miercuri, 15 decembrie 2010

Poduri

B suferă de gephydrophobie. Nici nu şi-a imaginat niciodată că poate exista o denumire ştiinţifică pentru teama sa. A bănuit că e doar o toană, o toană care a căpătat încetîncet crustă, apoi o coajă tare şi netedă. Lui B îi e teamă de poduri, îi e teamă de poduri aşa cum multora le este teamă de zbor. Multă vreme a crezut că cele două temeri sunt înrudite şi teama de a trece peste un pod este o rudă mai mică a temerii de a păşi peste un spaţiu oarecare. Aşa a şi aflat despre gephydrophobie, căutând detalii despre pteromerhanophobie.
B ştie de ce podurile se fac arcuite. Dacă ar fi după ea constructorii ar trebui obligaţi prin lege să contruiască toate podurile arcuite. Romanii aşa le făceau. Şi cât de trainica au fost! Podurile trebuie să fie arcuite pentru ca dacă te cuprinde teama, oriunde te-ai afla între cele două maluri, teama de poduri, o rudă cu siguranţă îndepărtată a fricii de înălţime, să te poţi ghemui ca un arici şi să te poţi rostogoli la vale ca o roată de car şchiop, fie înapoi de unde-ai plecat, dacă încă nu ai ajuns în vârf, fie în partea cealaltă dacă ai trecut peste miezul întâmplării.
Lui B nu-i plac podurile. Nu-i plac pentru că unesc două maluri întotdeauna diferite. E ca şi cum ai tăia un măr pe din două, ai muşca cu poftă dintr-o jumătate şi apoi ai încerca să refaci întregul lipind jumătăţile una de alta şi umplând spaţiul rămas gol printr-o legătură nefirească. Un pod e un artificiu creat de oameni pentru a umple spaţiile goale, un drum suspendat de cer, un covor întins peste nisipuri mişcătoare. B ocoleşte de fiecare dată podurile. Întotdeauna există un alt drum pentru a ajunge dincolo, unul construit numai din bucăţi de piatră aşezate frumos una lângă alta ca petalele unei margarete. Singura diferenţă dintre un drum pietruit şi un pod e timpul. În primul caz timpul face o buclă ca un omega mare, se întoarce de unde a plecat şi îşi continuă drumul înainte. În al doilea caz timpul se concentrează în puncte mici, răzleţe, ca nişte stropi de cerneală albă răspândiţi peste pustiul de-albastru.
B ştie că tot podurile leagă şi inimi. Ăsta e un motiv în plus pentru care nu-i plac podurile. Inima lui B e dezlegată şi nicio punte din lume n-are s-o lege vreodată. Inima lui B se va dărui pe de-a-ntregul şi va fi înghiţită de o inimă şi mai mare în interiorul căreia se va cuibări ca un pui de vrabie.
Lui B îi e teamă de poduri. Tocmai urcă unul. N-a ajuns încă la mijloc. Nici n-ar vrea să ajungă. Ar vrea ca jumătatea de pod pe care păşeşte să urce mereu şi să se sfârşească brusc printr-o margine zimţată şi rece ca o falie în scoarţa terestra crăpată până la magma fierbinte unde totul se dizolvă instantaneu. Când se uită în jos peste marginea podului pe B o cuprinde ameţeala. De aceea priveşte doar înainte. Sau în stânga şi dreapta dar departe, foarte departe, unde orice linie curbă devine un nou început.
B nu şi-a imaginat niciodată că poate exista o denumire ştiinţifică pentru teama sa. Abia acum a aflat că îi spune gephydrophobie. B zâmbeşte amar. Deci nu-i singura… Şi alţii suferă de aceeaşi teamă…

6 comentarii:

cristina spunea...

B e oricine...
podul reprezita teama in sine de un "ceva"
imi plac straiele cu care imbraci toate povestile.

iar asta:

"Inima lui B se va dărui pe de-a-ntregul şi va fi înghiţită de o inimă şi mai mare în interiorul căreia se va cuibări ca un pui de vrabie."

asta, suna tare bine. inima lui B este frumoasa :)

Elza spunea...

da... urasc podurile. ele unesc. nu leaga... nu contopesc.

mosu spunea...

@cristina
:) asa-i, B e oricine! si nici podurile nu trebuie neaparat sa fie poduri, ci sa spunem legaturile noastre cu dejurimprejurul…
firave…
probabil ca singurul pod trainic este iubirea (inima aia mare care-o inghite p-aia mica…

mosu spunea...

@elza
mda… cam asta e ideea… “fa-te frate cu dracu pana treci puntea” cred ca asta defineste cel mai bine puntile! si viata e o punte; “fa-te frate cu Dumnezeu pana treci puntea” cred ca s-ar potrivi in cazul asta…

valeria spunea...

nuuuuu,...nu podurile arcuite,pare simplu ,te ghemuiesti si te lasi purtat la vale...insa acum nu ma mai pot opri si ma rostogolesc din ce in ce mai repede si se apropie din ce in ce mai repede capatul...NU! nu podurile arcuite...cu ameteala si imaginile vesnic in schimbare,cu vertijul si vanataile acumulate...
DA ! si eu urasc podurile...acele poduri...

mosu spunea...

ooo... avea dreptate B, nu e singura... :)