sâmbătă, 23 mai 2009

George sau despre evoluţia raportului producţie-servicii (povestire S.F.)

blog entry 256497
23 mai 2109

Tata e tare supǎrat. Îl vǎd cu coada ochiului cum urmǎreşte ştirile încordat. Nu sunt veşti deloc bune. Mama nu spune nimic. Îşi face de lucru prin bucǎtǎrie dar o vǎd cǎ se întoarce din când în când în sufragerie cu sprâncenele încruntate şi cu buzele subţiate a neputinţǎ. Nu zice nimic, doar îl priveşte pe tata în ochi. Acolo citeşte tot. Citeşte şi pleacǎ îngânduratǎ. Totul se trage de la tusea lui George. Jurnalele de ştiri numai despre asta vorbesc. Se auzise pe la colţuri mai demult dar acum e oficial, George are o tuse seacǎ îngrozitoare. Au dat o secvenţǎ înregistratǎ şi la teveu. De trei zile nu-i mai trece şi toatǎ lumea e îngrijoratǎ. Tata spune cǎ ǎsta ar putea fi începutul. Începutul sfârşitului. Nu ne-a spus-o în faţǎ ca sǎ nu ne sperie dar îl aud când şuşoteşte cu mama în bucǎtǎrie.
Aaaa….. vǎ întrebaţi cine e George de mǎ jelesc aşa?! E ultimul om de pe Pǎmânt care mai munceşte. Mdaaaa…. Ştiu cǎ pare tare ciudat, dar aşa este. George este un mecanic bǎtrân şi îngrijeşte de maşini. Ultimul!
Eeee…… dacǎ ar fi sǎ o luǎm cu începutul ar fi poveste lungǎ. Totul a început cu milioane de ani în urmǎ când maimuţa a coborât din copac, s-a ridicat în douǎ picioare şi a devenit om. Şi prima lui grijǎ a fost sǎ vâneze şi sǎ culeagǎ fructe pentru a se hrǎni. Asta o fǎceau mai ales masculii cǎci femelele rǎmâneau acasǎ sǎ deretice prin peşterǎ, sǎ pregǎteascǎ conserve pentru iarnǎ şi sǎ aibǎ grijǎ de pui. Putem spune cǎ aproximativ 50% din populaţie era angajatǎ în producţie şi cam tot atât în servicii. Pe mǎsurǎ ce armele s-au perfecţionat şi oamenii au început sǎ vâneze şi oameni nu numai animale, lucrurile s-au schimbat radical. Au apǎrut sclavii şi având în vedere cǎ printre sclavi erau în egalǎ mǎsurǎ femei şi copii nu numai bǎrbaţi procentul celor ocupaţi în producţie a crescut vertiginos spre 90-95% în perioada înfloritoare a sclavagismului. Acelaşi procent, ba chiar uşor ridicat s-a pǎstrat şi în epoca feudalǎ când mai bine de 95% din poporul de pe feudǎ producea pentru ca cei sub 5% sǎ fie serviţi.
Lucrurile au început sǎ se schimbe uşor odatǎ cu apariţia maşinilor industriale care au produs o perturbaţie puternicǎ pe piaţa muncii şi o serie de angajaţi şi-au pierdut slujbele în detrimentul maşinilor. Dar schimbǎrile majore în toatǎ aceastǎ poveste le-au introdus Ford, nemţii cu maşina poporului şi japonejii ǎia mici cu capul mare.
În 1913 Henry Ford introduce în fabricile sale de autoturisme primele linii de fabricaţie. Asta aduce o creştere importanta a productivitǎţii şi drept urmare se produce mai mult şi mai ieftin, preţurile scǎzând ani la rând.
Al doilea eveniment cu impact major în rǎsturnarea ponderii producţie–servicii o constituie fabricarea în Germania a maşinii poporului. În 1933 Hitler îi cere lui Ferdinand Porsche să creeze un automobil ieftin si bun, un automobil pentru fiecare german. Pe 28 mai 1937 apare compania Gesellschaft zur Vorbereitung des Deutschen Volkswagens mbHa redenumita in 16 septembrie acelasi an Volkswagenwerk GmbH., iar doar un an mai târziu apare Kdf-Wagen, numit ulterior VW Käfer binecunoscuta buburuzǎ. Şi de atunci nemţii ǎştia produc tot mai mult şi tot mai bine. Atât de bine încât i-au scos din minţi şi pe americani, pe concurenţii americani. Da i-a scos atât de tare din minţi, încât nişte mahǎri de-ai lor de la companiile americane şi-au cumpǎrat acum câţiva ani neşte maşini nemţeşti, dǎ mergeau ǎia la serviciu la Ford cu Mercedesuri şi le parcau acolo în faţǎ sub siglǎ, pe locurile libere unde scrie CEO, General Director, etc. Mǎ-nţelegeţi ce vreau sǎ spun…
Dar lovitura fatalǎ a venit de la japonejii ǎia micuţi da dǎştepţi. Şi poate nu erau aşa dǎ dǎştepţi da n-au avut încotro. Cǎ acolo la ei n-au de nici unele, decât stânci şi cutremure, aşa cǎ trebuiau sǎ facǎ şi ei ceva sǎ se scoatǎ cum s-ar zice. Şi au început sǎ producǎ roboţi. Şi au produs atât de mult şi atât de bine încât au apǎrut fabrici în care mâna de lucru era formatǎ exclusiv din roboţi.
Uite aşa balanţa s-a inclinat definitiv dinspre muncitori spre roboţi, iar din 1940 pânǎ acum s-a tot înclinat astfel încât George a rǎmas singurul om care mai munceşte. Ceilalti sunt cu toţii ocupaţi în servicii. Adevǎrul este cǎ nici nu prea mai era loc de muncit. O vreme a fost nasol. Toţi patronii scoteau muncitorii pe uşa din spate şi bǎgau roboţi pe uşa din faţǎ. Somaj în draci, bani tot mai puţini şi tot mai puţine mâini care sǎ producǎ. Nici serviciile nu mai mergeau prea bine deşi se inventau meserii dupǎ meserii doar doar sǎ mai scoatǎ pe falezǎ nişte locuri de muncǎ. Ultima gǎselniţǎ fusese piaru. În 2050 jumǎtate din angajaţii lumii erau ocupaţi în piar. Niciodatǎ n-am înţeles exact ce fac piarii ǎştia, sunt un fel de trompetǎ ambulantǎ cu care-i mai tare cu care-i mai mare. Acum nu mai sunt deloc. Dacǎ toate veceurile-s la fel, toate maşinile-s la fel, pǎ cin’ sǎ laude?! Şi de unde sǎ dai bani şi la piari şi la frizeri şi la poieţi….?! Cǎ tot din producţie trebuiau sǎ vinǎ şi banii ǎia, cǎ doar nu din tiparniţǎ. Da salarii luau tot mai puţini. În fine…. Ar fi ajuns nasol tare dacǎ nu gǎseau americanii soluţia cu fuziunea…. Asta ne-a scos. Energie ieftinǎ la tot poporu.
Ǎsta a fost punctul de inflexiune în altǎ mare bǎtǎlie. Al ǎleilalte fuziuni. Într-un singur an doar dupǎ chestia cu energia fuseserǎ numai în State 800.000 de fuziuni. În 10 ani nu mai erau decât 800 de companii în toatǎ lumea. Dupǎ încǎ 10 ani chestia cu concurenţa a fost abrogatǎ şi nu mai erau obligatorii douǎ companii (care oricum erau mânǎ în mânǎ) care sǎ fabrice acelaşi produs aşa cǎ numǎrul lor a început iarǎşi sǎ scadǎ simţitor. Acum 12 ani s-a realizat şi ultimul merge. Da ultimul, pentru cǎ nu mai erau decât douǎ companii mari şi late care deţineau tot. O vreme s-au ciondǎnit apoi au decis cǎ e mai bine sǎ-şi strângǎ mâna. Numǎrul angajaţilor era la momentul fuziunii de 180, restul maşini industriale, sau roboţi cǎ sunǎ mai frumos, mai sefe. Cu ocazia fuziunii s-a redus şi numǎrul locurilor de muncǎ din schema la 82 aşa cǎ vreo sutǎ au rǎmas pe drumuri. Degeaba au pus-o sindicatele de grevǎ. Muncitori propriuzis mai erau doar trei. Mai erau cinci specialişti care se ocupau de roboţi, zece femei de servici, un portar, unu la pazǎ şi restul directori mai mari sau mai mici. Aşa cǎ n-a ieşit nimic cu greva. Ulterior s-a renunţat şi la specialiştii care se ocupau de roboţi, la doi dintre muncitori, la portar, la paznic şi la o parte din personalul de conducere, cǎ s-a ajuns la concluzia cǎ era vorba de nepotism, cei în cauzǎ fiind rude ale directorilor, portarul fiind chiar nevasta Directorului Tehnic. Ultimele care au plecat au fost femeile de servici, au adus tot roboţi. Fac treabǎ mai bunǎ, nu bombǎne, nu dosesc detergentu, nu iau pauzǎ de masǎ şi sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze. În finee… pe carcasǎ. Singurul muncitor rǎmas este Geroge care între timp a devenit şi ultimul anagajat pentru cǎ la ultima şedinţǎ a consiliului de administraţie, la care a participat şi computerul central, s-a decis dizolvarea lui si trecerea în şomaj a celor doisprezece angajaţi rǎmaşi, cu excepţia lui George care acum e şi director şi angajat. George e român dar l-au momit americanii sǎ vinǎ la ei. I-au oferit un salariu colosal pentru vrema aceea. De fapt era cel mai mare salariu al momentului, pentru cǎ George ştia sǎ facǎ ceea ce nimeni altcineva nu putea face. Totul fusese înlocuit cu roboţi. Erau roboţi care fabricau produsele, roboţi care verificau produsele, roboţi care fabricau roboţi, roboţi care reparau roboţi, roboţi care reciclau roboţi. Doar doctori de roboţi nu prea existau. Erau cazuri în care o linie de fabricaţie se mai oprea brusc. Un semnal scurt de la un switch ajungea imediat în sala reparatorilor, uşa se deschidea automat şi primul robot care stǎtea cu nasul turtit de uşǎ îşi lua zborul spre hala de producţie. Pe drum era pus la curent prin unde radio cu toate datele culese de la senzorii de pe linia de producţie şi în câteva secunde ştia tot ce se întâmplase pe linie în ultimii 15 ani iar în alte câteva secunde procesa toate informaţiile. Problema era cǎ erau procesate degeaba cǎci robotul nu gǎsea nici un defect. Vǎ daţi seama ditamai linia de fabricat colace de tron pentru toatǎ populaţia globului opritǎ fǎrǎ sǎ poatǎ fi identificatǎ cauza. Şi atunci îl chemau pe George. Pe George îl chema chiar George dar americanii îi engleziserǎ numele într-un fel de Jorj. Atunci când totul pǎrea terminat se auzea în camera reparatorilor prin sistemul de adresare publicǎ: “Domnul Jorj este rugat sǎ se prezinte în sala maşinilor, lângǎ chiuveta cu apǎ rece”. Iar George îşi lǎsa dupǎ caz cafeaua sau ţigara sau ziarul Libertatea (pe care o primea în fiecare dimineaţǎ prin e-print de la Bucureşti), suspina adânc cu ochii spre fata de la pagina 5 şi pleca spre sala maşinilor aruncând un rânjet ucigaş colegilor lui strânşi pachet în uşa atelierului ca şi cum ar fi vrut sǎ le spunǎ “na, pachete de tablǎ ce sunteţi, cǎ tot pe mine mǎ cheamǎ”. Şi George îşi lua ghiozdǎnelul în care îşi ţinea sculele lui de când fusese mecanic la chefereu şi pleca agale spre sala maşinilor. Pe el nu-l punea nimeni la curent cu nimic. George se ducea direct la butonul ON-OFF de pe panoul principal şi deşi ştia cǎ nu-i conform regulamentelor ceea ce face, baipasa toatǎ logica de protecţie şi pornea din nou instalaţia. Îi erau de ajuns mai puţin de cinci secunde în general ca sǎ-şi dea seama de unde vine defectul. Îşi ciulea urechile ca un lup în mijlocul preeriei şi asculta încremenit ca o statuie. Apoi oprea instalatia, îşi scotea cioanul greu de fier şi începea sǎ verifice echipamentele. Avea el un simţ aparte cǎ atunci când bǎtea cu ciocanul în maşinǎrii ştia cum trebuie sǎ sune. Şi când gǎsea unul care nu suna cum trebuie îşi fǎcea vânt, se balansa ca o acvilǎ-n zbor şi lovea puternic cu piciorul în coasta matahalei. Şi minune, matahala începea sǎ huruie iar ca şi cum ar fi luat o doctorie miraculoasǎ. Mulţi spuneau cǎ e un şarlatan nu un specialist, cǎ de la Chaplin ştie asta, cǎ n-a inventat el roata. George îi asculta umil şi îşi vedea de ale lui. Adevǎrul e cǎ nu avea cum sǎ facǎ toate minunile pe care le fǎcea doar privindu-l pe Chaplin şi experţii îi recunoşteau meritele. Adevǎrul adevǎrat nu-l ştia nimeni cu excepţia unor rude din România de la care aflase şi tata dar care ţineau totul secret. Toatǎ experienţa lui George venea de la slujba lui de cheferist pe care o avusese mai bine de juma de viaţǎ în România. George locuise într-o localitate moldavǎ micǎ, undeva sus în nord de unde se atârnǎ harta în cui. Era o haltǎ la el în sat şi George era angajat la chefereu sǎ verifice osiile. De fiecare datǎ când un tren oprea în haltǎ, George îşi lua ciocǎnelul şi bǎtea în fiecare osie ca sǎ verifice dacǎ sunt crǎpate sau nu. Şi aşa le afla, dupǎ cum sunau. Cǎ unele osii mai crǎpau atunci, cǎ nu erau fabricate de roboţi ca acum, erau fabricate de oameni, din ǎia care luau fierul acasǎ ca sǎ-l vândǎ la samsarii de fier vechi şi puneau în loc hârtie şi plastic de la caietele scrise ale copiilor şi de la sticlele goale de cola. Aşa a devenit George expert, dar era un mare secret. Uneori George gǎsea diverse ciudǎţenii în echipamentele blocate, câte un şobolan prins în cablurile de automatizari, un şurub cǎzut în roata dinţatǎ, chestii de altfel explicabile, dar gǎsise de exemplu şi prezervative pe sorbul de aspiraţie de la decantor sau tampoane prinse în rolele de la banda transportoare. De atunci prinsese urǎ pe colegii lui ruginii cǎ-şi fǎceau de cap în întreprindere..
Din pǎcate acum George e bǎtrân tare şi nici nu se simte deloc bine. A fǎcut o cerere de concediu medical dar directorul i-a refuzat-o pe motiv cǎ n-are inlocuitor, aşa cǎ George şade tot la el în cǎmǎruţǎ cu cafeluţa, ţigǎrica şi fata de la pagina 5 în poalǎ. Din pǎcate însǎ de când s-a umplu lumea de roboţi, nimeni nu mai ştie sǎ facǎ nimic. Dar nimic nimic, roboţii fac tot. Oamenii pierd vremea, unii cântǎ, alţii fac o tablǎ, alţii stau cu ochii la teveu, alţii îs la bere. Majoritatea joacǎ jocuri pe calculator. Eu scriu bloguri de exemplu…
Offf… dacǎ moare George şi rǎmânem fǎrǎ colace de tron, ce ne facem?! Sau mai rǎu…

5 comentarii:

earthwalker spunea...

:)))
dar sa vezi ca nici macar fuziunea n-o sa le iasa.
mai e o nuvela cu un subiect putin asemanator , ovid crohmalniceanu in volumul "alte istorii insolite", povestirea se cheama "scrisori din arcadia". sunt sigura ca ti-ar placea mult!

las aici un fragment:

"Înţelegi ce mă intrigă, Rostand? Pe de-o parte, toată anticăria asta, mobile régence, statui în manieră clasică, grădini care vor să pară cât mai "naturale" folosind diverse artificii ca să-şi ascundă geometria şi, pe de altă parte, baloane rapide cu cârmă, cum nu aveam noi!
Am încercat să scot ceva de la domnul Perronnet. E un om cult, dizertează cu erudiţie şi dezinvoltură pe temele cele mai variate care intervin în conversaţiile noastre. Am luat-o de departe ca nu cumva curiozitatea mea să fie prea bătătoare la ochi. Voiam să aflu de la el unde mergeau diverse baloane şi-mi manifestam acest interes, arătându-i-le anume pe cer. Cunoştea cumva şi orele când trec principalele curse locale? La un moment dat, în treacăt, am aruncat o vorbă despre motoare. Cuvântul, mi-a făcut impresia netă că l-a deranjat pe domnul Perronnet. A încreţit cu o surprindere neplăcută faţa, ca şi cum i-aş fi rănit auzul. Şi-a revenit imediat şi, surâzând, mi-a arătat un balon alb cu meridiane subţiri albastre, întrebându-mă: „Nu ţi se pare, domnule Becque, că nişte linii verzui ar fi fost mai de efect?". Apoi a adăugat repede: „Uite ce admirabilă compoziţie fac baloanele acelea trei, care zboară foarte aproape unul de altul!"
Am înţeles că domnul Perronnet nu vrea să vorbească despre motoare. E oare ignorant în materie şi doreşte să ascundă această lipsă de informaţie? Putea să găsească o scuză, în fond, nimeni nu are obligaţia să ştie toate lucrurile. Graba cu care trecuse la o preocupare de frumuseţe trăda mai degrabă o repulsie şi am avut impresia că voia să se apere împotriva ei prin contemplaţie pură. Nu pot să uit ce grimasă a făcut când a auzit cuvântul „motor".
N-am mai insistat. Acum, după cele întâmplate, remarc câtă atenţie acordă amfitrionul meu chestiunilor de armonie şi eleganţă. Cum mi-am făcut apariţia pe peronul casei unde hotărâsem să ne întâlnim, m-a complimentat pentru rafinamentul cu care asortasem nişte pantaloni bleumarin de catifea la jiletca şi cascheta din piele maro. A apreciat şi jaboul alb bogat, găsind că împrumută o eleganţă aparte unui costum de promenadă. "

in lumea lui Perronet, in viitorul nostru, cuvantul "motor" devine cel mai vulgar din tot vocabularul.
:)))

earthwalker spunea...

a, si bineinteles, nimeni nu mai stie cum functioneaza un motor

earthwalker spunea...

am uitat sa adaug ca imi place mai mult nuvela ta decat a lui crohmalniceanu. am un motiv temeinic: doar isi imagina, pe cand tu vezi cu ochii tai

mosu spunea...

frumos textul…..; este insa o diferenta mare intre domnul Perronnet si mine sau domnul George; in timp ce domnul Perronnet se coboara delicat asupra chestiunilor de armonie şi eleganţă, noi ne preocupam mai mult de ale tehnicii……
:))
multumesc de vizita si pentru cuvintele frumoase earthwalker

mosu spunea...

primit multumesc sters