luni, 10 mai 2010

Despre moralitatea crizei economice

Sigur că nu putem discuta despre moralitate atunci când e vorba de business iar viaţa fiecăruia dintre noi este un business indiferent din ce capăt am privi lucrurile. Din păcate un business în care nu suntem în rol de businessman ci în cel de marfă.
Trebuie să spun din capul locului că nu acesta “omul ca marfă” este subiectul însemnării şi că oricât de mult m-ar nemulţumi această constatare, nu mă pot revolta şi nici declara dezamăgit de situaţie pentru că lucrurile n-au stat nicicând altfel de-a lungul istoriei, deci nu putem spune că e bine sau că e rău atâta timp cât nu există o altă opţiune. Alta decât una utopică evident.
Dar să revenim la moralitate şi să luăm cazul lui John. Bărbat, 40 de ani, inginer, căsătorit, doi copii. Jobul lui John este unul foarte bun iar şefii săi sunt foarte mulţumiţi de activitatea şi de atitudinea sa. Este harnic, serios şi ataşat firmei. Soţia nu lucrează, are grijă de copii, dar salariul lui John şi jobul stabil sunt suficiente pentru a lua un împrumut de la bancă pentru o casă frumuşică, four bedrooms, two garages, un yard de aproximativ 1500 m2, mobilă, două maşini, una imensă pentru domnul şi alta mai micuţă pentru doamna. Căsuţa nu e nici preaprea nici foartefoarte, dar John împreună cu familia se integrează perfect “in the neighbourhood” atât material cât şi social. Împrumutul este pe douăzeci de ani dar John şi soţia nu-şi fac griji pentru că rata nu depăşeşte un sfert din venituri, celelalte trei fiind suficiente pentru cheltuielile specifice gospodăriei, un trai decent şi un concediul spumos vara în Florida. Familia lui John este o una fericită, se poate constata asta privind fotografiile de pe Facebook în care John, soţia şi cei doi copii zâmbesc cu gura până la urechi.
Când s-a însurat, John nu prea ştia ce înseamnă o bancă. Dar nici nu l-a interesat şi nici nu s-a lovit de problemă. Părinţii au avut întotdeauna ceva cheag. Abia după ce s-a însurat şi tânăra soţie i-a susurat dulce în ureche “acuma e timpul să ne cumpărăm şi noi un cuibuşor numai al nostru” John a început să dea din colţ în colţ căci economiile sale modeste nu îi permiteau să cumpere ceva mai mult decât o bicicletă mai coaptă sau o motocicletă la mâna a doua mai modestă. Dar s-a liniştit repede. Rudele, prietenii, colegii i-au spus zâmbind în cor “nu-ţi face griji, pentru asta există băncile”. Şi John s-a liniştit ca un bebeluş care a luat o linguriţă de licoare împotriva colicilor, încetând subit să se mai zvârcole.
Întâi un apartament cu chirie, cam igrasios şi cu gândaci mari şi negri în bucătărie, prima maşină la mâna a doua la care uşa din dreapta nu se deschidea decât pe dinăuntru, apoi primul copil, primul apartament numai al lor. Apoi al doilea copil, prima lor casă, prima maşină. Apoi avansarea, prima casă adevărată, a doua maşină. Şi din nou o casă, de data aceasta aşa cum visase doamna. Totul era perfect. Bineee… mai puţin neînţelegerile casnice inerente în orice familie, mai ales acolo unde e vorba despre doamne ambiţioase.
Apoi brusc criza. La început ca o bâzâitură enervantă de muscă, apoi din ce în ce mai zgomotoasă, pentru ca în timp foarte scurt să se transforme într-un tăvălug nivelând totul în cale. John a privit-o circumspect. Era un eveniment neplăcut desigur, mai puţin neplăcut pentru cei neafectaţi direct şi extrem de neplăcut pentru cei surprinşi în calea tăvălugului. John era un însă un bărbat cu picioarele pe pământ deşi n-a ştiut niciodată să precizeze unde este România. Ştia că este o ţară fostă comunistă undeva în Europa de Est. Cât de în est?! E, asta a fost întotdeauna o problemă căci John ar fi localizat România pe hartă undeva prin inima Rusiei. Cu toate acestea a înţeles că lucrurile nu sunt deloc roz şi a privit cu un entuziasm mai mult decât moderat venirea la putere a lui Obama, stârnind oarece valuri de nemulţumire în familia sa mai degrabă conservatoare.
După jumătate de an de la prima fisură John încă nu bănuia ce avea să se întâmple şi asta fiindcă educaţia sa nu îi permitea să se îndoiască de buna funcţionare a sistemului şi de capacitatea sa de autoreglare. “Obama va interveni pentru buna funcţionare a băncilor. Băncile trebuie să rămână funcţionale şi mecanismul ajustat uşor din mers. Aici este cheia. Dacă băncile vor fi lăsate să se năruie sau să-şi stabilească singure regulile jocului ca până acum, totul se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc”. “Se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc” este desigur un clişeu. Unul des uzitat. Dar nicicând realitatea nu a transformat mai fidel în concret un clişeu imagistic mai degrabă spectaculos decât periculos. La câteva săptămâni doar după ce John le prezentase prietenilor părerea sa despre criză, marile firme au început să cedeze. Blocajul financiar s-a manifestat ca un stop cardiac pentru un organism obişnuit să răsucească banii mai ceva ca o inimă sângele. Un cerc întotdeauna vicios tocmai pentru că nu poate nicicum deveni necerc “producător – cumpărător – împrumutator” a plesnit în două locuri ca o curea de transmisie făcută din cauciuc chinezesc de proastă calitate, pârlit de un motor supraîncălzit taman acolo unde era mai subţire. Să se mai mire cineva?! Mai întâi împrumutatorul prins în propria plasă de pescuit clienţi la kilogram şi nu la pungă groşi s-a înecat ca un concurent burtos la o competiţie de mâncat hamburgheri pe bandă rulantă sufocându-se brusc în turul cinci pentru ca apoi să tuşească zdravăn şi să regurgiteze o masă compactă de clienţi faliţi incapabili să-şi susţină cheltuielile întinse ca o paraşută mare mare deasupra unui creştet mic mic. Apoi cumpărătorul de rând prins în mrejele “societăţii de consum pe datorie” s-a văzut brusc deposedat de cel mai uşuratic atribut al consumului, “pedatoria” şi a sugrumat la rândul său producătorul cu lesa în jurul piciorului de la masa din bucătărie care la început a fost din sticlă cu suportii îmbrăcaţi în piele vişinie, apoi din lemn masiv, pentru a eşua în cele din urmă lamentabil într-un pal melaminat calitatea a II-a produs pe undeva prin Asia. La atât s-a redus cheltuiala cumpărătorului, la ceea ce era de pus pe masă, fapt care a condus la uscarea tuturor înfloritoarelor afaceri neudate la timp cu foşnitori proaspeţi, care până mai deunăzi merseseră mai ceva ca o glastră cu zambile lângă un goblen de mătase.
Şi cum tăvălugul n-a ţinut cont niciodată de frumuseţea personajelor şi nici de bunele lor maniere, firma la care lucra John a dat şi ea rapid faliment. Ceva rumori au existat înainte de prăbusire, dar ce altceva poţi face atunci când două clădiri impunătoare ca Twin Towers încep să se încline, decât să fugi?! Şi cum indiferent de unde s-ar rupe lanţul o bucată rămâne întotdeauna la gâtul câinelui, creditele au început încet încet să sugrume buna dispoziţie a familei lui John. Casa cea mare pe o visase doamna s-a transformat grăbit într-una mai mică, iar Audiul domnului a dispărut pur şi simplu într-o seară din garaj. Apoi cele four bedrooms s-au micşorat ca într-un vis din Ţara lui Alice în doar two bedrooms, a doua maşină a dispărut şi ea pentru a face loc alteia mai mici la mâna a doua iar grădina n-a mai existat decât în parcul central. Şi poate că s-ar fi ajuns înapoi la apartamentul cu chirie, mucegai şi gândaci negri şi mari de bucătărie dacă doamna n-ar fi zis “stop” şi n-ar fi plecat cu copiii la părinţi (slavă Domnului că mai există părinţi şi sunt sănătoşi!) lăsându-i bărbatului răgaz de jumătate de an pentru a aranja lucrurile, în caz contrar el urmând să-i trimită jumătate din bani pentru ceea ce a mai rămas iar dumneaei actele de divorţ pentru semnat. Ceea ce s-a şi întâmplat.
John e complet falit. Dar asta ce nu înseamnă însă că a scăpat de datorii. “Falimentul personal”, un artificiu creat de stat ca un furtun de respirat fixat direct în plămâni, l-a ajutat să-şi păstreze cele necesare traiului mai mult decât modest, în perspectiva unei mult aşteptate însănătoşiri care să-i permită totuşi cândva plata tuturor restanţelor, încărcându-l însă cu o nouă notă de plată, cea pentru avocaţi.
John nu e căzut din cer dar nu înţelege absolut nimic din ceea ce i se întâmplă. A învăţat, a muncit, şi-a făcut o carieră. A folosit instrumentele puse la dispoziţie de stat pentru a trăi, a respectat regulile jocului întotdeauna, nu a trişat, nu a riscat şi totuşi a pierdut. Lamentabil. Tot, absolut tot. Când s-a descoperit că regulile jocului, stabilite de alţii şi nu de el, n-au fost corecte, s-a încercat remedierea lor. Dar nimeni n-a ţinut cont de jucătorii aflaţi undeva pe traseu în ipostaze care mai de care mai caraghioase şi mai neplacute, ca săritorii amatori de la trambulină surprinşi în aer de un obiectiv zoom ori cinşpe mii fixat pe trupul concurentului clicăind repetat ca o maşină de cusut tzac-tzac, tzac-tzac, tzac-tzac…
“New balls” s-a decretat de undeva din fundal fără să se ştie dacă cineva mai ţine scorul. Balls pentru cine mai are unde să le fixeze…

notă: pe John putea să-l cheme la fel de bine şi Johann şi Gianny şi Ivan şi João şi Jovan şi János şi Jean şi chiar Ion, da’ s-a nimerit aşa să-l cheme John.

6 comentarii:

cristina spunea...

trist dar adevarat.
imi vine sa spun acum, cu recunostinta, multumesc Doamne pentru ce am, pentru ca parintii imi sunt sanatosi, pentru ca surorile mele sunt bine si ele, si ajuta-i pe cei ce au mai putin ca mine :(.
povestea lui jhon e una comuna. povestea lui este una plina de adevar si durere.
criza a dat in noi toti...pe unii i-a lovit mai tare pe unii mai incet..depinde acum cat de puternici suntem. daca reusim sa ne ridicam si sa mergem mai departe sau daca ne lamentam si ne plangem de mila.
bafta, si numai bine tuturor !

mosu spunea...

analizata la microscop “criza” asta e o lighioana tare ciudata; ea nu exista in realitate; e asaaa… ca spatiul care umple o sticla de lapte, sau mai degraba ca steaua formata din contururile unor monezi lipite una langa alta…
“criza” e un moment ascutit precum ceasul al doispelea din ultima zi a anului sau pocnetul dopului de la sampania de pe masa miresei; companiile nu au produs mai putin cu o zi inainte de “criza”, noi n-am mancat mai mult, guvernele n-au cheltuit mai vartos, vantul n-a batut mai tare….
criza e o speritura maaaaare maaaaaare ca o gogoasa umflata de neghiobiile noastre anterioare mai mari sau mai mici si care puf, se desumfla deodata... lasand locul unor temeri neroade si a unei alergaturi in jurul cozii pentru salvarea cojocului…
mmm…… cred ca “noastre” nu e potrivit aici; neghibiile LOR ar fi mai corect, ale celor care trebuie sa stabileasca regulile jocului si sa se ocupe ca ele sa fie respectate…
rau e ca pentru neghiobiile LOR platim NOI; dar asa cum spui tu, important e sa nu ne pierdem cu firea, ci sa construim usurel pe ceea ce exista

earthwalker spunea...

cel mai uşuratic atribut al comsumului, “pedatoria”

:))))

mosu spunea...

pai nu-i asa?! eu asa ma gandeam, usuratic pana la indecenta… :)
ca veni vorba, cum se mai simte john doe ca doar sunteti vecini?! umbla vorba ca o duce olecuta mai bine...

earthwalker spunea...

nu pot sa imi dau seama, dar lumea zice ca e mai bine. ce importanta are, ca doar prin definitie capitalismul, multumita pedatoriei, e o succesiune de crize. si criza, na-ti-o tie, da-o mie, se muta si se rastoarce, asigurand intotdeauna banii celor care deja au.

mosu spunea...

:)