miercuri, 15 iulie 2009

amar

douǎ vase de sânge subţiri ca douǎ fire de praf traversând încheietura mâinii drepte asemeni unei incizii fine dar adânci prelungindu-se pânǎ spre soare cu cârcei înnodaţi pe sub adierile de vânt, rostoglite peste vise tot mai rǎzleţe ca un copil peste valurile topite de ţǎrm, pentru a se scurge în cele din urmǎ în ciorchini transparenţi cu boabe mǎrunte şi prelungi asemeni lacrimilor stoarse târziu în noapte din poveşti niciodatǎ sfârşite cu albǎ ca zǎpada şi cele şapte dorinţi…

10 comentarii:

arc-en-ciel spunea...

amarul te face sa te strimbi,cuvintele tale lasa in schimb taceri si ginduri departe..

mosu spunea...

mmm… nu stiu ce sa zic, de acolo s-a prelins textul asta, din amar, nu l-am impletit, nu l-am imbracat, l-am lasat sa curga asa cum a iesit dintr-o mahnire poate la fel de nedefinita ca si amarul scurs
da, poate ca nu e inca amar, poate e la fel ca migdalele, ii simti aroma cat il plimbi prin fata ochilor si abia cand ii inchizi ramane in suflet gustul lui amar apasat

arc-en-ciel spunea...

cind scrii sufletul se dezbraca de starea respectiva.atunci sper ca amarul sa ramina doar in rindurile pe care le'a nascut si sa lase locul unor stari mai bune.

mosu spunea...

asa sa fie.....
:)

Kat spunea...

la fel cum dupa un apus rosu apare raza verde (verde cum numai dupa rosu poate fi), ultima picatura de amar poate fi al naibii de dulce

mosu spunea...

:)
eiii… katule cum le intorci tu din nisip ca sa le vezi si fata cealalta, ascunsa…
nu zic nu, poate sa fie dulce
dar am eu un fel de a-mi plimba amarul asta prin cerul gurii ca pe un coniac vechi pe care ti-e mila sa-l dai pe gat, de a-l pipai cu limba, de a-l lasa sa difuzeze intr-un dejurimprejur rotund si etans ca un costum de cosmonaut din care privesc spre exterior ca inspre alta lume…
si nu prea-i...

Kat spunea...

time, time is on your side (aici fragment slagar + urare)

mosu spunea...

multumesc
asta asa-i, timpul le netezeste pe toate....

Anonim spunea...

amarul tau curge lin, mosule, aproape ca o mangaiere.

mosu spunea...

cam asa ar trebui sa fie, pestisorule auriu; la ce ne-ar folosi sa ne transformam tristetile in furtuni, in uragane?!; din pacate trebuie sa si putem sa facem asta; dar suntem oameni si rar o tristete se poate transforma in mangaiere...