datǎ, acum mai ridicǎm un pic obiectivul. De data asta aşaaa…. cât sǎ cuprindǎ tot Bucureştiul. O îmbulzealǎ de nedescris, praf, zgomot, mizerie, gaze, maşini…. S-a construit în neştire, fǎrǎ nici o regulǎ, fǎrǎ nici un pic de bun simţ. Degetul mare se freacǎ fremǎtǎtor de celelalte. Ohhh….. e de muncǎ… Dar Mâna n-o sǎ apuce sǎ facǎ nimic, pentru cǎ o sǎ ridicǎm rapid obiectivul şi mai sus, deasupra întregului glob. Ochiul priveşte spre gheţurile veşnice care nu mai sunt deloc veşnice, priveşte deşertul cum înainteazǎ rapid, cum petrolul şi gazele sunt pe cale sǎ se termine, cum pǎdurile se restrâng, deşeurile se înmulţesc, iar furnicuţele alea stupide se tot rǎzboiesc între ele… Sunt multe de fǎcut, începând cu stupidele, dar Mâna nu apucǎ nici acum sǎ facǎ nimic pentru cǎ obiectivul se ridicǎ sus de tot, iar Ochiul se retrage la locul lui. Şi Mâna la fel. Singurul lucru care se mai vede din Terra e un punct. Ochiul vegheazǎ însǎ la fericirea pǎmântenilor şi Mâna s-a apucat deja de calcule. Asteroizii vor lovi Pǎmântul peste un milion cinci sute patru mii douǎ sute saptezeci şi trei de ani iar omenirea va dispǎrea definitiv. Ochiul clipeşte fericit iar Mâna s-a apucat în fine de treabǎ. Asteroizii aceia vor trebui un pic deviati. Dar stai, stai aşa… Doamna din Herǎstrǎu, intrarea dinspre Arcul de triumf, a patra bancǎ pe stânga, s-a întristat din nou şi priveste spre cer.
- Doamne, cu mucurile alea de ţigarǎ ce faci?!

2 comentarii:

madelin spunea...

As vrea sa ma pot pune in pipa ori trabucul si JackDanielsul cuiva. La Irish, cumva?
Ai fost in Bucuresi? Hmmmm...

mosu spunea...

mai trec prin bucuresti; e adevarat, rar...; dar herastraul il stie toata lumea...