Polen

Doi copilaşi de vreo cinci şase ani, un bǎieţel şi o fetiţǎ, sǎrǎcǎcios îmbrǎcaţi, se joacǎ pe trotuar cu pietricele şi frunze. La un moment dat se agaţǎ de gardul de plasǎ al unei case şi îşi continuǎ joaca pe verticalǎ. Nu dupǎ mult timp proprietarul casei iese în uşǎ şi strigǎ la ei:
- Ce faceţi mǎ aici? Ce staţi agǎţaţi de gardul meu aşa ca maimuţele?
Bǎieţelul, mai mǎricel, îi rǎspunde rar, fǎrǎ sǎ clipeascǎ:
- Noi nu suntem maimuţe nene, eu sunt melc şi ea e lâmǎ…

O dungǎ maro

Doamna Tase zisǎ şi Tǎsica era foarte mulţumitǎ. Avea în sfârşit camera pe care o visaze. O camerǎ numai a ei, o camerǎ cu tot ceea ce-şi dorise. Roti ochii de jur împrejur. Patul mare din stejar vopsit în alb cu saltea groasǎ şi moale în care corpul dumisale se afunda ca-ntr-un nor, fotoliul-balansoar în care-şi rǎsfoia revistele, mǎsuţa de ceai din cristal, raftul cu CD-uri din sticlǎ maronie, mǎsuţa de toaletǎ din lemn de nuc cu incrustaţii de mahon şi wenge, lampa cu ţurţuri cafenii, draperiile grele din brocart cu imprimeu floral, perdelele cu broderie manualǎ, covoarele de sisal cu fibrǎ vegetalǎ extrasǎ din frunze de agavǎ, tablourile, florile, toate… ce mai, toate erau excepţionale…. Era în sfârşit fericitǎ.
Trase jaluzele şi aprinse lampa mare într-un gest disperat de a-şi tine bucuria aproape, de a nu o lǎsa sǎ se desprindǎ şi sǎ fugǎ prin ochiurile de geam dispuse atipic, oarecum oblic pe perete. Camera se cufundǎ într-o luminǎ caldǎ şi odihnitoare. Sufletul doamnei Tase ţopǎia ca o oiţǎ fericitǎ peste câmpia minunilor înfǎptuite… Îşi roti din nou ochii peste pereţii înveliţi într-un portocaliu-piersic catifelat şi dulce, peste tablourile cu semnǎturi celebre, peste mǎştile de carnaval aduse de la Veneţia, peste stampele japoneze primite în dar de la mǎtuşa Mia, peste basorelieful cu boi trǎgând din greu la car primitǎ ca dar de nuntǎ de la Nucuţa. Mmm…… doar sus pe perete, în colţul din stânga, deasupra rododendronului, pǎrea sǎ zǎreascǎ o dungǎ finǎ ca un fir de pǎr. Dar doamna Tase era prea bucuroasǎ pentru a se apleca asupra unor detalii atât de mǎrunte şi ochii îi alunecarǎ mai departe peste volumele lui Patapievici, ale lui Cǎrtǎrescu şi ale lui Paler, Dumnezeu sǎ-l ierte, înghesuindu-se pe noptiera dumisale, peste cutia cu trabuce a domnului Tase şi ochelarii cu ramǎ de aur aflate pe noptiera consortului, peste mulţimea de giuvaiericale, parfumuri, pudre şi creme de pe mǎsuţa sa de toaletǎ.
Doamna Tase îsi frecǎ palmele fericitǎ. Totul era perfect, absolut perfect! Mmm…. Cu excepţia dungii ǎleia care nu-i zburase încǎ din minte deşi încercase sǎ o înlǎture cu un dos de palmǎ cum fǎcea astǎ varǎ cu muştele insidioase. Zâmbi. Îşi aminti de bancul cu Bulǎ şi cu dunga. Cum care banc?! Ala cu “sǎ-i futem o dungǎ”. Eiii nu-l ştiti... Da’ e vechi. Pǎi vi-l zic dacǎ nu-l ştiţi: “cicǎ profesoara lu Bulǎ vrea sǎ renoveze clasa şi îi întreabǎ pe copii cum ar vrea ei sǎ arate. Bulǎ repede cu mâna pe sus. Doamna, care îl ştie pe Bulǎ mai poznaş şi mai slobod la gurǎ o ridicǎ în picioare pe Gica. Eu zic sǎ vopsim pereţii în galben. Bravo, stai jos, tu Georgel ce zici?! Eu zic sǎ vopsim marginile la geamuri în portocaliu. Buun, tu Nineta?! Eu zic sǎ lǎsam tavanul alb dar sǎ facem nişte chenare în jurul lǎmpilor. Bravo, excelentǎ idee. Dar tu Bulǎ ce zici? Eu sunt de acord cu colegii mei. Şi eu zic sǎ lǎsǎm tavanul alb, pereţii sǎ-i vopsim galben, sǎ facem un chenar portocaliu pe lângǎ ferestre - doamna zâmbeşte mulţumitǎ - şi la sfârşit de tot, eu zic sǎ-i futem aşa o dungǎ maro pe toţi pereţii”. Sǎ nu ziceţi cǎ nu-l ştiaţi. Şi doamna Tase îl ştia şi tocmai dunga aia o sâcâia mai rǎu ca inelul de la domnul Tase care întârzia, întârzia, întârzia, deşi fusese programat din septembrie….. Poate dacǎ nu era Bulǎ aşa mǎgar ar fi trecut mai uşor cu vederea dunga. Dar “sǎ-i futem o dungǎ” ǎla o scoate din minţi. Ca şi cum cineva înadins ar fi fǎcut la sfârşit dunga aia acolo deasupra rododendronului, s-o enerveze pe ea. Şi dacǎ o fi fost aşa cu adevǎrat?! - gândi doamna Tase şi se apropie de perete. Îl cercetǎ cu atenţie. Mmmm…. nu era prea clar de unde provine. Dar era o dungǎ adevǎratǎ, asta era clar. Se depǎrtǎ uşor de perete, îşi risipi ochii pe câteva prostioare din jur, îşi lipi peste buze un zâmbet de circumstanţǎ, apoi privi din nou peretele, aşa ca într-o doarǎ. Dunga era acolo, în mod mai mult decât evident. Şi era mult mai mare decât pǎruse la prima vedere. Şi mai enervantǎ decât un ţânţar. Doamna Tase dispǎru din camerǎ pentru câteva minute, apoi reapǎru ţinând în mânǎ o lanternǎ. O aprinse şi se apropie din nou de perete. Îl studie îndelung. Textura zugrǎvelii, marginile dungii, lungimea, adâncimea, culoarea… Era clar, nu era ceva în plus, era ceva în minus… O adânciturǎ... Cel mai probabil peretele fusese zgâriat de un meşter.
E incredibil – ţipǎ doamna Tase din adâncurile întunecate ale plǎmânilor domniei sale – E faaaantastic…… E iiiiinacceptabil…. - continuǎ ea împletind ţipǎtul scurs din fiecare celulǎ a fiinţei sale într-un fuior gros. Aşa ceva n-am pomenit. Apoi se opri brusc. Dispǎru pentru un minut şi reveni cu scǎunelul pe care domnul Tase obişnuia sǎ-şi întindǎ picioarele amorţite atunci când moţǎia cu ziarul în poalǎ în biroul dumnealui din capǎtul holului. Puse scaunul lângǎ perete, se ridicǎ pe el opintindu-şi din greu mijlocul şi îşi apropie ochii de zid. Ooo….. crǎpǎtura era indecent de largǎ. O pipǎi cu degetul. Era şi asprǎ la pipǎit. Avea muchiile un pic rugoase, ca şi cum cineva ar fi fǎcut julitura în graba mare şi muchiile nu ar mai fi avut timp sǎ se rotunjeascǎ. Doamna Tase încercǎ sǎ vâre vârful roşu-castan al unghiei sale sub marginea de sus a despicǎturii. Nu reuşi din prima dar insistǎ. Urmǎri cu unghia marginea de sus a fisurii şi în cele din urmǎ gǎsi un punct care cedǎ fǎrǎ luptǎ. O bucǎţicǎ de zugrǎvealǎ micǎ cât o unghie de copil se desprinse şi alunecǎ pe parchet. În timp ce bucǎţica de zugrǎvealǎ aluneca încet spre parchet ca un fluture obosit, mânia doamnei Tase urca tumultoasǎ din stomac cǎtre nas, gât şi urechi. Nasul scotea flǎcǎri asemeni unui taur în faţa mantiei roşii, urechile se înroşirǎ ca şi cum ar fi fost date cu ojǎ de unghii, iar gâtlejul domniei sale slobozi un “futuiiii” luuung şi abraziv ca o coalǎ de şmirghel….. Doamna Tase începu sǎ ciocǎne uşor tot peretele. Era clar cǎ era vorba de un defect. “Meseriaşii lu peşte… Muncǎ de mântuialǎ….”. Dacǎ acolo era aşa, o situaţie similarǎ putea sǎ mai aparǎ oriunde. Şi apǎru repede. În colţul din dreapta jos al tabloului cu odalisca scǎldându-se, o bucatǎ de zid suna a gol. Doamna Tase îi fǎcu vânt tabloului fǎrǎ sǎ se uite la semnǎturǎ, odalisca cǎzu peste unul din colţurile vasului în care se lǎfǎia rododendronul, care la rândul sǎu îi intrǎ acesteia exact în sǎ mǎ scuzaţi dos, producând o gaurǎ irecuperabilǎ… Încǎ douǎ bucǎţi de zugrǎvealǎ de dimensiunea unui fluture de Amazonia aterizarǎ lângǎ fratele lor mai mic. Doamna coborî de pe scǎunel. Mâinile şi picioarele îi tremurau atât de tare încât abia se putea ţine pe picioare. Înaintǎ încet spre mǎsuţa de cristal şi apucǎ cu douǎ degete ceşcuţa de cafea. O gurǎ de cafea avea s-o linişteascǎ cu siguranţǎ. Fie din cauza tremurului mâinii, fie din cauza nervilor nestǎpâniţi, ceşcuta se slobozi din mâna doamnei şi se rǎzvrǎti spre mǎsuţa de cristal fǎcându-se praf şi pulbere dimpreunǎ cu aceasta, cioburile şi resturile de cafea împletindu-se printre firele groase ale covorului de sisal cu fibrǎ vegetalǎ extrasǎ din frunzele de agavǎ. Nervii doamnei Tase erau întinşi la maxim iar procesul de întindere nu pǎrea sǎ se fi încheiat. Ochii i se acoperiserǎ cu firişoare fine vineţii, respiraţia era din ce în ce mai greoaie iar urechile erau mai roşii ca un radiator încins.
Paş-te-le mǎ-sii - izbunci doamna cǎlcând apǎsat pe fiecare silabǎ – asta îmi trebuia mie acum, tâmpeniile astea?! Apoi instantaneu, fǎrǎ sǎ fie conştientǎ de ceea ce face, apucǎ Orbitorul lui Cǎrtǎrescu de aripa dreaptǎ şi îl trimise cu putere spre ţurţurii cafenii ai lǎmpii care se înmulţirǎ cuminţi, fǎrǎ multe discuţii, rǎspândindu-se apoi prin toate ungherele încǎperii. Şi înainte ca totul sǎ se cufunde în beznǎ, apucǎ sǎ mai vadǎ cum cartea aterizeazǎ peste sticlele cu licori amestecând într-un pârâiaş vesel euphoria lui Calvin Klein, magnetismul lui Escada, edenul lui Cacharel, indolenţa lui Guerlain şi chiar fantezia lui Britney Spears.
Doamna Tase rǎmase o clipǎ înspǎimântatǎ în mijlocul camerei. Nu ştia sigur ce o împiedica sǎ mai vadǎ, furia sau noaptea venitǎ îngrozitor de repede… Încercǎ sǎ se calmeze. Zâmbi. Fals. Trase adânc aer în piept, apoi pǎşi uşor cǎtre ieşirea din camerǎ.
Auuuu – sfâşie liniştea şi întunericul un ţipǎt ascuţit şi lung ca ţepuşa cu cartof din Piaţa Palatului, fǎrǎ îndoialǎ al doamnei. Ţipǎtul era cauzat de un ciob din ceşcuţa finǎ de porţelan peste care piciorul dumneaei trecuse fǎrǎ a-l bǎga în seamǎ, aflat între statueta din bronz înfǎţisând-o pe Artemis la vânǎtoare şi coşul împletit cu tabuurile pe care doamna Tase le mai consuma curajos seara înainte de culcare admirând torsul lui Beckam sau tatuajele lu Mutu. Nu-şi mai putu ţine echilibrul, încercǎ sǎ se sprijine de perete, dar în cele din urmǎ se prǎbuşi lângǎ toarta ceşcuţei de cafea, împreunǎ cu Grigorescu, ǎla pe care dǎduse atâţia bani la licitaţia de la anticariatu de la naţional. Simţea cum din talpǎ sângele ţâşneşte şi se scurge uşor spre cǎlcâiul proptit în podea, strângându-se în jurul acestuia într-o micǎ bǎltoacǎ. Şi tocmai când începuse sǎ facǎ socoteala tuturor amǎrǎciunilor sale şi sǎ-şi spunǎ în gând cǎ totul e un dezastru, cǎ viaţa e un rahat şi cǎ nu mai vede nici un motiv sǎ mai trǎiascǎ, auzi glasul domnului Tase proaspǎt întors de la slujbǎ, ciripind vesel ca un pârâiaş de munte:
- Tǎsico, Tǎsicooo….. am sosit dulceaţǎ…. Eiii….. cum a fost prima zi în noua ta camerǎ….?!
Dar zâmbetul îi îngheţǎ pe buze….

Piersica

Mika îmi aratǎ cu degetul piersica. Este rotundǎ, cu fruntea palidǎ şi obrajii roşii.
- Îi iese sufletul.
- Sufletul?!
Mǎ mai uit o datǎ la ea, de data aceasta cu mai multǎ atenţie. Mda, pe obrazul stâng are o juliturǎ micǎ. Pielea finǎ s-a crǎpat puţintel, aşa cât o unghie şi stǎ sǎ lǎcrimeze.
- De unde ştii cǎ-i iese sufletul?
- Ascultǎ.
Mika pune piersica pe covor, se aşeazǎ pe burtǎ, îşi sprijinǎ bǎrbia în palme şi-mi face semn sǎ mǎ aşez lângǎ ea. Apoi apasǎ piersica cu degetul. Nu aud nimic. Mika îmi face semn sǎ am rǎbdare şi mai apasǎ o datǎ . De data aceasta aud un pufff… abia perceptibil ca şi cum piersica ar fi oftat şi prin ochiul crǎpat în pieliţa subţire o lacrimǎ sângerie dǎ sǎ iasǎ la luminǎ. Apoi se rǎzgâdeşte şi se retrage în sine.
- Poate cǎ e doar supǎratǎ.
- Nu! Ştie cǎ o s-o mǎnânc şi îi face vânt sufletului sǎ iasǎ prin crǎpǎturǎ. Sǎ se salveze….
Apoi Mika duce degetul în dreptul despicǎturii roşii ca o ranǎ şi culege bobul de lichid, aşa… ca pe o albinǎ tristǎ. Ridicǎ degetul în aer cum îl ridicǎ copiii primǎvara cu buburuzele îngheţate de frig şi le cântǎ de-alean:
“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
sǎ fie casa ta”
Dar picǎtura nu vrea deloc sǎ zboare.
- Ce faci?
- Aştept sǎ se evapore apa ca sǎ rǎmânǎ sufletul curat – rǎspunde Mika cu ochii pironiţi pe picǎtura ca grǎuntele de rouǎ.
Dar picǎtura în loc sǎ se evapore, se balanseazǎ încet spre stânga, apoi spre dreapta, se rǎstoarnǎ pe-o parte şi alunecǎ în jos pe deget, pe dosul palmei, coborând uşor pe braţ cǎtre cot.
Mika o urmǎreşte atentǎ, cu ochii mari, aşa cum urmǎreşti o gângânie ciudatǎ ce se luptǎ sǎ-şi gǎseascǎ o felie de linişte sub care sǎ se ascundǎ de ochii lumii. Picǎtura ajunge în cele din urmǎ la cot, se ţuguie ca un ţurţure minuscul, apoi se desprinde şi cade pe parchet. Mika se aşeazǎ în genunchi, prinde între degete ceea ce a mai rǎmas din picǎturǎ, îi scormone înlǎuntrurile aşa cum faci cu frunza de mentǎ pentru a-i elibera aromele încapsulate şi decreteazǎ:
- S-a dus. Nu mai e. A zburat.
Apoi apucǎ piersica, muşcǎ cu poftǎ din ea şi se îndreaptǎ spre ieşire ţopǎind de pe un picior pe altul:
“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
sǎ fie casa ta…………”

blogdrop

“o doamne, ce m-am pripit; nici nu-l cunosc bine; ce mare lucru ştiu despre el?!; îmi place cum scrie, pare un tip de bun simţ, dar atât… nici mǎcar nu ştiu câţi ani are; ahhh şi ce repede a zis da; a zis da imediat; de ce-o fi zis da, ce urmǎreşte?; iar eu tâmpita, ce m-o fi gǎsit sǎ-i zic sǎ ne vedem?”
“cine dracu m-a pus sǎ fac asta?! relaţii pe net îmi trebuie mie?!; virtualii cu virtualii şi realii cu realii, mama mǎ-sii…; e ultima oarǎ când mǎ mai întâlnesc cu cineva aşa pe neveu…; nu stǎteam eu bine sub pǎtura lu weblog acolo?! mi-a trebuit mie sǎ scot nasu afarǎ; cine dracu m-o fi pus sǎ-i zic da, nu ştiu; mǎcar s-o fi amânat un pic, sǎ mai aflu câte ceva despre ea…”
“ah, sper sǎ nu fie un mitocan; mǎcar atât; cu restul mǎ mai descurc, dar sǎ nu fie un mitocan…; sǎ vorbeascǎ mǎscǎri şi sǎ vǎd cum i se scurg ochii pe sânii şi pe picioarele mele şi-i curg balele…; trebuia sǎ-mi fi luat eu fusta aia pânǎ-n pǎmânt; ba mai bine îmi luam pantaloni şi gata; offf… şi nasturele ǎsta sǎ-l închid sau sǎ nu-l închid?!; îl las aşa, acu asta e, poate e un nice guy”
“dacǎ iese de vreo lipealǎ e ok, o invit sǎ iesim sâmbǎtǎ seara şi vedem noi; dacǎ însǎ nu-mi place din prima, am tǎiat-o; nu mǎ mai întind la palavre cu ea; la palavre stǎm pe net; pe mail, pe messenger, na-ţi-o ţie dǎ-mi-o mie; acu’ douǎ vorbe, sǎ nu spunǎ cǎ-s bǎdǎran, sǎru’ mâna, eu sunt ǎla, tu eşti aia, un sǎrut de despǎrţire şi-am tǎiat-o; precis cǎ are ochelari şi pulover pânǎ-n gât; şi mai scrie şi poezie …”
“dacǎ face cea mai micǎ aluzie la pat îmi iau catrafusele şi plec; cea mai micǎ…; nu stau sǎ mǎ întind cu bǎdǎranii la discuţii?! adevǎrul e cǎ din câte îl ştiu aşa dupa net nu pare genul, dar mai ştii…; o faţǎ îţi aratǎ pe net şi alta în realitate; ce, cu fetele alea pe care le duc în italia, nu fac la fel?!; lugu-lugu vre-o lunǎ douǎ, apoi hopa graniţa şi gata vrǎjeala; jap jap douǎ la fund şi la frecat trotuaru”
“ufff….. uite cǎ nu vine; în fine, sfertul academic…; se lasǎ aşteptatǎ; asta nu e rǎu, dacǎ nu trece în partea ailaltǎ, sǎ mǎ punǎ sǎ aştept aici vreo orǎ, douǎ; mǎ bufneşte şi râsul… i-am zis cǎ o sǎ ţin sub braţul drept o revistǎ; dacǎ nici la ǎia la universitate nu gǎseam dilema ce fǎceam, veneam cu almanahul caţavencu?!; sau cu gazeta sporturilor?!; ei uite, aia trebuie sa fie!; hmmm… n-aratǎ rǎu aşa din depǎrtare; n-are figurǎ de geek”
“ǎsta e, cǎ prea se holbezǎ la mine de când am intrat în parc; are şi revista; pufff…. ce figurǎ e, uite la el, dilema…; doamne, doamne, bǎrbaţii ǎştia…; aratǎ binişor, da’ sǎ vedem ce-i înǎuntru; ahhh… simt cum îmi urcǎ sângele în obraji, precis iar m-am înroşit ca o pǎtlǎgea; fir-ar sǎ fie, o sǎ spunǎ cǎ adineauri am ieşit de sub fusta mamei înroşitǎ aşa pânǎ în vârful urechilor…”
“eiii… şi n-are nici ochelari, nici pulover pânǎ-n gât; are ochi frumoşi; şi sinceri, se vede înǎuntru lor; mmm…. cred cǎ are sǎ fie ok pânǎ la urmǎ; e îmbrǎcatǎ mişto, îmi place; ciudat un pic dar cu bun gust; mai bine aduceam trandafirul ǎla; m-am câcâit atâta ca o babǎ, ba sǎ-l iau ba sǎ nu-l iau; e simpaticǎ; las’ cǎ îi aduc altul data viitoare”
“are ochi frumoşi, e un început bun; hmmm… aşa cu gura închisǎ e un bǎrbat super; e suplu, înalt, n-are burtǎ latǎ şi nici chelie prea adâncǎ; nu e chiar alain delon dar e bine, e bine… ; şi ce s-a tras la patru ace…; iar mǎ bufneşte râsul… şi eu aşa dezlânatǎ cu astea hippie ale mele…; eiiii dar se pare cǎ-i timid domnul; off…. uite cǎ nu mi-a adus zahǎr pentru cafea; acuma ce fac, scot zaharina?!; o sǎ zicǎ cǎ-s babǎ, cǎ mǎ ţin de diete; eiii… scot pe naiba, îi cer lui nişte zahǎr sau o beau aşa, neagrǎ…”
“olalaaa… îi merge gura într-una; bine cǎ mǎcar unuia dintre noi îi merge gura; şi le zice bine; nu e nici prea mişto şi nici bibilicǎ prea mare nu are, dar stǎ bine la amândouǎ capitolele, chiar foarte bine; mai rar aşa ceva; are încheieturi fine; şi n-are deloc bijuterii, doar inelul ǎla micuţ; cercei deloc; şi nici farduri; hmmm…”
“îmi place; îmi place în primul rând cum zâmbeşte; are un zâmbet fermecǎtor; parcǎ-i bond, james bond; cum zâmbeşte el aşa cu juma de gurǎ, enigmatic şi stǎpân pe el; şi pe ele bǎnuiesc…; pânǎ şi la zâmbet face economie, cǎ la cuvinteee…; da-i simpatic, recunosc; ahhh… şi m-am tânguit atâta cǎ mi-e fusta scurtǎ iar acum nici nu mi se vǎd picioarele cum stau strânse aşa sub masǎ; bine mǎcar cǎ am lǎsat nasturele ǎla descheiat”
“vorbeşte atât de frumos şi cu atâta patimǎ fata asta, cǎ aş sta aici ore în şir s-o ascult; e foarte sincerǎ în primul rând, asta îmi place; şi parcǎ ne-am cunoaşte de-o viaţǎ; de fapt dacǎ stau bine sǎ mǎ gândesc ne cunoaştem de câţiva ani; ce degete subţiri are; şi unghii perfecte deşi nu par date cu lac; sau poate or fi dar cu ceva apropiat de culoarea pielii”
“eiii… uite cǎ-şi dǎ si domnul drumul la vorbǎ, nu e mut; stǎ binişor şi la interior…; de fapt stǎ bine la toate; ahh… ce naiba e cu mine…; îmi place, ǎsta e adevǎrul, nu pot sǎ mǎ mint; ahhh… simt cum încep sǎ tropǎie furnicuţele prin stomac; dar lui i-oi plǎcea?!; de când am venit nu s-a uitat atent la mine; mai mult se uitǎ la degetele mele; şi înadins i-am lǎsat mâna acolo lângǎ pahar, nici nu s-a gândit sǎ mǎ atingǎ; iar când i-am atins piciorul s-a ferit; ce naiba, doar n-o fi atât de timid; ia uite ce haios ţine ceaşca de cafea; cu douǎ degete, parcǎ-i mǎtuşa matilda; dacǎ era halbǎ precis se pricepea s-o ţinǎ…”
“mmm…. mi-ar fi plǎcut sǎ-i cuprind mâna în palma mea; are mânǎ micǎ, micǎ; o fi lǎsat-o dinadins?!; nu vreau sǎ zicǎ însǎ cǎ-s ţopârlan; o mai las un pic sǎ n-o sperii; îmi place; e aşa micǎ şi subţire ca o vrabie; pare extrem de fragilǎ dar sunt sigur cǎ e puternicǎ; mi-ar place sǎ-i pun un deget pe tâmplǎ şi apoi sǎ-l las sǎ se scurgǎ pe sprânceanǎ, pe nas, pe buze, pe gât şi mai jos pe sâni…; are pielea finǎ”
“o doamne, niciodatǎ un bǎrbat nu m-a rǎscolit aşa; şi dacǎ mǎ întrebi, nici nu ştiu sǎ spun ce-mi place la el; nimic; ba totul…; e ceva în interior; de acolo vine, din interior; ca un abur din cazanul vrǎjitoarei; niciodatǎ nu mi s-a întamplat aşa ceva; ce naiba, mi-am pierdut de tot capul, nici nu mǎ mai pot controla; adevǎrul e cǎ mi-ar place sǎ facem dragoste; cu omul ǎsta chiar mi-ar place sǎ fac dragoste; acum, aici; mi-ar place sǎ mǎ ia de-o mânǎ, sǎ mǎ tragǎ dupǎ el pe strǎduţele astea înguste, sǎ deschidǎ una din porţile de lemn, sǎ intrǎm într-o casǎ micǎ şi dǎrǎpǎnatǎ, apoi într-o camerǎ întunecoasǎ cu tavanul jos şi perdele groase în geam, sǎ mǎ arunce pe pat şi sǎ mǎ posede cu furie”
“offf… ce naiba o fi cu ea!?; a început sǎ tremure toatǎ; şi a început sǎ se şi împleticeascǎ în cuvinte; ah, ce rǎu îmi pare; ce-oi fi fǎcut?; din cauzǎ cǎ ne-am frecat un pic genunchii, de aici sǎ se tragǎ?! ce naiba, cǎ nu pǎrea genul de mironosiţǎ; cred cǎ e prima oara în viaţǎ când îmi place o femeie şi nu mǎ gândesc la sex; îmi plac faţa ei, buzele ei, ochii ei, glasul ei, vorbele ei; are o frumuseţe interioarǎ extraordinarǎ”
“ah….. dobitocule, ia-mǎ, ia-mǎ….; ce naiba, eşti orb?!; atinge-mǎ, mângâie-mǎ, fǎ-mi ceva cǎ turbez, nu mai rezist…; ahhh….. nu te-ai uitat o secundǎ la sânii mei, te-ai ferit tot timpul de mâna mea, de genunchii mei; eu nu sunt femeie, ce naiba sunt?! dacǎ venea paraşuta aia care fumeazǎ acolo, una douǎ te întindeai cu ea pe jos; eu ce dracu am, nu-s de nasul tǎu?! aşa şleampǎtǎ sunt?! sunt adunatǎ de pe drumuri, cum sunt?! sunt pocitǎ, sunt strâmbǎ, sunt chioambǎ?!”
“ohhh… fata asta tremurǎ toatǎ; nu-mi dau seama ce s-a întâmplat; chiar o fi din cauza mea?! tare rǎu mi-ar pǎrea pentru cǎ îmi place foarte mult; e una dintre puţinele femei care mi-au plǎcut cu adevǎrat şi tare n-aş fi vrut s-o jignesc…; ia uite cum îi tremura glasul; şi ochii i s-au umplut de lacrimi; of, of…”
- Domnişoarǎ stai, nu pleca…; stai un pic, nu fugi, ce s-a-ntâmplat?!
- Prostul naibii…….