Fierar-betonistu Faust (sau despre ne-murire)

Femeia îşi ridicǎ ochii din dosarul în care înregistra datele de pe fisele completate de medici, îl zǎri drept în faţa ei, la nici jumǎtate de metru şi se sperie. Intrase ca o felinǎ fǎrǎ sǎ se facǎ simţit. Îşi scuipǎ în sân , privi o secundǎ dosarul, îşi înfipse degetul arǎtǎtor în ultimul rând completat şi îl scrutǎ temeinic cu privirea pe intrus. Era un bǎrbat între douǎ vârste, cu faţa cadavreicǎ, uscatǎ şi mohorâtǎ, cu barba nerasǎ de mai multe zile, cu ochii cufundaţi adânc în orbite. Pantalonii, cǎmaşa şi haina erau nespǎlate şi necǎlcate de mai multǎ vreme, de foarte multǎ vreme. Pantofii nu mai aveau nicio culoare. Şi nicio formǎ. Avea mâinile înnegrite şi pielea asprǎ şi crǎpatǎ.
- Ce doriţi dumneavoastrǎ domnule?
- Euuu….. se bâlbâi bǎrbatul – eu… vreau sǎ…. sǎ dau un organ.
- Aaaa… vreţi sǎ donaţi?! - întrebǎ femeia aruncând iar un ochi asupra dosarului cǎci mintea îi fugise aiurea şi odatǎ cu ea şi degetul de pe ultimul rând. Luǎ o riglǎ dintr-un sertar deschis, o asezǎ pe rândul cu pricina şi cǎutǎ în fişetul din spatele biroului un formular. Îl gǎsi repede şi îl întinse bǎrbatului. Aveţi aici formularul.
Bǎrbatul îl apucǎ cu mâna dreaptǎ, îl trecu apoi în stânga şi din nou în dreapta, îşi aruncǎ ochii peste literele fugind care încotro ca nişte furnici bezmetice şi îl aşezǎ la loc pe biroul femeii. Aceasta îl apucǎ pe bǎrbat de braţ şi îi explicǎ pe îndelete.
- Treceţi aici sus numele şi prenumele dumneavoastrǎ, aici sexul, vârsta, adresa, bolile de care aţi suferit…
Bǎrbatul nu pǎrea cǎ o urmǎreşte. Ochii se adânciserǎ şi mai mult în orbite şi abia mai licǎreau undeva într-un adânc de suflet.
- Şi banii când îi primesc?
- Nu primiţi nici un ban domnule. Completaţi acest formular ca în cazul decesului, dacǎ semnaţi cǎ sunteţi de acord, sǎ vǎ poatǎ fi prelevate organele care sǎ fie transplantate altui pacient care nevoie de ele.
- Şi eu mai am… – bâigui bǎrbatul dupǎ un moment de gândire şi fǎcu stânga împrejur îndreptându-se spre ieşire ca o umbrǎ aşa cum intrase.

***
Pe George l-a cunoscut prin nişte prieteni care mai vânduserǎ.
Era un tip bine, cu faţa rotunjoarǎ, cu cioc, cu costun negru impecibil, cǎmaşa albǎ, o brǎţarǎ groasǎ dar elegantǎ pe mâna stângǎ şi un lanţ la fel de gros la gât. Mirosea de la o poştǎ a parfum.
- Uite cum facem - îi spusese bǎrbatul înainte sǎ apuce sǎ deschidǎ gura – îţi dau cinci mii de euroi şi tu îmi dai rinichiul. Dreptul îmi trebuie. Aranjez eu tot. Medic, asistente, spital. Spital privat, curat, frumos, meserie. O sǎ-ţi placǎ. Banii înainte, dupǎ analize, imediat cum am confirmarea cǎ organu-i sǎnǎtos. Ce zici, facem târgul?
- L-aş face Domnu George dar rinichiu l-am dat deja. L-am dat acu doi ani pe-un aragaz şi-un frigider.
Bǎrbatul zâmbi.
- Ce sǎ-ţi fac barosane, asta-i viaţa. L-ai dat l-ai dat, eu ce sǎ-ţi fac?! Înseamnǎ cǎ nu mai avem nici un deal. Sǎ trǎieşti şi… viaţǎ lungǎ.
- Domnu George, Domnu George, altceva nu mai pot sǎ vǎ dau?! Nu vǎ mai trebuie nimic?!
- Bǎi da eşti culmea. Mǎ aduci pânǎ aici de pomanǎ, ce dracu nu mi-ai spus de prima oarǎ. Ficatu îl ai întreg, cǎ poate luǎm un lob din ǎla şi m-aleg şi eu cu ceva?!
- Nu Domnu George, nici p-ǎla nu-l mai am. Cǎ aragazu mi l-a dat fǎrǎ butelie. A trebuit sǎ iau butelia pǎ o bucatǎ din el.
- Bǎ da prost eşti, ce mai…
- Poate altceva Domnu George. N-am mai vândut nimic altceva, restul le am pe toate. Un ochi poate…
Bǎrbatul zâmbi din nou.
- Da eşti lihnit bǎ nu glumǎ. Bǎi frate ochi nu se cautǎ. Sunǎ-mǎ mai la varǎ cǎ stau ǎştia cu zbenghea în ultraviolete de la arde poleiala dǎ pǎ ochi. Poate sare ceva, da e greu de crezut.
- Poate un plǎmân, un organ, altceva Domnu George… – insistǎ uscǎţivul.
Bǎrbatul îl mǎsurǎ metodic din cap şi pânǎ în picioare şi concluzionǎ:
- De la tine doar mort bǎ pot sǎ mai scot ceva. Hmm, ce zici?! Şi-i fǎcu cu ochiul. Apoi vǎzând cǎ bǎrbatul nu reacţioneazǎ în nici un fel dǎdu sǎ se rǎsuceascǎ şi sǎ-şi vadǎ de drum.
- Domnu George… daaaa… sufletu. Îl vând p-ǎsta. Sufletu nu-l vreţi? – mai fǎcu uscǎţivul o încercare disperatǎ.
Bǎrbatul aflat pe picior de plecare, se întoarse brusc şi îl privi cu o faţǎ serioasǎ drept în ochi.
- Sufletul?!
- Da Domnu George, sufletu.
- Bǎ, p-ǎsta nu ştiu sǎ-l extirpez. Da dacǎ vrei sǎ-ţi vinzi sufletu cred cǎ mai bine te duci la ǎla, la Manolescu scriitoru. Cǎ numa ǎla cred cǎ poa’ sǎ te-ajute – continuǎ bǎrbatul şi pe faţa sa reapǎru un zâmbet larg, acelaşi cu care venise.

***
Pe Manolescu l-a gǎsit mai greu. Nu ştia nimeni de unu Manolescu care sǎ se ocupe de organe. Toţi ǎştia cu organele aveau nume parcǎ alese: Aluîmpuşcatu, Alubleandǎ, Aluafaceristu sau unele subţiri şi uscate ca de fantome Mişu, Gicǎ, Nicu… Avusese noroc cǎ spusese cuiva “Manolescu, ǎla unde poţi sǎ-ţi vinzi sufletu” şi femeia a ezitat un pic dar l-a trimis la casa scriitorilor. Şi l-a gǎsit.
- Dumneavoastrǎ?! – îl luase în primire femeia de la poartǎ, înaltǎ şi zdravǎnǎ ca un soldat din garda regalǎ.
- E o problemǎǎǎ deee… vânzare… Vreau sǎ vând Domnului Manolescu…
Dar femeia nu-l lǎsǎ sǎ termine.
- La contracte, parter, a treia camerǎ pe stânga.
Înaintǎ cu curaj spre camera indicatǎ de femeia de la poartǎ. Ştia exact ce trebuie sǎ spunǎ şi cât sǎ cearǎ. Cum deschise uşa îi apǎru în faţǎ un bǎrbat mǎrunţel cu burta mare şi faţa roşie ca focul.
- Ce vrei? Cu ce te pot ajuta?
- Eu… aş vrea sǎ vând un organ…
- Un organ judeţean? De la ce judet eşti?
Omul pǎru încurcat de cuvintele rotofeiului, lucrurile nu intraserǎ pe fǎgaşul pe care credea cǎ au sǎ intre şi curajul i se risipi într-o secundǎ.
- Eu… Mi-a spus cineva cǎ aici pot sǎ-mi vând sufletul. La Domnul Manolescu.
- Ha?! Îşi fǎcu rotunjorul urechea pâlnie spre el?! Ce zici?! Vrei sǎ-ţi vinzi sufletul lu Manolescu?! Hai cǎ eşti tare bǎtrâne! Sufletul zici?! Zǎu cǎ eşti tare. Şi se porni pe un râs nestǎvilit. Se mai oprea din când în când sǎ-şi ridice pantalonii ce alunecau peste burta rotundǎ ca o minge şi sǎ-şi şteargǎ cu mâneca largǎ a cǎmǎşii ochii plini de lacrimi, apoi reîncepea sǎ hohoteascǎ ca şi cum ar fi gâlgâit o sticlǎ de vin prin gâtlejul larg ca un burlan.
- E un suflet de doi bani, ştiu. Nu-i mare lucru de capul lui, da poate cineva cu minte ar fi în stare sǎ scoatǎ ceva din el.
- Şi cât vrei pe el? – întrebǎ grǎsunul dupǎ ce reuşi sǎ se opreascǎ din râs şi sǎ ia o figurǎ serioasǎ şi gravǎ.
- Pǎiii….. Dacǎ un rinichi costǎ vreo cinci mii de euroi, cǎ mi-a zis mie unu c-am fost bou cǎ l-am dat doar pe un frigider şi-un aragaz, un suflet cât poate sǎ facǎ domnu?! Eu ştiu… eu mǎ gândeam aşa cam la vreo mie - şi îl privi atent în ochi pe rotofei sǎ vadǎ ce reacţie va stârni propunerea sa.
Rotofeiul însǎ se porni iar pe un râs nestǎvilit, fǎrǎ sǎ dea vre-un semn cǎ suma i se pare mare sau micǎ.
- Pǎi bine mǎ omule, cu cǎmaşa asta nespǎlatǎ şi cu faţa asta nerasǎ vrei sǎ te ridici tu la înǎlţimea mitului faustian. Sufletul nu poate fi vândut decât Diavolului, fiind singurul care poate oferi ceva la schimb. Şi nu aici, ci dincolo. Noi ceştilalţi nu-l putem cântǎri. Vânzarea sufletului nu este un târg omule, e vârful piramidei care ascuţindu-se pânǎ la perfecţiune se deschide în partea cealaltǎ într-o piramidǎ identicǎ dar eternǎ, fǎrǎ sfârşit. Golul acela îl vede Faust, omule. Ispita faustianǎ nu este una a nepuţintei ci una a puţintei neîmplinite. – mai adaugǎ rotofeiul şi începu sǎ declame cu o minǎ sobrǎ şi impunǎtoare:
“Am studiat Filozofia,
Ah, Medicina, Dreptul, tot,
Şi, din păcate, chiar Teologia,
Cu zel, cît dat mi-a fost să pot!
Şi stau acum, biet nătărău,
Ca ieri la minte nu mai rău;
Magistru-mi spun, şi Doctor chiar,
Şi pe discipoli, iar şi iar,
De-a curmezişu,-n jos şi-n sus,
De zece ani de nas i-am dus –
Văd, nu putem să ştim nimic, şi gata!”
- Vezi?! Filozofia, medicina, dreptul, teologia… Era Magistru…Doctor… Hai uite aici un bon de masǎ. Poţi sǎ te duci la cantinǎ la noi. Le spui cǎ te-am trimis eu. Mǎnâncǎ o masǎ caldǎ, o sǎ-ţi facǎ bine şi apoi du-te acasǎ omule. Dumneata nu eşti Faust, dumneata n-ai nimic de vânzare...