marți, 19 mai 2009

În Vamǎ

Când mi-a spus cǎ vrea sǎ meargǎ în weekend în Vamǎ am zâmbit şi am mângâiat-o îngǎduitor pe cap ca şi când mi-ar fi povestit o glumǎ bunǎ. Vama e pentru oameni adevǎraţi, nu pentru puberi ca ea, o puştoaicǎ care a stat mai mult sub fusta maicǎ-sii, de sub care am mai tras-o eu din când în când sǎ nu se sufoce şi care dacǎ nu doarme pe perna ei îşi simte ceafa platǎ toatǎ ziua.
- Haaaai te rog. Mergem la concert. Plecǎm vineri şi ne întoarcem luni dimineaţǎ, ca sǎ fiu la doişpe la cursuri. Acu nu mi-era prea clar dacǎ insista atâta cu Vama de dragul concertului ǎla cam prea hard pentru aerul ei soft, sau de dragul tipului ǎla cu cioc şi cu plete de pianist care se tot plimbǎ pe sub balconul nostru când nu sunt eu pe acasǎ.
Eu nu şi nu, ca Vama nu-i pentru copii, ea dǎ-i şi dǎ-i cu spiritul Vamei care e unic şi care e pe cale de dispariţie mai ceva decât cocostârcul cu barbǎ. Dacǎ nici acum atunci când?! - e argumentul final şi recunosc cǎ începe sǎ mǎ înmoaie. Pânǎ la urmǎ tocatǎ mǎrunt şi perseverent rǎbdarea mea cedeazǎ.
- Cine merge, cât staţi şi unde? Întrebarea e stas dar adevǎrul e cǎ doar prima parte mǎ intereseazǎ. La a doua ştiu deja rǎspunsul iar la a treia… hmmm… nu sunt prea multe locuri unde poţi sǎ stai în Vamǎ, mai ales când nu ai bani. Nisip în schimb e berechet. Pânǎ la urmǎ am aprobat ce era sǎ fac, mai ales cǎ era joi seara şi vorba aia numa mâine nu-i poimâine. Ori ori cǎ dacǎ nu nu. Îi cunoşteam pe majoritatea celor cu care voia sǎ meargǎ, bǎieţi şi fete ok unele dintre domnişoare chiar mai pui-de-cloşcǎ decât fiicǎ-mea. Aşa cǎ puştoaica înhaţǎ semnǎtura de la mine si dǎ fuga la maicǎ-sa pentru a o obţine şi pe a doua. Nici zece secunde nu trec şi doamna apare furioasǎ în uşa camerei unde eu mǎ prefac adâncit între rândurile unui tom gros cu formule încovrigate şi schiţe complicate.
- I-ai dat tu voie sǎ meargǎ în Vamǎ? Tu eşti dus cu pluta bǎrbate! – îmi trânteşte jumǎtatea fǎcând mǎtǎnii ca şi cum l-ar fi vǎzut pe necuratul şi-ar încerca sǎ se scuture de el. Nu pleci nicǎieri fetiţo – decide ea scurt cu un ton care nu mai lasǎ loc la negocieri. Asta pentru oricine priveşte din afarǎ. Dar jumǎtatea de jumǎtate ştie cǎ odatǎ obţinutǎ prima semnǎturǎ, cea de-a doua se capǎtǎ lesne. Aşa cǎ dupǎ vreo treizeci de minute de lugu-lugu şi mami-mami totul e parafat şi pregǎtirile pot sǎ înceapǎ.

Recunosc cǎ am stat ca pe ghimpi în weekend şi pentru cei care deja au început sǎ mustǎceascǎ pot sǎ vǎ spun cǎ temerile mele au fost întemeiate, cǎci duminicǎ dimineaţǎ tocmai când îmi savuram liniştit ceaiul pe balcon, cine credeţi cǎ sunǎ?! Fiicǎ-mea bineînţeles. Cu un glas oarecum limpede dar având pe margini urme clare de nesomn, de bocealǎ şi de furie îmi cere mieros:
- Tati, poţi sǎ vii te rog sǎ mǎ iei?
Haiti, vǎ daţi seama c-o bǎgasem pe mânecǎ dar pentru a dovedi cǎ sunt cu adevǎrat stâlpul familiei mi-am înghiţit nodul din gât şi am continuat convorbirea imperturbabil ca un pod de pontoane pe un râu vijelios de munte.
- Nu e vorba nici de LSD nici de coca, lasǎ cǎ-ţi povestesc eu - mǎ pune repede fiicǎ-mea la curent şi rǎsuflu oarecum uşurat, dupǎ care adaugǎ suav - nu te speria. Ceea ce mǎ pune iarǎşi pe gânduri şi simt cum încep sǎ mǎ furnice toate înlǎuntrurile. Aşa cǎ fǎrǎ sǎ mǎ mai uit în stânga sau în dreapta închid telefonul, înhaţ portofelul cu acte, arunc din zbor un “lipsesc vreo douǎ ore, am treabǎ” şi îmi zvârl trupul încǎ nedezmorţit în maşinǎ.
Aaa… nu vǎ faceţi griji cu coca şi cu LSD, fiicǎ-mea nu se drogheazǎ. Atât i-ar trebui. Nici mǎcar nu fumeazǎ, iar de bǎut bea doar bere. LSD vine de la love-sex-despair care în limbajul nostru codificat, folosit ca sǎ nu ne înţeleagǎ maicǎ-sa, însemnǎ cǎ seara s-a îndrǎgostit, noaptea nu mai ştie sigur ce a fǎcut iar dimineaţa a gǎsit pliculetul ǎla mic nedesfǎcut. Din fericire pânǎ acum nu s-a consumat nici un LSD. Încǎ… Iar coca nu vine de la cocainǎ ci de la cocalari. Al doilea mare pericol pentru o fatǎ singurǎ, proaspǎt ieşitǎ de sub mantoul pǎrintesc.
Drumul de la Constanţa în Vamǎ nu-i chiar lung dar mie mi s-a pǎrut nesfârşit. Asta nu m-a împiedicat însǎ sǎ observ cǎ pe mǎsurǎ ce mǎ apropiam numǎrul maşinilor creştea iar anul lor de fabricaţie scǎdea. Eram aproape de Vamǎ când ajung din urmǎ un Opel Kadett de prin 70 toamna care abia se târa. Înǎuntru vreo opt-nouǎ tineri înghesuiţi ca sardelele. Tabla maşinii nu se mai vede în multe locuri din cauza ruginii, numǎrul de înmatriculare e proptit pe luneta cǎci bara din spate nu mai existǎ, în stânga se târâie pe jos toba desprinsǎ din coliere iar în dreapta, în dreapta atârnǎ ceva ciudat ce mǎ intrigǎ. Încetinesc şi urmǎreasc atent cu privirea obiectul care atârnǎ sub maşinǎ. Desi nu se vede prea bine nu mai am nici o îndoialǎ, e piciorul unuia dintre incumbenţi care se bǎlǎbǎne ieşit prin podea.
În geam un afiş mare cu nişte draci care mixeazǎ la palane într-un club din mijlocul iadului pe care scrie mare “HOUSE SUCKS”. Dupǎ pielea în care sunt înveliţi din cap pânǎ în picioare ocupanţii, dupǎ lanţurile grele la care ar tânji şi Joiana bunicii şi dupǎ belciugele din oreleu, îmi imaginez cǎ sunt cu toţii rockeri cu excepţia unei fete dulci ce stǎ între sofer şi pasagerul din dreapta care ţine în braţe o altǎ pasagerǎ, chiar peste schimbǎtorul de viteze şi care nu pare a fi nici rockeriţǎ, nici houseriţǎ la cât e de dezbrǎcatǎ. Când mǎ vǎd, bǎieţii încep sǎ-mi facǎ semne fericite cu mâna. Cu mâna strânsǎ şi cu degetul mijlociu ridicat. Le rǎspund la salut în acelaşi fel şi devenim prieteni. Şoferul accelereazǎ încercând sǎ transforme mârţoaga într-un pursânge arab pentru a merge în paralel cu mine. Bǎieţii, care de acum îmi sunt prieteni, ţipǎ cât îi ţin bojogii înspre mine şi fiindcǎ eu nu-i înţeleg scot jumǎtate din trup pe geam şi îmi explicǎ cu amândouǎ mâinile. Îmi aratǎ acelaşi deget mijlociu dar de data aceasta având o mişcare oscilantǎ de dute-vino pe orizontalǎ dinspre stânga spre dreapta şi înapoi.
- Bǎbǎtie încotro bǎ, spre Vamǎ?! - îl aud în timp ce accelerez pe cel mai serios dintre ei, unul cu pielea tǎbǎcitǎ cu tatuaje de sus şi pânǎ jos şi cu pǎrul atât de încâlcit încât ai fi zis cǎ s-a spǎlat pe cap de dimineaţǎ cu ţǎrâna din ogradǎ. Ca vrǎbiuţele. Arunc un ochi în oglinda retrovizoare nesigur dacǎ ultima frazǎ mi se adreseazǎ sau nu şi apuc sǎ mai aud - şi ce dracu cauţi acolo bǎ?! – dupǎ care decolez. În spate maşina începe sǎ se zgâlţâie periculos în hohotele de râs ale ocupanţilor.

Vama e aşa cum spune lumea, mai mult un simbol. Cǎci dacǎ nu eşti atent acu ai intrat, acu ai ieşit din localitate şi te-ai trezit deja la bulgari. Când am ajuns eu, la şapte jumate dimineaţa, era cu desǎvârşire moartǎ. Exact ca în filmul ǎla sefe pe care l-am vǎzut când eram de vârsta fiicǎ-mii cu visurul venit cǎlare din spaţiu care ucide toţi oamenii din localitate cu excepţia unui bǎtrân şi a unui bebeluş. Germenul Andromeda, ahhh cât m-am chinuit sǎ-mi aduc aminte, da uite cǎ nu-s chiar moş. Toţi muriserǎ exact în poziţia în care i-a prins virusul, unul mâncând, altul la televizor, altul traversând strada, altul fǎcând cumpǎrǎturi, altul fǎcând sex. Aşa era şi Vama. La prima vedere pǎrea pustie, dar la o privire mai atentǎ puteai zǎri zeci de trupuri întinse pretutindeni, fiecare dupǎ cum îl prinsese flama, unii printre mesele de la terase, alţii pe malul mǎrii, alţii pur şi simplu rǎstigniti pe nisip sub cerul liber, alţii în jurul corturilor poziţia corpului lor sugerând faptul cǎ ar fi încercat cu ultimele puteri sǎ se târascǎ pentru a pǎtrunde înǎuntru.
Şi totuşi ceva mişca. O fatǎ cu privirea înceţoşatǎ şi sânii goi şi aburinzi, deşi e luna mai dimineţile sunt oleacǎ rǎcoroase la malul mǎrii, se ridicǎ într-un cot la una din mesele de la terasǎ şi-mi face cu mâna. Nu-mi pare cunoscutǎ. Arunc o privire de jur împrejur sǎ mǎ conving ca sunt singurul pǎmântean în poziţie verticalǎ şi îi rǎspund timid din vârful degetelor. Hookupul fiind realizat fata se apropie împleticit trǎgând dinspre marginile laterale ale buzelor în intenţia de a schiţa un zâmbet uşor, hotǎrâtǎ sǎ continue tractarea.
- Dǎ o sutǎ sǎ ne luǎm şi noi ceva de halealǎ – mǎ atacǎ ea frontal. Recunosc cǎ cererea fetei mǎ înduioşeazǎ şi ca om dar mai ales ca tatǎ şi fǎrǎ sǎ o privesc scot din portofel o hârtie şi i-o întind.
- La ţoalele astea scrobite mǎ gândeam cǎ scoţi o sutǎ de parai – îmi trânteşte fata dezamǎgitǎ. Eu ridic din sprâncene a la Mircea Diaconu când îl întreabǎ Toma Caragiu “Ce-şi pierde elefantul mǎ Mateiaş mǎ” iar el rǎspunde spǎşit “Trompa sǎ trǎiţi, cǎ n-am gǎsit altǎ rimǎ”. Fata îşi freacǎ uşor hârtia de bǎrbie, ezitǎ douǎ secunde privindu-mǎ galeş, apoi se rǎsuceşte pe cǎlcâie şi se depǎrteazǎ legǎnându-şi duşmǎnos şoldurile.
Arunc ochii de jur împrejur. Undeva trebuie sǎ fie şi fiicǎ-mea. Şi ar fi bine sǎ o gǎsesc mai repede cǎci unii dintre zombii ǎştia întinşi pe nisip încep sǎ mişte şi sǎ scoatǎ nişte sunete metalice ascuţite exact ca în Rǎzboiul Lumilor al lui Wells.
Nici nu apuc sǎ-mi mut gândul de la extratereştrii şi simt o lighioanǎ care îmi urcǎ pe picior. Nu e o lighioanǎ, e o mânǎ de bǎrbat ce iese dintr-un trup pe trei sferturi cufundat în nisip şi pe care eram gata gata sǎ-l calc. Mâna mǎ prinde puternic de cracul pantalonului aparent nu din dorinţa de mǎ trage şi pe mine în lumea nisipurilor veşnice ci mai degrabǎ dintr-un efort disperat de a ridica în pozitie verticalǎ un trup ce pare de gelatinǎ. O faţǎ tumefiatǎ de alcool şi de somnul minuscul pescuit cu greu printre orele înghesuite ale dimineţii se iveşte din nisip în continuarea mâinii strânse pe cracul pantalonului. Mǎ priveşte pierdutǎ ca pe un norişor strǎveziu. Dupǎ stiva de peturi de bere de doi litri şi de sticle de votcǎ la jumate de lângǎ, îmi dau seama de amplitudinea exploziei de cu searǎ. Nu mi-e clar dacǎ ţeasta ridicatǎ din nisip observǎ ca sunt om sau nu. Pânǎ sǎ mǎ dumiresc însǎ capul horcǎie scurt şi un lichid verde galbui se scurge peste manşeta pantalonilor şi peste pantoful meu de piele întoarsǎ. Nici unuia dintre personajele lui Wells nu i s-a întâmplat aşa ceva oricât de panicaţi au fost şi oricât de îngroziţi de aterizarea marţienilor, aşa cǎ mǎ simt complet nedreptǎţit şi îmi bag picioarele. În nisip, ca sǎ scap de lichidul vâscos ce se prelinge de pe ei.
Şi fiicǎ-mea tot nu apare. Ba da. În cele din urmǎ. Save God! E teafǎrǎ şi aratǎ chiar bine având în vedere circumstanţele. Dupǎ faţǎ pare sǎ se fi aflat destul de departe de epicentru. Se poate sǎ fi fost doar o victimǎ colateralǎ. Cum mǎ vede vine fugind şi se aruncǎ bocind în braţele mele.
- M-am certat cu Andrei. În viaţa mea nu vreau sǎ-l mai vǎd. Sǎ disparǎ, sǎ-l înghitǎ pǎmântul. E un dobitoc. Rǎsuflu cu adevǎrat uşurat. Îmi pot chiar permite o bucǎţicǎ de zâmbet. Dacǎ doar asta e, o sǎ stea douǎ trei zile botoasǎ, apoi o sǎ ia telefonul în braţe, o sǎ-l certe cǎ nu sunǎ şi în cele din urmǎ o sǎ trimitǎ din vârful unghiilor un SMS scurt, scurt de tot.
E timpul s-o ştergem. Aşa cǎ îmi iau fata, ne strecurǎm cu grijǎ printre trupurile care mirosind carne de om proaspǎtǎ şi deodorizatǎ încep sǎ mişune în jurul nostru mai ceva ca dezgropaţii din Thrillerul lui Michael Jackson şi o ştergem înapoi cǎtre casǎ.
Am scǎpat ieftin. Un lucru este însǎ clar. Vama nu-i de mine, e pentru tinerii ǎştia. Avea dreptate rockeru ǎla simpatic.

6 comentarii:

roxana spunea...

nici nu stiu cum am ajuns pe blogul tau, dar a fost o surpriza incantatoare! stilul, felul cum asezi cuvintele... par asa relaxate si naturale. parca citesc un roman bun de un scriitor sud american. felicitari! ai publicat ceva?

mosu spunea...

bine ai venit pe blogulluimosu roxana; ma bucur ca ti-a placut ceea ce ai citit; cum mai spuneam imi place sa ma joc uneori cu cuvintele; nu se insira ele intotdeauna asa cum imi doresc dar atunci cand reusesc sa le fac sirag mai pun cate unul aici
tare multumesc pentru cuvintele frumoase; si mie imi plac foarte mult scriitori sud americani; cat despre publicat :)) nici prin gand nu mi-a trecut
te mai astept

earthwalker spunea...

tare frumos si hazos

mosu spunea...

tare ma bucur ca ti-a placut earthwalker

margot spunea...

Ce poveste frumoasa ! Buna treaba ai facut , Mosule !
Ar trebui inventati mai multi tatici ca acesta . Multi , multi , multi ... ca fiecare fetita sa aiba un tatic pe care sa-l poata chema s-o ajute ... ce frumoase s-ar naste toate femeile , ce frumoasa ar fi lumea ! :)

mosu spunea...

mmm.... mi-a placut si mie acum dupa ce am recitit-o...
eiii, esti o optimista incurabila margot, decupezi de peste tot felii luminoase pentru lumea aceea mai buna.... :)