duminică, 21 iunie 2009

Leac

Nea Grigore şi Tuşa Vetuţa au peste şaptezeci şi cinci de ani. Locuiesc lângǎ bunicǎ-mea. Îi vǎd de fiecare datǎ când trec pe la ea. Pânǎ sǎ iasǎ la pensie Nea Grigore şi Tuşa Vetuţa aveau o cǎsuţǎ modestǎ, jumate chirpici jumate cǎrǎmidǎ, cu o curte mare în care creşteau multe flori, mare parte sǎlbatice. Dupǎ ce au ieşit la pensie lucrurile s-au schimbat radical. Întâi a apǎrut scheletul de beton al unei cǎsuţe mici dar cochete undeva în fundul grǎdinii, apoi scheletul s-a umplut încet încet cu cǎrǎmidǎ. S-a adǎugat peste asta tenciala, o vopsea galben pai, un acoperiş roşu vǎpaie, ferestre cu tâmplǎrie din lemn maroniu, antena de satelit. Într-o zi vechea casǎ a dispǎrut ca şi cum nici n-ar fi existat, terenul a fost nivelat şi Tanti Vetuţa a plantat în loc cǎpşuni.
Ǎsta a fost doar începutul unui şir lung de minuni ce s-au perindat prin faţa ochilor precum iepurii din pǎlǎria magicianului: pomii fructiferi, viţa de vie, roşiile, castraveţii, vinetele, dovleceii, mazǎrea, fasolea, salata, ridichiile, ceapa, chiar şi brocoli. “Pǎmântul ǎsta e plin de hranǎ bogatǎ” – îmi spusese Nea Grigore mândru tare de grǎdina lui.
În primǎvara dupǎ ce casa cea veche a fost demolatǎ am zǎrit un puf gǎlbior alunecând uşor prin curte. Întâi am crezut cǎ a început sǎ cadǎ tencuiala de pe casǎ, apoi mi-am dat seama cǎ sunt puii de gǎinǎ. Douǎzeci la început, apoi încǎ douǎzeci şi încǎ douǎzeci. Scoşi de Tuşa Vetuţa la incubator. Apoi bobocii de raţǎ, puii de curcǎ. Mai târziu au apǎrut Pandele şi Marşica, dar au dispǎrut repede, la Crǎciun. N-a fost bai cǎci le-au locul Pandele II şi Marşica II care au dispǎrut şi ei la Crǎciun şi tot aşa s-au perindat mai multe perechi de Pandeli şi Marşici prin curtea lui Nea Grigore. Ultima a sosit Leonora. Aşa a botezat-o Tuşa Vetuţa. Lui Nea Grigore nu prea i-a plǎcut, cǎ e prea lung zicea el. A spus cǎ e mai bine sǎ-i spunǎ Nora dar Tuşa Vetuţa n-a fost de acord, cǎ o podideau lacrimile de fiecare datǎ când venea vorba de copii, de cǎsǎtorii, de nepoţi. Cǎ ea nu putuse. De fapt aşa pretindea el, cǎ-i prea lung. Adevǎrul era însǎ altul. Umbla vorba prin sat cǎ atunci când fusese june, Nea Grigore suferise în tǎcere dupǎ o actriţǎ de vodevil pe care o chemase Leonora şi i se pǎrea nu ştiu cum sǎ dea acum vacii numele idilei sale înghiţite pe nemestecate. Pânǎ la urmǎ s-a împǎcat cu ideea şi un zâmbet venit de niciunde i se lǎţea peste faţǎ de fiecare datǎ când îşi lua gǎleatǎ şi pleca spre grajd s-o mulgǎ pe Leonora. Altfel pe Nea Grigore nu l-am vǎzut zâmbind niciodatǎ. Era toatǎ ziua încrâncenat.
Şi asta n-a fost tot. Una câte una au apǎrut în curtea lui Nea Grigore şi a Tuşii Vetuţa garajul pentru Dacia cea veche, anexele pentru animale, foişorul unde Tuşa Vetuţa servea placintǎ caldǎ musafirilor, spalierele pentru vie şi cele pentru trandafirii urcǎtori, şirurile de tuia care însoţeau aleea principalǎ de la poartǎ pânǎ în spate la intrarea în casǎ, tufele de liliac, cei trei mesteceni pete de alb peste petecul de gazon verde-gras, lalelele, crinii, muşcatele, petuniile, crizantemele, narcisele şi o mulţime de flori noi agǎţate peste tot în curte ca nişte cuiburi plutitoare, pe care vecinii nu ştiau nici cum sǎ le pronunţe. Iar bunica era cap de listǎ. “Ştii ce flori frumoase a scos vecina în pridvor? Begoane!”
Cam tot ce era în gospodǎrie fusese gândit şi meşterit de Nea Grigore. Sâmbǎta şi duminica fǎcea schiţe şi planuri iar în timpul sǎptǎmânii le punea în aplicare. Nea Grigore nu e chiar un fitecine. A fǎcut facultatea la seral şi a lucrat toatǎ viaţa în îmbunǎtǎţiri funciare sau cam aşa ceva. A fǎcut şi o schiţǎ pentru un iaht, dar n-a avut niciodatǎ timp sǎ-l construiascǎ. Munceşte pe rupte Nea Grigore, amândoi muncesc pe rupte.
Într-o zi m-am mai rǎbdat şi l-am întrebat pe vecinul bunicii. “Nea Grigore, cum de munceşti atâta?! Nimeni pe o razǎ de 100 km nu are gospodǎrie ca a dumitale. Copii n-ai, nepoţi n-ai, rude apropiate n-ai, pentru cine munceşti de te speteşti din viu nopţii pân’ la înserat?!” Ne-a Grigore s-a îngǎlbenit când a auzit întrebarea. A tras aer în piept, s-a încruntat, a tuşit de douǎ ori şi mi-a rǎspuns privind în pǎmânt “pentru mine”. Apoi a mai oftat de douǎ ori şi a continuat “Ştii domnule?! În ultima mea zi de muncǎ plǎtitǎ mi-am invitat toţi prietenii la o petrecere. Ştii şi dumneata, cum se face când ieşi la pensie. A fost tare frumos, una din cele mai frumoase zile din viaţa mea. La sfârşit m-am dus acasǎ şi m-am culcat fericit. N-am adormit imediat, îmi vâjâia capul. Am auzit-o la uşa cum încearcǎ clanţa. A deschis-o uşor, a trecut prin hol, a deschis uşa la dormitor şi s-a apropiat de patul meu. Uite aşa stǎteam, unul lângǎ altul cum stâm noi doi acuma, aşa stǎteam domnule. Eu şi Moartea. S-a uitat la mine si mi-a zis… Ştii ce mi-a zis domnule?! Mi-a zis cǎ ǎsta e urmǎtorul pas şi aşteaptǎ sǎ-l fac. Şi avea dreptate. Nu mai am ce sǎ-mi mai doresc, copii n-am, nepoţi n-am, rude apropiate n-am. Da nici sǎ mor nu-mi doresc domnule. D-aia muncesc aşa, nu de altceva. Ca sǎ uit, sǎ nu-mi aduc aminte ce mai am dreptul sǎ-mi doresc domnule….. Nu de-altceva!”
De la discuţia aia Nea Grigore mǎ cam evitǎ. Dar în curtea lui şi a Tuşii Vetuţa continuǎ sǎ rǎsarǎ peste noapte minuni.

6 comentarii:

diddle spunea...

ar trebui sa mi intre bine in cap insemnarea asta.

mosu spunea...

de ce did? nu-i nimic special aici; stiu eu pe cineva care a spus ca “ne nastem, incepe sa ne fie frica si apoi murim. asta e tot.” si nu-i asa?!
aaa……… inainte de toate bine ai venit pe blogulluimosu did
te mai astept

Roxana Bohalteanu spunea...

:) am si eu o prietena care spune mereu: laaaaasa ma, ca oricum murim... asta asa, ca o incurajare. sa ne amintim mai des pentru ce traim si cat trebuie sa apreciem ce avem. americanii au o vorba: in viata doua lucruri sunt sigure, fiscul si moartea. nu stiu daca e chiar asa, dar moartea mare sigura pentru toti. insa ce facem inainte de marea intalnire conteaza. ee... si ar mai fi multe de spus. oricum, frumoase metaforele si raman la parerea mea, ca ar trebui sa publici. prea s-au umplut librariile de scriitori mediocri si comerciali. e nevoie de o gura de aer proaspat, de un stil diferit :) mult spor in continuare!

mosu spunea...

eiii......!!! bine ai revenit roxana; nu stiu de ce mi s-a parut ca ai trecut in viteza prima data si ma gandeam ca nu mai apari; cred ca esti primul meu cititor (caruia i-a placut blogul) venit din nowhere ca sa zic asa; majoritatea (daca nu toti) cititorilor ce mi-au ramas prieteni virtuali au ajuns aici prin linkuri din alte bloguri sau pentru ca am comentat pe blogurile lor
mda, eu cred ca facem prea putin pentru ca sa traim cu adevarat; ne inhamam intr-un sistem gata pregatit si ajungem sa ne plimbam ca un tren numai intre sinele insirate de altii; nu reusim decat rar sa iesim din joc si sa facem lucrurile pentru noi in loc sa le facem pentru ca “asa trebuie”; pe de alta parte nici nu e simplu
:) multumesc mult pentru cuvintele frumoase; ok, bine.... uite nu mai zic niciodata; poate cine stie...... vreodata...

Roxana Bohalteanu spunea...

odata ce am fost impresionata prima oara... am revenit, sa ma mai las impresionata :). apropo de „Leac”, tudor octavian (care imi place foarte mult) scria zilele trecute ca cel mai greu lucru pe care trebuie sa-l faca oamenii e sa-si pastreze motivarea, pentru ca societatea nu ne mai ofera aceasta motivare, noi trebuie sa o cautam in viata si familie. tot timpul avem nevoie de noi motivatii, de noi cuceriri, de noi idealuri de atins.
apropo de indemnul meu, sustin tare si raspicat ca ar trebui sa publici pentru ca ai calitatea aceea a scriitorilor, calitatea deosebita de a lua o intamplare obisnuita si de a o transforma in poveste, imbracata frumos, festiv, cu morala si invataminte, care te pune pe ganduri si iti provoaca un zambet in colturile buzelor. mie mi se pare extraordinar, sa vezi potentialul in ceva obisnuit. mult spor! :)

mosu spunea...

sunt magulitoare cuvintele tale; tare multumesc!
interesant ce spui despre motivare si foarte adevarat; motivarea este motorul vietii; e o intreaga poveste si cu motivarea asta; motivarile trebuiesc alese astfel incat sa te impinga inainte dar trebuie sa fie palpabile, relativ usor de atins; cred ca am mai spus pe undeva pe blog asta, romanii sunt unul din cele mai nefericite neamuri din lume (asa arata studiile) si asta se datoreaza unui dezechilibru intre dorinta si putilinta… sau altfel spus unor teluri prea indepartate; toti romanii vor sa aiba de maine un standard de viata ca hans din germania, sa aiba euroi (eventual nemunciti) ca becali, sa fie frumosi ca brangelina si dastepti ca billgates; iar dimineata urmatoare cand se trezesc in acelasi pat sunt mofluzi ca lucrurile nu stau cum au visat…