sâmbătă, 21 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 8

Cobori din scrânciob şi pǎmântul frâneazǎ brusc ca un obraz rotunjit în jurul palmei tale fierbinţi. Eşti împǎcat cu tot şi cu toate. Viaţa nu mai e decât un muzeu de artǎ iar tu un vizitator pǎtimaş. Te plimbi cu mâinile la spate printre exponate, le contempli, le absorbi, le dizolvi în sânge ca un împǎtimit al culorii şi formei. Îţi opreşti paşii în dreptul unuia, ridici cu douǎ degete rama subţire a ochelarilor pentru a desluşi titlul şi autorul. Apoi îi aşezi înapoi pe vârful nasului şi-i împingi uşor cu degetul arǎtǎtor la locul lor. Zâmbeşti mulţumit, le ştiai desigur. Faci trei paşi înapoi şi priveşti totul de la distanţǎ. Imaginea de ansamblu este mult mai convingǎtoare. Cu dreapta îţi cuprinzi bǎrbia în podul palmei, în timp ce cotul este sprijinit de stânga într-un gest oarecum teatral. Şi rǎmâi uitat acolo, nici nu mai ştii câte ceasuri. Niciodatǎ n-ai ştiu cât e ceasul de când pǎmântul se învârte atât de încet, de-ai putea coborî din mers. Nici c-ar mai avea vreo importanţǎ. Apoi te apleci uşor de spate, într-un gest instinctiv, un fel de plecǎciune uşoarǎ de la sine înţeleasǎ, te rǎsuceşti pe cǎlcâie şi pǎşeşti încet spre urmǎtorul. Nu orişicare. Ai criterii clare, o scarǎ a valorilor bine definitǎ. Din marmura albǎ, ca adonisul de care-ţi fereşti privirile nu pentru cǎ ai fi pudic ci pentru cǎ el are ceea ce tu nu vei mai avea niciodatǎ.
Culoarul e lung şi uşor întunecat, doar exponatele rǎmân inundate într-o luminǎ pǎstoasǎ, ce pare a ieşi chiar dintr-ânsele, cǎci nu se vede nicio sursǎ de luminǎ niciunde. Doi Cezanne, un Gauguin, câţiva flamanzi. Te axezi pe clasici, contemporanii te obosesc. Oameni sunt din ce în ce mai puţini. Ai şede dar ştii cǎ nu mai e mult şi trebuie sǎ închidǎ. Definitiv.
Te ridici şi pleci…

jurnalul unui om fericit 7

vineri, 20 februarie 2009

Fierar-betonistu Faust (sau despre ne-murire)

Femeia îşi ridicǎ ochii din dosarul în care înregistra datele de pe fisele completate de medici, îl zǎri drept în faţa ei, la nici jumǎtate de metru şi se sperie. Intrase ca o felinǎ fǎrǎ sǎ se facǎ simţit. Îşi scuipǎ în sân , privi o secundǎ dosarul, îşi înfipse degetul arǎtǎtor în ultimul rând completat şi îl scrutǎ temeinic cu privirea pe intrus. Era un bǎrbat între douǎ vârste, cu faţa cadavreicǎ, uscatǎ şi mohorâtǎ, cu barba nerasǎ de mai multe zile, cu ochii cufundaţi adânc în orbite. Pantalonii, cǎmaşa şi haina erau nespǎlate şi necǎlcate de mai multǎ vreme, de foarte multǎ vreme. Pantofii nu mai aveau nicio culoare. Şi nicio formǎ. Avea mâinile înnegrite şi pielea asprǎ şi crǎpatǎ.
- Ce doriţi dumneavoastrǎ domnule?
- Euuu….. se bâlbâi bǎrbatul – eu… vreau sǎ…. sǎ dau un organ.
- Aaaa… vreţi sǎ donaţi?! - întrebǎ femeia aruncând iar un ochi asupra dosarului cǎci mintea îi fugise aiurea şi odatǎ cu ea şi degetul de pe ultimul rând. Luǎ o riglǎ dintr-un sertar deschis, o asezǎ pe rândul cu pricina şi cǎutǎ în fişetul din spatele biroului un formular. Îl gǎsi repede şi îl întinse bǎrbatului. Aveţi aici formularul.
Bǎrbatul îl apucǎ cu mâna dreaptǎ, îl trecu apoi în stânga şi din nou în dreapta, îşi aruncǎ ochii peste literele fugind care încotro ca nişte furnici bezmetice şi îl aşezǎ la loc pe biroul femeii. Aceasta îl apucǎ pe bǎrbat de braţ şi îi explicǎ pe îndelete.
- Treceţi aici sus numele şi prenumele dumneavoastrǎ, aici sexul, vârsta, adresa, bolile de care aţi suferit…
Bǎrbatul nu pǎrea cǎ o urmǎreşte. Ochii se adânciserǎ şi mai mult în orbite şi abia mai licǎreau undeva într-un adânc de suflet.
- Şi banii când îi primesc?
- Nu primiţi nici un ban domnule. Completaţi acest formular ca în cazul decesului, dacǎ semnaţi cǎ sunteţi de acord, sǎ vǎ poatǎ fi prelevate organele care sǎ fie transplantate altui pacient care nevoie de ele.
- Şi eu mai am… – bâigui bǎrbatul dupǎ un moment de gândire şi fǎcu stânga împrejur îndreptându-se spre ieşire ca o umbrǎ aşa cum intrase.

***
Pe George l-a cunoscut prin nişte prieteni care mai vânduserǎ.
Era un tip bine, cu faţa rotunjoarǎ, cu cioc, cu costun negru impecibil, cǎmaşa albǎ, o brǎţarǎ groasǎ dar elegantǎ pe mâna stângǎ şi un lanţ la fel de gros la gât. Mirosea de la o poştǎ a parfum.
- Uite cum facem - îi spusese bǎrbatul înainte sǎ apuce sǎ deschidǎ gura – îţi dau cinci mii de euroi şi tu îmi dai rinichiul. Dreptul îmi trebuie. Aranjez eu tot. Medic, asistente, spital. Spital privat, curat, frumos, meserie. O sǎ-ţi placǎ. Banii înainte, dupǎ analize, imediat cum am confirmarea cǎ organu-i sǎnǎtos. Ce zici, facem târgul?
- L-aş face Domnu George dar rinichiu l-am dat deja. L-am dat acu doi ani pe-un aragaz şi-un frigider.
Bǎrbatul zâmbi.
- Ce sǎ-ţi fac barosane, asta-i viaţa. L-ai dat l-ai dat, eu ce sǎ-ţi fac?! Înseamnǎ cǎ nu mai avem nici un deal. Sǎ trǎieşti şi… viaţǎ lungǎ.
- Domnu George, Domnu George, altceva nu mai pot sǎ vǎ dau?! Nu vǎ mai trebuie nimic?!
- Bǎi da eşti culmea. Mǎ aduci pânǎ aici de pomanǎ, ce dracu nu mi-ai spus de prima oarǎ. Ficatu îl ai întreg, cǎ poate luǎm un lob din ǎla şi m-aleg şi eu cu ceva?!
- Nu Domnu George, nici p-ǎla nu-l mai am. Cǎ aragazu mi l-a dat fǎrǎ butelie. A trebuit sǎ iau butelia pǎ o bucatǎ din el.
- Bǎ da prost eşti, ce mai…
- Poate altceva Domnu George. N-am mai vândut nimic altceva, restul le am pe toate. Un ochi poate…
Bǎrbatul zâmbi din nou.
- Da eşti lihnit bǎ nu glumǎ. Bǎi frate ochi nu se cautǎ. Sunǎ-mǎ mai la varǎ cǎ stau ǎştia cu zbenghea în ultraviolete de la arde poleiala dǎ pǎ ochi. Poate sare ceva, da e greu de crezut.
- Poate un plǎmân, un organ, altceva Domnu George… – insistǎ uscǎţivul.
Bǎrbatul îl mǎsurǎ metodic din cap şi pânǎ în picioare şi concluzionǎ:
- De la tine doar mort bǎ pot sǎ mai scot ceva. Hmm, ce zici?! Şi-i fǎcu cu ochiul. Apoi vǎzând cǎ bǎrbatul nu reacţioneazǎ în nici un fel dǎdu sǎ se rǎsuceascǎ şi sǎ-şi vadǎ de drum.
- Domnu George… daaaa… sufletu. Îl vând p-ǎsta. Sufletu nu-l vreţi? – mai fǎcu uscǎţivul o încercare disperatǎ.
Bǎrbatul aflat pe picior de plecare, se întoarse brusc şi îl privi cu o faţǎ serioasǎ drept în ochi.
- Sufletul?!
- Da Domnu George, sufletu.
- Bǎ, p-ǎsta nu ştiu sǎ-l extirpez. Da dacǎ vrei sǎ-ţi vinzi sufletu cred cǎ mai bine te duci la ǎla, la Manolescu scriitoru. Cǎ numa ǎla cred cǎ poa’ sǎ te-ajute – continuǎ bǎrbatul şi pe faţa sa reapǎru un zâmbet larg, acelaşi cu care venise.

***
Pe Manolescu l-a gǎsit mai greu. Nu ştia nimeni de unu Manolescu care sǎ se ocupe de organe. Toţi ǎştia cu organele aveau nume parcǎ alese: Aluîmpuşcatu, Alubleandǎ, Aluafaceristu sau unele subţiri şi uscate ca de fantome Mişu, Gicǎ, Nicu… Avusese noroc cǎ spusese cuiva “Manolescu, ǎla unde poţi sǎ-ţi vinzi sufletu” şi femeia a ezitat un pic dar l-a trimis la casa scriitorilor. Şi l-a gǎsit.
- Dumneavoastrǎ?! – îl luase în primire femeia de la poartǎ, înaltǎ şi zdravǎnǎ ca un soldat din garda regalǎ.
- E o problemǎǎǎ deee… vânzare… Vreau sǎ vând Domnului Manolescu…
Dar femeia nu-l lǎsǎ sǎ termine.
- La contracte, parter, a treia camerǎ pe stânga.
Înaintǎ cu curaj spre camera indicatǎ de femeia de la poartǎ. Ştia exact ce trebuie sǎ spunǎ şi cât sǎ cearǎ. Cum deschise uşa îi apǎru în faţǎ un bǎrbat mǎrunţel cu burta mare şi faţa roşie ca focul.
- Ce vrei? Cu ce te pot ajuta?
- Eu… aş vrea sǎ vând un organ…
- Un organ judeţean? De la ce judet eşti?
Omul pǎru încurcat de cuvintele rotofeiului, lucrurile nu intraserǎ pe fǎgaşul pe care credea cǎ au sǎ intre şi curajul i se risipi într-o secundǎ.
- Eu… Mi-a spus cineva cǎ aici pot sǎ-mi vând sufletul. La Domnul Manolescu.
- Ha?! Îşi fǎcu rotunjorul urechea pâlnie spre el?! Ce zici?! Vrei sǎ-ţi vinzi sufletul lu Manolescu?! Hai cǎ eşti tare bǎtrâne! Sufletul zici?! Zǎu cǎ eşti tare. Şi se porni pe un râs nestǎvilit. Se mai oprea din când în când sǎ-şi ridice pantalonii ce alunecau peste burta rotundǎ ca o minge şi sǎ-şi şteargǎ cu mâneca largǎ a cǎmǎşii ochii plini de lacrimi, apoi reîncepea sǎ hohoteascǎ ca şi cum ar fi gâlgâit o sticlǎ de vin prin gâtlejul larg ca un burlan.
- E un suflet de doi bani, ştiu. Nu-i mare lucru de capul lui, da poate cineva cu minte ar fi în stare sǎ scoatǎ ceva din el.
- Şi cât vrei pe el? – întrebǎ grǎsunul dupǎ ce reuşi sǎ se opreascǎ din râs şi sǎ ia o figurǎ serioasǎ şi gravǎ.
- Pǎiii….. Dacǎ un rinichi costǎ vreo cinci mii de euroi, cǎ mi-a zis mie unu c-am fost bou cǎ l-am dat doar pe un frigider şi-un aragaz, un suflet cât poate sǎ facǎ domnu?! Eu ştiu… eu mǎ gândeam aşa cam la vreo mie - şi îl privi atent în ochi pe rotofei sǎ vadǎ ce reacţie va stârni propunerea sa.
Rotofeiul însǎ se porni iar pe un râs nestǎvilit, fǎrǎ sǎ dea vre-un semn cǎ suma i se pare mare sau micǎ.
- Pǎi bine mǎ omule, cu cǎmaşa asta nespǎlatǎ şi cu faţa asta nerasǎ vrei sǎ te ridici tu la înǎlţimea mitului faustian. Sufletul nu poate fi vândut decât Diavolului, fiind singurul care poate oferi ceva la schimb. Şi nu aici, ci dincolo. Noi ceştilalţi nu-l putem cântǎri. Vânzarea sufletului nu este un târg omule, e vârful piramidei care ascuţindu-se pânǎ la perfecţiune se deschide în partea cealaltǎ într-o piramidǎ identicǎ dar eternǎ, fǎrǎ sfârşit. Golul acela îl vede Faust, omule. Ispita faustianǎ nu este una a nepuţintei ci una a puţintei neîmplinite. – mai adaugǎ rotofeiul şi începu sǎ declame cu o minǎ sobrǎ şi impunǎtoare:
“Am studiat Filozofia,
Ah, Medicina, Dreptul, tot,
Şi, din păcate, chiar Teologia,
Cu zel, cît dat mi-a fost să pot!
Şi stau acum, biet nătărău,
Ca ieri la minte nu mai rău;
Magistru-mi spun, şi Doctor chiar,
Şi pe discipoli, iar şi iar,
De-a curmezişu,-n jos şi-n sus,
De zece ani de nas i-am dus –
Văd, nu putem să ştim nimic, şi gata!”
- Vezi?! Filozofia, medicina, dreptul, teologia… Era Magistru…Doctor… Hai uite aici un bon de masǎ. Poţi sǎ te duci la cantinǎ la noi. Le spui cǎ te-am trimis eu. Mǎnâncǎ o masǎ caldǎ, o sǎ-ţi facǎ bine şi apoi du-te acasǎ omule. Dumneata nu eşti Faust, dumneata n-ai nimic de vânzare...

miercuri, 18 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 7

Restul întâlnirilor mele cu ea au fost de la distanţǎ. Nu ne-am mai privit în ochi. Adevǎrul este cǎ o perioadǎ am fost chiar foarte foarte ocupat. A trebuit sǎ-mi clǎdesc un cǎmin, o familie, un viitor. A fost un iureş. Când ai douǎzeci de ani nu mai vezi nimic în jur, nu vezi decât înainte, aşa cǎ nu prea ne-am mai bǎgat în seamǎ. Apoi, pe la patruzeci am ajuns în vârful scrânciobului şi el s-a înclinat cu un scârţâit de fier ruginit în partea cealaltǎ. Panta care la început era spre cer, acum e spre pǎmânt. Din vârful scrânciobului orizontul devine cu totul altul, nu mai e albastru, e cenuşiu şi mult mai aglomerat iar umbrele mişcǎtoare se pot distinge cu uşurinţǎ printre capetele încǎrunţite. Nu ştiu dacǎ existǎ o crizǎ a vârstei de patruzeci de ani, dar cu siguranţǎ existǎ un moment la care realizezi cǎ nu trǎieşti veşnic şi intri in panicǎ. Fǎrǎ sǎ simţi panica asta. E ceva înlǎuntru. Ca un fundal luminos în faţa cǎruia foşnesc umbrele, ca un fond dat la repezealǎ cu pensula mare peste care urmeazǎ sǎ fie pictate chipurile. Nu-ţi înfioarǎ pielea, doar stomacul. Nu mai ştii de ce. Nu mai ştii cum. Nu mai ştii când. Ştii doar cǎ toate trebuie fǎcute. Şi sunt atâtea de fǎcut şi ai atât de puţin timp la dispoziţie. Intri într-un cerc vicios. O panicǎ lipicioasǎ te impiedicǎ sǎ mai faci ceea ce fǎceai înainte, încerci lucruri noi, mǎcar sǎ guşti din toate câte puţin, apoi îţi pare cǎ te-ai risipit în cele patru zǎri şi nimic nu te mai pǎtrunde. Te-ai întinde cu faţa la soare şi-ai aştepta aşa sǎ te topeşti, sǎ te scurgi printre ierburi, sǎ devii una cu pǎmântul, dar un ceas interior începe sǎ numere secundele aparent irosite şi zbârnâie zgomotos exact când ţi-e lumea mai dragǎ. Şi viaţa mai dragǎ.
Ea stǎ pe trotuarul celǎlalt, nici prea aproape, nici prea departe. Nu o vezi niciodatǎ, dar îi simţi prezenţa, îi simţi respiraţia în ceafǎ în aglomeraţiile mari, îi vezi de fiecare datǎ urmele în ţǎrânǎ cǎnd rǎmâi singur. Acum a venit şi mai aproape. E ca un detectiv pus de nevastǎ sǎ te spioneze. Nu-i mai pasǎ cǎ-l vezi. Ştie şi el, ştie şi ea cǎ tu te vezi din când în când cu secretara. Ştiu şi ei cǎ tu ştii cǎ ei ştiu. El mai stǎ acolo cu aparatul de fotografiat în mânǎ şi cu obiectivul ǎla gros zoom 1 x ţâşpe mii numai ca sǎ te sperie, doar doar o sǎ renunţi...
Moartea nu mai e blondǎ. S-a fǎcut brunetǎ, are fire albe în creştet. Are haine cernite şi privirea uscatǎ. Mai are piciorul frumos arcuit învelit în ciorap de mǎtase dar pielea i s-a asprit şi s-a-ncreţit. Are riduri. S-a bǎbit şi moartea…

jurnalul unui om fericit 6

sâmbătă, 14 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 6

A doua oarǎ m-am întâlnit cu moartea la tuşa Maria. Unchiul îşi pierduse un plǎmân pe front. Într-o zi l-a pierdut şi pe al doilea. Întotdeauna m-am întrebat copil fiind de ce nu l-a cǎutat nimeni pe primul dacǎ al doilea era aşa de important. Cǎ tot în perioada aia pierduse şi mama un carnet de economii. Şi tata cumplit s-a mai mâniat. A ţipat la ea şi a zis cǎ o sǎ rǎmânem nemâncaţi pânǎ la sfârşitul vieţii. Şi mama a plâns, grozav a mai plâns. Da’ l-a cautat şi l-a gǎsit pânǎ la urmǎ pitit în şifonier, undeva în spate, printre nişte cearceafuri mai vechi, unde a gǎsit şi moţul meu blond împǎturit într-o foaie de hârtie îngǎlbenitǎ. Nici nu ştia cǎ nu-l mai gǎseşte.
Şi fiindcǎ unchiul îşi pierduse amândoi plǎmânii au trebuit sǎ-l îngroape. Eu şi cu verii mei ne-am dus în cimitir şi am jucat cinci-în-linie pânǎ au terminat ei treaba, cǎ era prea multǎ lume. Apoi ne-a chemat tuşa Maria sǎ intrǎm în bisericǎ. A ţipat la bǎieţi cǎ s-au fǎcut ca porcii, cǎ ea munceşte de se speteşte ca sǎ-i ţinǎ curaţi şi ei tot ca porcii se fac. Da nu erau deloc ca porcii, erau ca mine, multǎ lume spune cǎ semǎnǎm. Mulţime mare în bisericǎ. Şi unchiul. Unchiul era liniştit. Tuşa nu. S-a aplecat spre el sǎ-i bage un ban în buzunar şi toţi s-au grǎbit s-o ţinǎ, credeau cǎ de durere vrea sǎ se arunce în sicriu peste el. Dar pe tuşa o durea mai tare cǎ verii mei se fǎcuserǎ ca porcii. Toatǎ lumea avea hainele negre si feţele cenuşii. Stǎteau strânşi unul într-altul în jurul coşciugului şi nu spuneau nimic. Din când în când câte o babǎ începea sǎ boceascǎ. Apoi tǎcea. Atunci am vǎzut-o pe ea. Pe ea, pe moarte. Stǎtea undeva într-un colţ, cu spatele lipit de zid şi privea plictisitǎ. Nu semǎna deloc cu ceea ce ştiam eu despre moarte. Avea pǎrul blond şi rochie elegantǎ, şi pantofi cu toc şi ciorapi de mǎtase. Puţine femei purtau ciorapi de mǎtase pe vremea aia. Tuşa Maria nu purta. Dar moartea purta. O vreme n-am mai vǎzut-o, cǎci bǎrbaţii erau înalţi şi zdraveni, apoi când toatǎ lumea s-a bulucit spre ieşire am regǎsit-o sezând pe un scaun de lemn, picior peste picior, bǎlǎbǎnindu-l pe dreptul ca un pendul. Era vizibil nerǎbdǎtoare. Venise sǎ-l ia pe unchiu iar oamenii aceia tot întârziau predarea.
Dar n-a mai durat mult. De acolo am mers direct la groapǎ. Groapa era deja sǎpatǎ. Dumnezeu îi deschisese poarta peste noapte. Preotul a mai citit ceva dintr-o carte groasǎ şi apoi au lǎsat coşciugul înǎuntru şi-au aruncat ţǎrânǎ peste el. Atunci tuşa a plâns, a plâns cu sughiţuri, tare mult a mai plâns. Şi bǎrbatul de lângǎ ea o ţinea de braţ sǎ nu se arunce în groapǎ, dar tuşa nu voia în groapǎ, voia acasǎ. Acasǎ la ea voia tuşa. Moartea nu plecase, era acolo în spatele unor femei cu broboadǎ. Era înaltǎ, îi vedeam ochii mari printre femeile acelea. Dupǎ ce l-au coborât în groapǎ, au astupat-o şi toţi au plecat la treburile lor. Eu am mai rǎmas sǎ vǎd ce face moartea. A mai aşteptat un pic sǎ iasǎ sufletul celui dus, l-a înşfǎcat, apoi a plecat şi ea. În cealaltǎ parte.

jurnalul unui om fericit 5

vineri, 13 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 5

Prima datǎ moartea a venit când aveam ceva mai puţin de cinci ani. Îmi aduc aminte perfect. Nu eram acasǎ. S-a dus la tanti Lina douǎ case mai jos. Şi-a luat-o. Cel puţin aşa spuneau oamenii. Da’ eu am vǎzut-o acolo în casǎ, în cutia de lemn, cǎ uşa era deschisǎ şi o vedeam de fiecare datǎ când coboram în josul uliţei. Şi coboram, mǎ întorceam, iar coboram... O zi sau douǎ a şezut acolo în cutia de lemn. Scoseserǎ masa mare din camera de oaspeţi şi pe ea puseserǎ cutia. Erau şi flori şi lumânǎri. Apoi într-adevǎr s-a dus, m-am mai vǎzut-o. Dar eu n-am dormit douǎ nopţi de fricǎ sǎ n-o ia şi pe bunica. Ea semǎna leit cu tanti Lina. Apoi m-am gândit cǎ odatǎ şi-odatǎ o sǎ-i ia şi pe ai mei. Şi-o sǎ rǎmân singur. Şi-ntr-o zi şi pe mine. Brrrr….. Tare m-a speriat moartea atunci.

jurnalul unui om fericit 4

joi, 12 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 4

Nu mi-e fricǎ de nimic. Nici de moarte nu mi-e fricǎ, doar de prostie mi-e. Moartea a trecut din când în când pe la mine ca sǎ mǎ sperie. Acum nu mǎ mai sperie. Am anii la care ţi-ai aşternut toate cele lumeşti şi priveşti pe malul opus spre cele cereşti. Eu n-am avut prea multe de aşternut…

jurnalul unui om fericit 3

miercuri, 11 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 3

Eu nu vreau sǎ mǎ treacǎ luntraşul Styxul. Mulţi cred cǎ luntraşul e un gondolier tânǎr şi cântǎ serenade în timp ce vâsleşte. Dar nu-i adevǎrat, e bǎtrân şi hidos şi abia se mişcǎ. Are cataractǎ şi barca lui înainteazǎ sinuos şi greu spre celǎlalt mal. Eu vreau sǎ trec repede. O sǎ am barca mea când voi trece. Dar şi o monedǎ în buzunar...

jurnalul unui om fericit

luni, 9 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 2

Am mai fǎcut o serie de analize şi se confirmǎ. Doctorul mi-a spus cǎ este o infecţie a sângelui. Incurabilǎ. Toţi avem o infecţie a înlǎuntrului mai micǎ sau mai mare. Pe care sângele o spalǎ în fiecare zi. Unora le iese prin piele, prin ochi, prin buze, pe nǎri, pe albastru, pe verde... Şi sângele se limpezeşte. La mine nu iese niciunde, se tot învârte ca într-o maşinǎ de spǎlat în care îndeşi într-una chestii murdare şi nu scoţi nimic. Doctorul spune cǎ e posibil sǎ se depunǎ pe inimǎ şi sǎ se-nfunde acolo. Şi-apoi gata!

jurnalul unui om fericit 1

vineri, 6 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 1

Astǎzi am aflat cǎ am sǎ mor. Nu ştiu exact când. Cândva. Poate mai devreme, poate mai târziu…

marți, 3 februarie 2009

Umbre pe mucava

Stǎteam ascuns între trestii pe un colţ de plajǎ uitatǎ de lume, plinǎ de ciulini şi ierburi subţiri şi aspre, cu nisipul mare amestecat cu scoici ascuţite înţepǎtoare la tǎlpi nebǎtǎtorite, aşa cum o fǎceam adeseori atunci când voiam sǎ mǎ rup de lume, sǎ mǎ aşez la marginea ei ca lângǎ o balustradǎ imaginarǎ agǎţatǎ undeva sus de un balcon sub care se întinde nesfârşitǎ şi adâncǎ marea.
Am vǎzut-o de departe. O siluetǎ femininǎ uluitoare, ca o nalucǎ. Subţire şi înaltǎ ca trestiile printre care îmi strecuram privirea nemestecatǎ. Venea de undeva dinspre sud-est şi soarele abia iţit pe cer îşi croia cu greu loc prin pǎrul ei des şi lung. Pǎrea coborâtǎ de pe pânza lui Botticelli sau din poveştile cu spiriduşi şi zâne… Pǎşea încet, cu capul în pǎmânt ca şi cum ar fi încercat sǎ nu trezeascǎ din somn nici unul din firele de nisip întinse la soare, ţinându-şi într-o mânǎ sandalele şi cu cealaltǎ încercând sǎ cuminţeascǎ pletele blonde ce se rǎzvrǎteau peste privirile triste. Avea o rochie albǎ simplǎ, dintr-o pânzǎ tare, cu buzunare mari şi decolteu larg. A durat mult, mai bine de o jumǎtate de orǎ pânǎ a ajuns în dreptul meu. S-a oprit la marginea apei, a privit câteva secunde marea ca şi cum ar fi întâlnit un prieten pe care nu-l mai vǎzuse de mult timp, a lǎsat sandalele sǎ alunece în nisipul umed, apoi cu faţa spre mare şi cu spatele spre mine a început sǎ-şi descheie unul câte unul nasturii rochiei. M-am simţit ca un puştan care trage cu ochiul prin gaura cheii în camera fetelor. Ne despǎrţeau mai puţin de zece metri şi sunt convins ca era sigurǎ cǎ nu mai este un alt suflet în apropiere. Instinctiv am tuşit încercând sǎ mǎ fac auzit dar valurile care se spǎrgeau la mal mi-au acoperit tusea falsǎ. Imediat, ca şi cum aş fi fǎcut o prostie, mi-am acoperit cu palma stângǎ buzele, mi-am îndesat şi mai mult capul între umeri şi m-am fǎcut mic între trestii. Fata a lǎsat rochia albǎ sǎ alunece de pe umeri şi a rǎmas goalǎ. Absolut goalǎ. Şi-a strâns pletele rǎsucindu-le pe spate într-o coadǎ lungǎ şi a intrat pǎşind pe vârfuri în apǎ.
- Hâ, hâ… e bunǎ fata… – aud dintr-o datǎ în spatele meu. Îmi rǎsucesc brusc capul şi descopǎr rǎdǎcinile vorbelor şerpuitoare care-mi spǎrseserǎ liniştea albastrǎ în milioane de cioburi lichide. Omul care mǎ fǎcuse sǎ tresar de moarte şi sǎ-mi scuip în sân de spaimǎ e un bǎtrân cu pǎrul alb şi rar, cu faţa ridatǎ şi îmbǎtrânitǎ adânc înainte de vreme, cu haine sǎrǎcǎcioase şi cu o bâtǎ de lemn pe post de toiag. Bǎtrânul deschide larg o gurǎ urâtǎ cu dinţi rari şi gǎunoşi şi începe sǎ râdǎ.
- Te-am speriat?!
Pare a fi unul din oamenii strǎzii care se adǎpostesc noaptea pe malul mǎrii fǎcându-şi locuinţe din carton şi bucǎţi de lemn în grotele pe care marea şi vântul le sapǎ în ţǎrmul nisipos al falezei. Ceea ce mǎ împiedicǎ însǎ sǎ-l cataloghez definitiv astfel, sunt hainele curate şi lipsa mirosului acela izbitor de mizerie adunatǎ în straturi cu care oamenii strǎzii te înţeapǎ. Omul meu miroase mai degraba a mare, a alge şi a sare. Îi fac un semn din vârful degetelor sǎ disparǎ şi încerc sǎ-mi înnod privirile pe coapsele unduitoare ale fetei care se pierde încet în valuri.
- Hâ, hâ… - râde din nou hidos omul meu – mişto tipa.
Nu îl bag în seamǎ. Mǎ enerveazǎ oamenii care se bagǎ în vorbǎ neîntrebaţi şi încearcǎ sǎ-ţi intre în suflet cu forţa. Iar el mǎ enerveazǎ de douǎ ori mai mult. Ba de trei ori. Mi-a tulburat şi intimitatea şi liniştea şi priveliştea.
- Da’ nu fii trist. Poate cǎ nu deloc ceea ce pare. Poate cǎ e doar rodul imaginaţiei tale.
Omul începe sǎ mǎ calce pe nervi. Dupǎ ce cǎ mi-a dezghiocat zeiţa din pǎturile de sidef şi a lǎsat-o sǎ se piardǎ în mare, acum nici nu-mi dǎ pace.
- Pleacǎ. Lasǎ-mǎ în pace – îi arunc peste umǎr suficient de aspru ca sǎ-l fac sǎ înţeleagǎ cǎ mǎ deranjeazǎ. Dar omul în loc sǎ plece, se apropie de mine, îşi lasǎ toiagul pe nisip şi nici una nici douǎ se aşeazǎ liniştit lângǎ mine.
Îl privesc ca pe un marţian, iar el observându-mi mirarea se uitǎ fix în ochii mei şi dǎ din umeri ca şi cum ar spune “ce altceva aş putea sǎ fac?!”. Apoi îşi reia vorbǎria.
- Puţine lucruri sunt reale, palpabile, majoritatea sunt rodul imaginaţiei noastre, sunt interpretǎri ale unor semne. Ca un vis. De fapt trǎim mai mult un vis decât o viaţǎ realǎ. Trǎim într-un înlǎuntru ca o colivie de pasǎre ale cǎrei gratii ce ne despart de realitate sunt propriile noastre simţuri. N-om fi cu picioarele şi grumazurile legate fǎrǎ a ne putea roti capetele din pricina legǎturilor, dar în mare mǎsurǎ ceea ce vedem sunt umbrele ci nu corpurile care le proiecteazǎ.
Omul meu chiar e marţian! Sau o fi vre-un profesor de filozofie pensionar prǎbuşit în mizerie odatǎ cu implementarea capitalismului rapace?! Nu apuc sǎ-mi exprim mirarea cǎci omul continuǎ imperturbabil fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ.
- Gândeşte-te la oameni. Cât din ceea ce reprezintǎ omul transpirǎ în afara lui?! Câte gânduri, câte tulburǎri, câtǎ vǎlmǎşealǎ de cuvinte nerostite, câte nelinişti, cât tremur, cât vaiet, cât ţipǎt sugrumat?! Cât ştii despre lumea care te înconjoarǎ?! Mai nimic… Iei un sunet de ici, o imagine de colo, iei o mireasmǎ, un zâmbet, un vârtej de culoare, cuvinte goale, multe cuvinte goale înşirate ca mǎrgelele de sticlǎ coloratǎ, le mesteci, adaugi puţin suc gastric din creierul tǎu ǎla spongios, le laşi sǎ dospeascǎ ca într-un stomac uriaş şi scremi o margicǎ, dupǎ care asemeni cocoşului moşului alergi prin toatǎ ograda fâlfâind trufaş din aripi cucurigind cât te ţin bojogii “asta-i viaţa, asta-i viaţa…” Habar n-ai ce-i aia viaţǎ, ce-i dincolo de gardul ǎla ce te înconjoarǎ ca un zid de cǎrǎmidǎ. Tot ce-ţi închipui tu cǎ e viaţǎ e doar imaginaţia ta. Umbre. Le iei pe toate aşa cum ţi le îndeasǎ ei pe gât, ba îţi mai dai şi cu pǎrerea cum cǎ ştii tu… Ce naiba ştii tu?! Ai ieşit vreodatǎ din tine, ai intrat în interiorul lucrurilor, ai alergat de-a lungul venelor unui cuvânt, al unui gest, al unui gând alǎturi de globulele albe şi roşii?! Te-ai simţit vreodatǎ atât de strǎin de tine încât sǎ vezi cu adevǎrat chipuri şi nu umbre?! Totul, dar absolut totul e doar o proiecţie pe pânza subţire a sufletului tǎu!
Bǎtrânul a devenit din ce în ce mai mânios ca şi cum l-aş fi supǎarat cu ceva. Fata nu se mai vede, doar pǎrul ei blond ca un soare auriu pe cerul de smarald.
- Şi fata?!
- Mai ales fata – zâmbeşte bǎtrânul, de data aceasta candid.
- Şi dacǎ mǎ duc în apǎ şi mǎ întorc cu ea de mânǎ?! Ce-mi dai?!
- Nu-ţi dau nimic! Dar dacǎ te întorci cu ea de mânǎ înseamnǎ ca ai reuşit sǎ vezi realitatea, sǎ simţi realitatea, ceea ce înseamnǎ mult mai mult decât ceea ce îţi pot oferi eu sau oricine altcineva…
Zâmbesc în sinea mea de tulburarea bǎtrânului dar şi de insistenţa cu care îmi vârǎ pe gât toate prostiile lui, mǎ ridic şi mǎ apropii de malul mǎrii. Pletele fetei se întind ca o floare de nufǎr uriaşǎ. Daaaar…. Mmm…. nu se poate… Ceea ce am crezut tot timpul cǎ sunt pletele fetei este de fapt un ghem de alge plutind deasupra apei. Îmi arunc privirea peste toatǎ întinderea apei. Nimic. Nu se poate. Îmi duc mâna pâlnie la ochi şi privesc din nou atent suprafaţa apei. S-a sinucis?! Într-o secundǎ îmi trec prin faţa ochilor ca un film dat pe repede înainte drumul fǎcut de fatǎ, paşii ei, trupul ei, pǎrul ei şi mai ales tristeţea ei. Îmi arunc privirea spre sandalele şi rochia lǎsate pe ţǎrm. Dar nici urmǎ de sandale sau de rochie. În spatele meu cam la un metru doar douǎ beţe dintr-un trunchi de copac putrezit şi o pungǎ albǎ de plastic adusǎ de vânt de cine ştie unde. Încep sǎ cred cǎ bǎtrânul a avut dreptate. Dar cine naiba e bǎtrânul ǎsta?!

N-am aflat niciodatǎ cine era bǎtrânul pentru cǎ nici pe el nu l-am mai gǎsit. Doar toiagul culcat lângǎ locul unde şezuse. L-am cǎutat peste tot pânǎ s-a întunecat, prin trestii, prin ierburile înalte si tǎioase ca suliţele, prin culcuşurile sǎpate în malul fǎrâmicios, pe nisip şi pe mare dar n-a fost de gǎsit. Îl mai caut şi azi cǎci nu se poate sǎ fi avut dreptate…….