Amintiri din Ţara Curcubeelor

N-a chemat-o întotdeauna Latreianinupoţiprindestele. Întâi şi întâi maicǎ-sa i-a spus Maria. Numele cel din urmǎ l-a cǎpǎtat la bunici, unde deşi avea numai trei ani, Maria se bǎga mereu printre picioarele lor încercând sǎ dea o mânǎ de ajutor la treburile casei. Încerca sǎ întindǎ coca pentru plǎcintǎ, sǎ aleagǎ fasolea pentru ciorbǎ, sǎ batǎ în cuie ulucile gardului, sǎ pliveascǎ printre straturile de roşii, sǎ dea grǎunţe curcilor. Dar nu toate îi ieşeau aşa cum îşi dorea. Coca se lipea pe fǎcǎleţ şi se întindea de parcǎ ar fi fost gumǎ de mestecat, grǎmada de fasole se înmulţea în loc sǎ scadǎ pe mǎsurǎ ce separa gunoaiele de boabele curate, ciocanul nu voia sǎ se ridice mai sus de genunchi oricât se rǎstea la el, buruienile smulse ici apǎreau imediat dincolo de parcǎ ar fi fost cârtiţe mişunând prin galerii subterane, iar curcile cârâiau într-una de foame deşi le cǎra cu pumnul ei mic grǎunţe chiar de mai multe ori pe zi.
Aşa cǎ de fiecare datǎ când colţurile buzelor se pleoşteau şi începeau sǎ se scurgǎ spre bǎrbie ca o îngheţatǎ de fistic cu cremǎ de ciocolatǎ, bunica o mângâia pe creştet şi împingând-o uşurel afarǎ la joacǎ cu gâzele şi cu florile, îi spunea:
- Eee… hai nu te supǎra, la trei ani nu poţi prinde stele.
Şi aşa i-a rǎmas numele. Numeleee… între cei mai mici ai casei. Adicǎ aşa îi spuneau Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu M mare şi C mare, cǎci aşa cum pe tine te cheamǎ de exemplu Moşu Bǎrbosu, pe ei îi cheamǎ Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu ei îşi petrecea Latreianinupoţiprindestele majoritatea timpului. Şi stǎteau la taclaaale şi puneau ţara la caaale. Cei mari îi spuneau însǎ tot Maria.
Într-o zi pe când stǎtea supǎratǎ pe treptele casei cu bǎrbia sprijinitǎ greu în palme şi cu palmele sprijite pe coate care la rândul lor erau sprijinite pe genunchi ce stǎteau sprijiniţi pe cǎlcâiele sprijinite pe tǎlpile sprijinite amândouǎ pe pǎmânt din cauzǎ cǎ macaroanele cele lungi se fǎrâmaserǎ ca grisinele între degetele ei înainte sǎ apuce sǎ le punǎ la fiert în oala de supǎ, motanul Alex se apropie tiptil mijind un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe. Trebuie spus din capul locului cǎ Motanul Alex mijea întotdeauna un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe atunci când se apropia de Latreianinupoţiprindestele cǎci prinsese tare drag de pǎpuşa blondǎ cu chip de om, cu ochii albaştri ca nastureii de la pijama şi cu zâmbetul dulce prǎvǎlindu-se una-douǎ în tristeţi iremediabile sau dimpotrivǎ….
- Pst pst… Latreianinupoţiprindesteleeee…. ce faci?
Latreianinupoţiprindestele îl privi cu coada ochiului, apoi fǎcu un gest de lehamite cu mâna, îndemnându-l sǎ plece şi s-o lase în pace cu tristeţile ei.
Motanul, mde motan… Începu sǎ i se gudure pe lângǎ picioare zburlindu-şi blana şi înǎlţându-şi coada ca un drapel de luptǎ împotriva tristeţilor iremediabile. Dupǎ ce se gudurǎ bine fǎcând-o sǎ-şi coboare mâna şi sǎ-l mângâie sub bǎrbie de câteva ori şi dupǎ ce ascultǎ cu ochii mari blânzicioşi-plângǎcioşi povestea macaroanelor fǎrâmate înainte de a deveni supǎ, Motanul Alex sǎri brusc în picioare.
- Hei puştoaico! Vreau sǎ-ţi arǎt ceva ce n-ai mai vǎzut!
Latreianinupoţiprindestele îşi clatinǎ o clipǎ genele asemeni zbaterii unei aripi de libelulǎ, în timp ce colţurile buzelor începurǎ sǎ se retragǎ cǎtre poziţia de referinţǎ. Motanul Alex avea întotdeauna de arǎtat ceva nemaivǎzut şi chiar dacǎ era un lǎudǎros fǎrǎ margini îi prezentase o grǎmadǎ de chestii pe cinste. Îi arǎtase şmecheria cu oul pe care îl aşezi sub fusta gǎinii pentru a scoate apoi de acolo pui gǎlbiori ca florile de pǎpǎdie, îi arǎtase furnicile cǎrând pe braţe spre muşuroi o molie cap-de-mort de zece ori mai mare decât ele pe care voiau s-o facǎ zacuscǎ pentru iarnǎ, îi arǎtase cum în teaca de mazǎre planta îşi ţine mǎrgelele verzi aidoma celor pe care bunica le ţinea în sertarul de sus al şifonierului şi câte şi mai câte…
- Ce n-am mai vǎzuuut… – mormǎi fetiţa plictisitǎ sǎ fie dusǎ cu preşul doar pentru cǎ Motanul Alex voia de fiecare datǎ s-o scoatǎ din starea de amǎrealǎ în care se cufunda.
Bǎtǎlia era însǎ pe jumǎtate câştigatǎ, caci motanul observǎ cum pe faţa fetei înfloreşte un zâmbet ce se întinde dinspre colţul drept al buzelor în sus ca o patǎ de soare eliberatǎ de nori, cǎtre obraji, cǎtre nas, cǎtre ochi şi mai sus spre urechi şi spre frunte.
- Cum n-ai mai vǎzut niciodatǎ, pe onoarea mea de motan parolist – rǎspunse Motanul Alex ducǎnd o labǎ cǎtre piept şi ascunzându-şi în acelaşi timp ochii sub sprâncenele stufoase. Tu ştii cǎ eu nu te mint niciodatǎ – mai adǎugǎ încrucişându-şi degetele de la picioare.
- Da, da… mormǎi Latreianinupoţiprindestele amintindu-şi fǎrǎ prea multǎ plǎcere cum îi spusese nu cu mult timp în urmǎ “hai fuga la mine cǎ am şterpelit ceva bunǎtǎţi pentru amândoi” şi când a ajuns în podul casei dupǎ o luptǎ grea cu scara masivǎ de lemn a vǎzut întinşi pe podea doi peşti fǎrǎ cap ce puţeau îngrozitor şi un motan cǎruia îi chioraiau maţele de poftǎ şi se lingea continuu pe bot.
Motanul Alex nu rǎspunse provocǎrii şi întorcându-se pe cǎlcâie plecǎ hotǎrât spre fundul grǎdinii. Apoi aruncǎ un cap peste umǎr sǎ vadǎ dacǎ este urmat şi executǎ o mişcare scurtǎ din cap “hai”. Ajunşi lângǎ teiul imens din care bunica culegea în fiecare varǎ flori ca sǎ facǎ celor de-ai casei ceai, motanul îi arǎtǎ o scorburǎ mare chiar în mijlocul lui, apoi fǎrǎ sǎ aştepte vreo invitaţie sǎri ţop pânǎ în deschiderea gǎunoasǎ.
- Urcǎ şi tu – îi spuse motanul dar Latreianinupoţiprindestele nu reuşi sǎ se caţere pânǎ acolo oricât se întinse şi oricât îşi scrijeli genunchii şi coatele de trunchiul zgrumţuros al teiului.
Motanul Alex îi întinse o coadǎ de ajutor, îi dǎdu sfaturi despre cǎţǎrat, ba chiar coborî şi încercǎ sǎ o împingǎ din spate, dar totul fu în zadar. La asta nu se gândise. Apoi îi veni o idee. Bǎgǎ douǎ gheare între buze şi fluierǎ scurt. Imediat îşi fǎcu apariţia o veveriţǎ minionǎ şi roşcatǎ cu care Motanul Alex se conversǎ preţ de câteva minute dupǎ care veveriţa plecǎ fǎrǎ sǎ spunǎ nici pâs.
- Treaba e ca şi rezolvatǎ – îi spuse el plin de sine ca de obicei, fǎcându-i cu ochiul.
Şi nici nu apucǎ bine sǎ-şi termine vorbele cǎ apǎrurǎ ca din pǎmânt cinci veveriţe identice cu prima ce fǎrǎ prea multe discuţii se cǎţǎrarǎ pe copac aşezându-şi cozile în formǎ de treaptǎ şi formând o scarǎ îmblǎnitǎ pe care Latreianinupoţiprindestele urcǎ zâmbind de-a dreptul.
- Mulţumesc – înclinǎ fata din cap, în timp ce veveriţele aliniate una lânga alta ca soldaţii din garda regalǎ se îndoirǎ de mijloc în acelaşi timp.
- Plǎcerea a fost de partea noastrǎ.
Scorbura nu era mare. Era ceva mai micǎ decât copaia în care fǎcea baie vara şi un pic mai mare decât cazanul în care bunica fierbea în curte magiunul. Undeva în josul ei o scǎriţǎ cobora cǎtre inima copacului. Motanul o lua înainte iar fata dupǎ el. Scara cobora în spiralǎ muuuult mult cǎ Latreianinupoţiprindestele începu chiar sǎ ameţeascǎ dupǎ o vreme şi era gata gata sǎ cearǎ o pauzǎ când o luminǎ puternicǎ venind din celǎlalt capǎt le arǎtǎ cǎ nu mai e mult. Şi într-adevar, imediat se deschise din burlanul lung şi îngust ca un horn de sobǎ o altǎ scorburǎ identicǎ cu prima. Motanul Alex şi Latreianinupoţiprindestele scoaserǎ capul prin despicatura de lemn în acelaşi timp.
- Eiii….. ne-am rǎtǎcit – exclamǎ Latreianinupoţiprindestele dezamǎgitǎ, cǎci în faţa ochilor se întindea curtea bunicilor exact aşa cum o lǎsase.
- Tz – fǎcu motanul clipind şiret şi sǎri dar în loc sǎ cadǎ în jos cǎzu în sus şi se lipi de cer. Acelaşi lucru pǎţi şi fata, umflându-şi rochiţa ca o paraşutǎ albǎ cu floricele roşii. Apoi amǎndoi izbucnirǎ în râs. Totul era aidoma ca în curtea bunicii doar cǎ aici lumea era cu susul în jos, adicǎtelea tot ce ar fi trebuit sǎ fie sus, cum ar fi de exemplu cerul, era jos şi tot ce trebuia sǎ fie jos, de exemplu iarba, era sus. Parcǎ era tǎrâmul din spatele oglinzii. Şi… mai era ceva. Erau pretutindeni pǎsǎri, fluturi, animale, gâze dar nu era ţipenie de om.
- Unde suntem? – întrebǎ fata vizibil încântatǎ de aventura care se desfǎşura sub ochii ei şi al cǎrei personaj principal era.
- În Ţara Curcubeelor – îi şopti motanul apropiindu-se de urechea ei ca şi cum acesta ar fi fost cine ştie ce mare secret. Ar fi vrut sǎ-l întrebe de ce se cheamǎ Ţara Curcubeelor dar tocmai când sǎ deschidǎ gura le vǎzu: roşii, oranj, galbene, verzi, albastre, indigo, violet. Erau ca nişte panglici mari de pânzǎ împânzind cerul, pe care alunecau ici colo precum lifturile gândǎcei coloraţi în rogvaiv.
Latreianinupoţiprindestele vru sǎ mai spunǎ ceva dar Motanul Alex o apucǎ de braţ şi sǎrirǎ amândoi într-unul din acele lifturi trecând tocmai atunci prin dreptul lor, zumzǎind uşor ca un elicopter peste panglica de oranj ce traversa cerul.
- E extraordinar – bǎtu fata din palme şi râzând de-a binelea. Apoi într-un avânt de tandreţe îl sǎrutǎ pe vârful nasului pe Motanul Alex ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ-şi coboare privirea stânjenit şi roşind uşor în obraji, cǎci oricât ar fi fost el de motan trecut prin povârnişurile vieţii era grozav de stânjenit de momentele acestea de tandreţe febrilǎ.
Întinderile de verde, de galben, de albastru, de roşu… se deschideau sub picioarele lor sau în fineee… sub capetele lor depinde de unde priveşti problema. Latreianinupoţiprindestele se simţea ca în balon. Din când în când pǎsǎri cu aripi strǎlucitoare se intersectau în zbor cu gândacul lor transparent, în timp ce alţi gândǎcei umpleau cerul ridicându-se rotund din stânga şi coborând în dreapta sau ridicându-se rotund din dreapta şi coborând în stânga.
Tot aşa se întâmplǎ şi cu sertarul zburǎtor cu care coborau ei. Dupǎ ce atinse vârful cerului acesta începu sǎ alunece uşor ca o bucatǎ de gheaţǎ pe o muşama de plastic şi aterizǎ în cele din urmǎ într-o pǎdure de ferigi şi brusturi uriaşi.
- Brrr… se zburli Motanul Alex dupǎ ce gândǎcelul cu care veniserǎ dispǎru ca şi cum nici n-ar fi existat iar panglica verde se strânse rostogol ca un covor pe bǎtǎtor, pentru a se deschide apoi şapte dealuri mai încolo din nou înspre cer. - E cam întuneric şi rǎcoare aici – bombǎni el, strângându-se ghem între picioarele fetei.
- Tu vorbeşti, care ai haina de blanǎ la tine – râse fetiţa arǎtând cu bǎrbia spre rochiţa subţire, albǎ cu floricele rosii, pe care o purta.
- Zi mai bine cǎ ţi-e fricǎ – râse ea din nou ştiind metehnele motanului. Şi el şi Caţelul Grigore erau grozav de viteji atâta timp cât se aflau în curtea casei. Dacǎ însǎ îi scoatea cineva din elementul lor deveneau moi ca miei şi cuminţi ca ciutele.
- Ba mie-mi place! Ia uite ce frunze mari şi frumoase – zâmbi fata în timp ce încerca sǎ se elibereze din strânsoarea unei ferigi bǎtrâne care îi pusese o frunzǎ în cap şi încerca sǎ o rǎsuceascǎ ca s-o vadǎ rotund şi pe de-a-ntregul. Fata fǎcu o piruetǎ largǎ pentru ca apoi sǎ se oprescǎ şi sǎ se încline ca o prinţesǎ. Feriga zâmbi.
Motanul Alex se bosumflǎ însǎ de-a binelea şi îndesându-şi paşii grei în pǎmânt începu sǎ boscorodeascǎ ceva despre fatǎ “tu în loc sǎ zici mersi cǎ eu te-am adus aici, faci glume pe scocoteala mea”. Şi tocmai când voia sǎ se roteascǎ pe cǎlcǎie şi sǎ se întoarcǎ spre Latreianinupoţiprindestele, un tufiş de brusture se despicǎ brusc în douǎ şi un ghem de lânǎ se rostogoli pânǎ la picoarele fetei. Motanul Alex îl privi cu ochii crǎpaţi de spaimǎ asemeni ferestrei de la bucǎtǎria de varǎ spartǎ cu mingea de tenis sǎptǎmâna trecutǎ, iar când ghemul începu sǎ mişte o zbughi nebuneşte spre inima pǎdurii. Ghemotocul se desfǎcu încet încet şi din mǎnunchiul de blanǎ se ivi un bursuc. Dar… un bursuc fǎrǎ cap, constantǎ mai mult decât surprinsǎ Latreianinupoţiprindestele.
Fǎcu câţiva paşi şi-l privi de aproape. Da, da, bursucul nu avea deloc deloc cap, trupul lui terminându-se cu un gât scurt şi gros iar capul lipsind cu desǎvârşire.
- Cine eşti tu? – întrebǎ fata miratǎ.
- Eu sunt Bursucul Vişiniu, dar tu cine eşti?!
Fata începu sǎ râdǎ.
- Eu sunt Latreianinupoţiprindestele. Mi se mai spune şi Maria – îl informǎ ea. Dar cum se face cǎ pe tine te cheamǎ Bursucul Vişiniu, când toatǎ lumea ştie cǎ bursucii, inclusiv tu, au blana cenuşie şi douǎ dungi negre pe spinare.
- Ha, nici atâta lucru nu te duce capul fetiţo? - se bursuci Bursucul Vişiniu – Pǎi ce ne-am face noi neamul bursucilor dacǎ pe toţi n-ar chema Bursucul Cenuşiu?! Spune şi tu!
Fetiţta îşi duse un deget la bǎrbie, se scǎrpinǎ uşurel şi rǎmase pe gânduri.
- Mie mi se spune Bursucul Vişiniu pentru cǎ într-o zi când eram mic am mâncat atâtea vişine cǎ mi se vişinise şi limba şi dinţii şi albul ochilor, ba mama spunea cǎ şi blana pe ici pe colo.
- Hmm… ai dreptate conchise ea. Eşti un bursuc tare înţelept, chiar şi aşa fǎrǎ cap. Îmi imaginez cât de înţelept ai fi dacǎ ai avea şi cap – îl privi fata dându-se doi paşi înapoi plinǎ de o admiraţie sincerǎ. Şi vǎ ajung culorile pentru toţi bursucii din pǎdure? – întrebǎ ea intrigatǎ de numǎrul limitat al culorilor ce ar fi putut fi folosite pe post de nume.
- Eeee… asta nu e o problemǎ, când s-au terminat culorile, am folosit amestecuri?
- Cum adicǎ amestecuri? – râse din nou fata.
- Uite, de exemplu pe prietenea mea o cheamǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov.
- Foarte frumos o cheamǎ pe prietenea ta – bǎtu fetiţa din palme. Dar ce s-a întâmplat pânǎ la urmǎ de n-ai cap? – întrebǎ ea dupǎ câteva minute de cumpǎnire în care curiozitatea învinse.
- De ce n-am cap… de ce n-am cap… toţi numa asta vreţi sǎ ştiţi. Nu cine sunt, nu ce fac, nu unde stau şi ce-mi doresc, ci de ce n-am cap. Sǎ ştii cǎ nu e deloc politicos sǎ întrebi un bursuc fǎrǎ cap de ce n-are cap. Nu mǎ aşteptam la una ca asta de la o fetiţǎ bine crescutǎ ca tine – se bursuci din nou Bursucul Vişiniu.
Urmarǎ apoi cateva clipe de tǎcere stânjenitoare, dar în cele din urmǎ bursucul continuǎ:
- N-am cap pentru cǎ mi l-am pierdut dupǎ o bursucǎ rozalie! – recunoscu el ruşinat – Asta e! - mai adaugǎ împreunându-şi apoi labele şi rostogolindu-şi degetele groase unul dupǎ celǎlalt.
- Dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov? – întrebǎ fetiţa abia abţinându-se sǎ nu izbucnescǎ iar în râs cǎci nu mai vǎzuse niciodatǎ un bursuc vişiniu care sǎ-şi piardǎ capul cu totul, direct dintre umeri, dupǎ o bursucǎ rozalie cu rotocoale mov şi care mai era pe deasupra şi tare amuzant, cum se ruşineazǎ el aşa ca un copil ca şi când ar fi fǎcut cea mai mare boacǎnǎ a vieţii, mai mare chiar decât încercarea de a scrijeli cu stiloul cel bun al bunicului pe rama oglinzii numele Motanului Alex şi al Cǎţelului Grigore.
- Mda, dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov … - murmurǎ Bursucul Vişiniu printre buze.
- Poate cǎ nu e chiar pierdut – încercǎ fetiţǎ sǎ-l încurajeze – poate cǎ e doar rǎtǎcit!
- Poate – murmurǎ din nou bursucul vizibil stânjenit de subiect.
- Pǎiiii… unde s-a întâmplat? Dacǎ ştim unde l-ai pierdut aş putea sǎ te ajut sǎ-l cǎutǎm împreuna şi e foarte posibil sǎ-l gǎsim.
- Crezi? – întrebǎ bursucul şi o geanǎ de speranţǎ miji în glasul sǎu.
- Ooo… sunt sigurǎ! Dacǎ îţi pierzi capul dupǎ cineva, capul acela nu se pierde, doar se împrumutǎ – rǎspunse fetiţa ca sǎ-l îmbǎrbǎteze.
- Pǎiii eram într-o searǎ pe Dealul Însorit şi m-am întâlnit cu ea întâmplǎtor. De fapt… trebuie sǎ recunosc cǎ nu a fost chiar întâmplǎtor cǎci o pândisem de ceva vreme. Şi… ea tare s-a bucurat. Apoi ne-am aşezat pe pajiste sǎ privim apusul, cǎci apusurile sunt întotdeuna mirifice pe dealul însorit unde nu e niciodatǎ soare, cǎci abia când soarele coboarǎ pânǎ la linia orizontului lumina sa rǎzbeşte pe sub liziera pǎdurii de brusturi. Şi am tot vorbiiit şi am povestiiit. Şi eu i-am pus un braţ pe dupǎ umǎr şi ea un braţ pe dupǎ umǎrul meu. Şi nasurile noastre s-au atins ca din greşealǎ. Şi în cele din urmǎ am adormit aşa îmbrǎţişaţi….
- Ooo… tare frumoooos – bǎtu din palme Latreianinupoţiprindestele.
- Ba n-a fost deloc frumos – i-o retezǎ Bursucul Vişiniu – cǎci a doua zi dimineaţǎ m-am trezit fǎrǎ cap. Când mǎ uit capul nu-i! Arunc un ochi colo, altul dincolo, vorba vine, capul ioc.
- Nicǎieri? – întrebǎ fetiţa bǎlǎbǎnind amǎrâtǎ din cap.
- Nicǎieri – confirmǎ bursucul dezarmat.
Apoi fetiţa cǎzu pe gǎnduri. Şi cǎzu şi cǎzu…
- Crezi cǎ eu am sǎ-mi pierd capul vreodatǎ dupǎ o bursucǎ rozalie? – întreba ea miratǎ, cǎci în grǎdina bunicii nu vǎzuse încǎ pe nimeni umblând cu capul sub braţ.
- O sǎ ţi-l pierzi cu siguranţǎ! Nu dupǎ o bursucǎ, dar o sǎ ţi-l pierzi – zâmbi în barba pe care nu o mai avea Bursucul Vişiniu. Doar cǎ la voi, în Lumea Lucrurilor Drepte treaba stǎ altfel, e mereu cineva prin preajmǎ care sǎ ţi-l punǎ la loc. Aici…
- N-ar fi bine sǎ-l leg cu un lanţ în jurul gâtului aşa cum a fǎcut bunica cu ochelarii, cǎ niciodatǎ nu ştia pe unde şi-i pune?!
Bursucul începu sǎ râdǎ de-a binelea, iar Latreianinupoţiprindestele tare se bucurǎ de râsul bursuclui cǎci nu-i plǎcea deloc sǎ-l vadǎ amǎrât.
- Nu, nu, nu-i nevoie, stai liniştitǎ.
Apoi lǎmuritǎ Latreianinupoţiprindestele cǎzu din nou pe gânduri. O mulţime de cuvinte şi fraze se rostogoleau grǎmadǎ prin capul ei. Îşi aminti cǎ mai auzise cuvintele acelea la bunica care îi spunea într-o searǎ la gura sobei bunicului “fiicǎ-ta şi-a pierdut capul dupǎ bǎrbatul ǎsta al ei dar a ieşit treabǎ bunǎ” şi tare se mirǎ cǎci n-o vǎzuse pe mama ei niciodatǎ cu capul lipsa.
- Pesemne ca era la tata, da şi l-a luat înapoi - murmurǎ Latreianinupoţiprindestele doar pentru ea – continuând apoi cu glas tare – Unde e Bursuca Rozaliecurotocoalemov acum?
- Nu ştiu, cǎ n-am mai vǎzut-o de atunci. Mi-e tare ruşine sǎ nu mǎ vadǎ aşa…
- Mmm… trebuie s-o gǎsim. Ia gândeşte-te şi spune-mi unde îi place sǎ stea, unde mergeaţi împreunǎ, unde îşi petrece clipele de linişte? – întrebǎ fetiţa tremurând de încântare cǎ a gǎsit un fir pe care sǎ-l urmeze şi care sǎ aducǎ capul Bursucului Vişiniu înapoi între umeri.
- La Izvorul Portocaliu – îi rǎspunse acesta fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
Fetiţa zâmbi şi nu-l mai întrebǎ de ce se cheamǎ Izvorul Portocaliu cǎci era convinsǎ cǎ nu se cheamǎ aşa din cauzǎ cǎ e portocaliu cum nici pe Bursucul Vişiniu nu îl chema aşa pentru cǎ era vişiniu şi nici Dealul Însorit nu se numea aşa pentru cǎ era însorit, de parcǎ Ţara Curcubeelor n-ar fi fost Ţara Curcubeelor ci Ţara Lucrurilor Strâmbe.
- Hai într-acolo - zise ea luându-l de mânǎ şi târându-l dupǎ ea pe Bursucul Vişiniu.
Şi pornira, ea plinǎ de speranţǎ, el cu inima cât un purice.
- Crezi cǎ acolo îl gǎsim? – întrebǎ bursucul dupǎ o vreme în care îşi rumegase cu tremurici la burtǎ toate gândurile negre, în timp ce-şi croiau cu greu drumul printre ferigile înalte.
- Sigur – zâmbi fata. Dacǎ ţi-ai pierdut capul dupǎ o bursucǎ, capul acela nu poate fi decât dupǎ bursucǎ – îi explicǎ ea pe îndelete astfel încât sǎ înţeleagǎ orişicine, dar bursucul nu înţelese defel.
Imediat ce ajunserǎ însǎ totul se lǎmuri. Cǎci capul Bursucului Vişiniu era într-adevǎr în urma Bursucei Rozaliecurotocoalemov ce stǎtea tristǎ pe malul pârâului oglindindu-şi ochii umezi printre frunzele uscate de brusture. Pesemne se lipise acolo când îl aşezase pe umǎrul ei şi urmǎriserǎ aşa unul cu capul pe umǎrul celuilalt apusul de soare pe Dealul Însorit ….
Nu vǎ mai spun cât de bucuros a fost Bursucul Vişiniu cǎ şi-a recǎpǎtat capul şi cât de bucuroasǎ a fost Bursuca Rozaliecurotocoalemov cǎ l-a recǎpǎtat pe Bursucul Vişiniu dar pot sǎ vǎ spun cǎ au trǎit fericiţi pânǎ la adânci bǎtrǎneti şi au avut mai mulţi bursucei, toţi vişinii cu rotocoale mov…