joi, 7 mai 2009

Cuburi colorate

Se fǎcea cǎ stǎteam lungit pe covor în camera mea şi încercam sǎ construiesc un turn din cuburi de carton, din acelea cu figurine colorate. Nu, nu eram copil, eram om în toatǎ firea. Şi cu toate astea nu gǎseam nici o logicǎ desenelor de pe feţele cuburilor. Ştiam cǎ trebuie sǎ fie un puzzle, cǎ aşezarea lor trebuie sǎ aibǎ o logicǎ dar dungile subţiri de pe feţele cuburilor şi culorile învolburate de vânt nu-mi dǎdeau nici un indiciu. Ba mai mult, dupǎ ce reuşeam sǎ aşez câteva unul peste altul, dungile unduiau ca o picǎturǎ de ploaie alunecând vijelios pe fereastra umedǎ, o luau la fugǎ care încotro şi desenul pierdea orice contur.
Uneori mǎ gândeam cǎ poate nici nu trebuie sǎ aibǎ o logicǎ. Poate chiar ǎsta era sensul jocului. Poate cǎ era doar un test. Şi totuşi din loc în loc desenele de pe un cub se îmbinau aproape perfect cu cele de pe altul. Ceva trebuia sǎ fi fost.
Construiam şi dǎrâmam, dǎrâmam şi construiam. Cu rǎbdare. Apucam cuburile unul câte unul şi le puneam înapoi pe covor, le rǎsfiram cu mâna aşa cum amesteci piesele de remi dupǎ o partidǎ încheiatǎ şi le ridicam în faţa ochilor studiindu-le îndeaproape printr-o lupǎ imaginarǎ, asemeni şlefuitorului de diamante care dezveleşte poliedrul de feţele sale murdare în cǎutarea miezului luminii. Încercam sǎ dezlipesc de pe feţele cuburilor dungile subţiri şi cǎutam sǎ le împletesc într-un fir al Ariadnei care sǎ le dea un sens.
La un moment dat a intrat brusc mama. “Ce faci aici, nici acum n-ai terminat?” – m-a întrebat încruntatǎ. “Şi nu vezi cǎ nu se aşeazǎ aşa?! Aranjeazǎ-le din nou!” mi-a spus şi mi-a rǎsturnat cu vârful pantofului turnul ridicat puţintel mai devreme.
A dispǎrut brusc aşa cum a intrat şi m-a lǎsat trǎgând cu ochiul de jur împrejur, prin casǎ, pe fereastrǎ în stradǎ, spre cer şi spre nori, doar doar o sǎ gǎsesc ceva care sǎ semene cu desenele mele de pe cuburi. Dar ele nu semǎnau cu nimic şi turnul ridicat de mine deşi din ce în ce mai înalt, înfricoşǎtor de înalt, nu avea nici un Dumnezeu.

4 comentarii:

Finding Nemo spunea...

Pai, tre sa semene cu ceva? Desenele noastre nu le stie nimeni.

mosu spunea...

cam ai dreptate, nu cred ca trebuie sa semene cu ceva; sunt ale noastre si nu le stie nimeni; pe de alta parte tot ceea ce construim, fie ele si turnuri facute din zile egale si paralele ca niste cuburi de carton cu figuri colorate, trebuie sa aiba un sens, un contur, o forma; altfel ies diforme, fade, dizgratioase…..

Madelin spunea...

Eu visez uneori ca aranjez piese de domino, mereu la ultimele mtari imi raman piese desperecheate. O fi vrun semn...
Dar turnuri croite din zile n-am incercat, sau poate doar inconstient...

mosu spunea...

facem ce facem si ne intoarcem constient sau inconstient la jocurile copilariei; atunci nu faceam socoteli, nu invatasem se trisam, totul era curat si frumos, chiar daca sensul… sensul nu era clar definit si se agita uneori ca o busola in triunghiul bermudelor…
piesele alea de domino… musai sa fie un semn si acolo…
cat despre turnuri din zile colorate… construiesti mereu; nu mai putin azi ai asezat un alt cub peste toate celelalte, te-ai dat un pas inapoi, ti-a placut cum a iesit, ai zambit si ai plecat sa te odihnesti……