joi, 13 august 2009

Coşmarul

Privi disperatǎ. I se pǎru cǎ se trezeşte dintr-un vis urât. Un coşmar înfiorǎtor. Capul acela atârnând de trup doar într-o pieliţǎ îngustă grasă, albǎ, dezgustǎtoare. Cuţitul era încǎ în mâna ei. Lung şi subţire. Le privi, şi cuţitul şi braţul, ca şi cum ar fi fost ale altcuiva, ale unui personaj de film poliţist, care ar fi participat pentru o vreme la masacru şi s-ar fi făcut nevăzut la momentul potrivit. O picǎturǎ de sânge alunecǎ pe tǎişul lamei
lungindu-se ca un vierme, se prelinse apoi încet, sfâşietor de încet, pe mânerul de lemn şi în cele din urmǎ i se stinse pe piele. Scǎpǎ cuţitul din mânǎ. Nu şi-ar fi imaginat niciodatǎ ca va ajunge aici. Şi pentru ce?! Pentru un mână de bani?! Pentru o clipǎ de desfǎtare?! Încǎperea arǎta înfiorǎtor. Ca dupǎ o luptǎ pe viaţǎ şi pe moarte. Era epuizatǎ. Dacǎ ar fi aflat cunoscuţii, prietenii, ce-a fost în stare să facă… Dar nu, nu trebuiau să afle. Nimeni nu trebuia să afle tragedia. N-ar mai putea da ochii cu ei. Cu niciunul. Nimeni nu trebuia sa afle nimic niciodată! Îşi adunǎ forţele. Ştia cǎ trebuie sǎ separe capul acela de trup, sǎ-l învelească într-o pungǎ, într-o folie de plastic, să-l lege bine şi sǎ scape cât mai repede de el. Nu mai trebuia mult efort, cǎci era aproape detrunchiat. Doar puţinǎ hotǎrâre. Şi sǎ-şi învingǎ scârba aceea care pusese stǎpânire pe ea de când înfipsese prima datǎ cuţitul şi vǎzuse sângele ţâşnind. Şi mirosul aclea insuportabil. Simţi cǎ leşinǎ. Se nǎpusti în cǎmarǎ cǎutând cu furie ceva. Pungi, cutii, pantofi desperecheaţi începurǎ sǎ zboare prin camerǎ. O gǎsi. Desfǎcu dopul, îşi turnǎ douǎ degete şi-l dǎdu peste cap dintr-o datǎ. Apoi puse din nou mâna pe cuţit încercând sǎ evite petele de sânge de pe mâner. Întinse mâna. Vârful cuţitului tremura uşor ca un bǎţ de undiţǎ în bǎtaia vântului. Apropie cuţitul de capul suspendat, închise ochii şi lovi cu putere. Un zgomot surd îi indicǎ faptul cǎ reuşise. Nu bǎnuia cǎ are atâta forţǎ, atâta hotǎrâre, atâta încredere în sine. Dar unele gesturi pur şi simplu adunǎ în oameni dinlǎuntrul lor energii nebǎnuite, aducându-i în stare sǎ facǎ lucruri pe care altfel nici nu le-ar fi conceput. Şi se gândi la studenta aceea de la Timişoara care-l tranşase pe amatorul de sex, la doctoriţa din Ploieşti care îşi tranşase rivala. Femei firave, tinere. Privi trupul întins, decapitat şi îngrozitor de greţos. Începuse sǎ putǎ. Sau cel puţin aşa i se pǎrea ei. Trase aer în piept. Ridicǎ cuţitul sǎ loveascǎ din nou. Mâna începu însǎ sǎ-i tremure îngrozitor. I se fǎcu rǎu. Alergǎ la baie, se aruncǎ în genunchi, îşi aplecǎ gâtul peste veceu şi azvârli peste marginea albǎ de porţelan toatǎ masa de prânz şi micul dejun. Cuţitul alunecǎ lângǎ ea. Se simţea sfârşitǎ. Se lǎsǎ moale pe marginea veceului şi încercǎ sǎ-şi vânture gândurile, sǎ le împrǎştie ca pe un stol de pǎsǎri în cele patru zǎri. Sǎ rǎmânǎ doar ea, singurǎ cu trupul ei murdǎrit. Trase din nou aer în piept cu putere. Trebuia însǎ sǎ ducǎ totul pânǎ la capǎt. Ce-ar fi zis lumea dacǎ ar fi aflat?! Prietenii, rudele, mama, mai ales mama… Trebuia sǎ desfacǎ în bucǎţi şi restul cât mai repede. Sǎ tranşeze totul, sǎ le separe. Sǎ înghesuie o parte în frigider, cât ar fi încăput, o parte în congelator, o parte la tomberon şi restul dacǎ mai rǎmânea vreo bucatǎ, învelite bine şi pitite pe balcon într-o cutie de carton. Ohhh… şi în câteva ore trebuia sǎ vinǎ el. Era un dezastru. Lui nu-i putea spune. Tocmai lui nu-i putea spune absolut nimic. Nimic, nimicuţ. S-ar fi prăbuşit în ochii lui ca un avion în picaj. Începu sǎ plângǎ. Cu lacrimi mari cât bobul de mazǎre. Era un plâns liniştit ca o ploaie de varǎ. Aruncǎ cuţitul. N-ar fi trebuit sǎ se bage într-o asemenea încurcǎturǎ. Dar era prea târziu. Sau poate cǎ nu… Poate cǎ mai era totuşi o soluţie. Ultima. Poate cǎ lucrurile se pot îndrepta în cele din urmǎ. Degetele mâinii stângi îi cuprinserǎ arǎtǎtorul de la dreapta şi începurǎ sǎ-l macine uşor. Privi înspre telefon. Exista un numǎr unde putea suna şi toate necazurile luau sfârşit, toate coşmarurile se risipeau ca norii în bǎtaia vântului. Dar asta ar fi însemnat predarea, renunţarea, capitularea, ar fi însemnat sǎ se prǎbuşeascǎ prin proprii ochi în cele mai adânci hǎuri, ar fi însemnat sǎ se înşurubeze singurǎ în cuşca propriului ei destin pentru totdeauna. Scrâşni din dinţi şi apucǎ cu furie telefonul.
-Alo mamǎ, sǎrut mâna. Am primit peştele de la tine, e mare şi frumos. Dar te rog data viitoare ori mi-l trimiţi tranşat ori mǎ duc sǎ cumpǎr file de la mall cǎ mǎ chinui ca naiba de vreo jumatate de orǎ sǎ-l tai. Cum? Sǎ-i caut vertebrele şi sǎ încerc sǎ tai printre ele? Aha. Bine mamǎ, încerc. Da mai sunt doar câteva ore şi vine George. I-am promis cǎ-i fac o surprizǎ pentru cinǎ. Da?! Treci tu pe la mine sǎ-mi dai o mânǎ de ajutor?! E nemaipomenit. Sǎrut mâna mamǎ.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Uai, ce m-am speriat...
Prima si ultimash data cand am transat un monstru d'asta a fost la Cernavoda, acolo era trendi sa cumperi cate un peshtalau si sa-tz arati talentele de gospodina neratata prin bucatariile la comun. Dupa ce am separat capul (bleah...) si coada (bleah...), pe care nu le-am ascuns pe balcon ci le-am aruncat la gunoi, a mai ramas de gatit asa, ca la vreo 10 cm de peste. Iar mama era depaaarte...

:-)

mosu spunea...

:)) numa 10 cm?!; trebuie sa fi fost copilu nenascut alu aia uriasii; am auzit ca pe acolo se prind somni daia de manca pescarul cu tot cu barca; ba ca unii au si cate doua capete….. sau ca le-a crescut picioare pe spinare……
adevarul ca somni dastia mai omenesti mai transez si eu din cand in cand; mai ales de cand se mai racori afara si dorm cu geamul deschis…….

Anonim spunea...

haha, horror with a twist
stirile patrund si in povesti
pe cand si viceversa?

mosu spunea...

stirile astea horror cu crima de la ora cinci patrund peste tot; orice-ai face; eu nu ma uit la stiri, ba nu ma uit la teveu mai deloc, da oricat tin usa inchisa astea tot intra pe sub prag ca fumu de la pilaful uitat pe foc……
cat despre vitavercea, eu tot incerc sa fac asta………

Roxana Bohalteanu spunea...

foarte, dar foarte interesant! mi-ar placea continuarea, dar a unei crime adevarate :) ce s-ar face ea?

mosu spunea...

eiii…. ai vazut ca mie imi place mai mult joacacucuvintele decat sa ma furisez dupa umbre miscatoare; si apoi ma feresc cat pot de povestile triste, desi uneori nu ma feresc ele pe mine; ce s-ar fi intamplat daca ar fi o crima reala?! ooo… nu vreau sa stiu, omul acela ar fi fost un mort inca viu sfasiat din picioare de propriile cosmaruri ca niste hiene dezgustatoare…..