duminică, 16 ianuarie 2011

Despre bine si rău

Stau uneori şi mă întreb cum se împart binele şi răul, norocul şi nenorocul, urâtul şi frumosul. Cum de se poate strânge atâta urât şi nenoroc deodată, atâta ură şi neînţelepciune. Nu ar trebui să existe oare un echilibru între bine şi rău aşa cum există între toate cele din Univers?! Nu ar trebui să-şi împartă lumea pe din două aşa cum şi-o împart ziua şi noapte sau vara şi iarna?! N-ar trebui să se facă o mediere în timp şi atunci cănd ajungem la capăt să străngem toate plusurile şi minusurile iar socoteala să iasă aproximativ egală zero?! Pesemne că nu! Cum de se poate strânge atâta urât dintr-o dată?! Cât frumos ar trebui picurat delicat cu pipeta astfel încât să se recupereze toată pierderea pricinuită de urâtul vărsat?!
Sunt frumosul şi binele haruri divine?! Împrăştierea lor pe Pământ rămăne strict una din atribuţiile Lui?! Nuuuu, nu se poate! Nici nu poate fi vorba! Ar fi imposibil ca atâta nedreptate să se facă nu numai cu ştirea Lui, dar mai ales la-ndemnul Lui. Este atunci împărţirea binelui un fenomen total aleator, o simplă problemă de probabilistică?! N-aş zice, căci vorba proverbului ”un rău nu vine niciodată singur” (îmi pare rău dar despre bine nu se spune nimic), iar treaba-i verificată, se confirmă. Se împart atunci binele şi răul după curba lui Gauss precum banii, câţiva cu multmult şi restul cu puţinpuţin?! Nici asta nu pare adevărat căci toate curbele astea ale lui Gauss au formă de clopot iar urâtul şi răul n-au deloc formă de clopot, ci au nas ascuţit şi părul zburlit şi ochii mici şi adânciţi în orbite şi ceea ce e cel mai neplăcut, sunt total imprevizibili. Deci nu pot fi rude cu Gauss ăsta care arată atât de egal şi de frumos, asta e clar!
Atuuuunci nu ne mai rămâne decât să credem că răul şi binele, norocul şi nenorocul, urâtul şi frumosul sunt în noi şi stau închise acolo până când anumite împrejurări le scot la iveală. Tot răul de pe pământ se strânge aşa, picătură cu picătură, de la mine, de la tine, de la el, de la ea, ca roua de pe frunze, se face întâi dungă subţire, apoi pârâu mititel, pe urmă şuvoi pentru a sfârşi în cele din urmă puhoi năvalnic răsturnând totul în cale.
Sau poate că ele vin şi din noi şi din cer, cine mai ştie?! .
Zic si eu…

20 de comentarii:

sophie spunea...

ha ha ha,
tocmai ce-am scris mai înainte că infernul este în noi.
Dar şi cât de greu ne vin în minte lucrurile bune, ai observat? Dacă te întrebi la sfârşitul zilei, ce lucruri rele s-au întâmplat, facem o listă că ne ia somnul. Dar când să facem lista cu lucrurile bune, parcă nimic nu ne mai place...
E şi ăsta un exerciţiu, să ne propunem să nu vedem imediat ce este rău şi să apreciem lucrurile frumoase...care sunt mărunte. Dar noi vrem musai să fim copleşiţi. Şi răul şi urâtul ne zdruncină mai tare. Dar dacă ne zdruncină e un semn bun, înseamnă că nu se pliază cu structura noastră...deci, reset! în gândire. Offf, dar noi n-avem timp.
Cei ce se plâng de lipsă de timp sunt cei care fac cele mai puţine lucruri-nu-mi aparţine, dar nu ştiu cine a spus-o.

mosu spunea...

ai dreptate, negrul ne scarmana creierii, albul ne trece in fuga pe langa coltul privirii; unora mai mult, altora mai putin; asa suntem facuti; probabil chestia asta se poate educa; dar nu in mediul in care traim ci undeva, la “reeducare”; si cu relele e ca si cu bolile, cand vin una dupa alta gasesc sufletul slabit si intra si mai adanc, tot mai adanc, pana cand ti-e tot mai greu sa te aperi...

valeria spunea...

Daca am zambi fiecare in fiecare dimineata la trezire ..doar un pic...poate balanta asta s-ar schimba...zic si eu .Eu una mi-am propus si imi si reuseste ( uneori -nu chiar tot timpul )insa eu sunt doar una...pacat ...

mosu spunea...

cred ca asta ar fi tratamentul de baza; sigur, nu ar fi suficient, in functie de particularitati ar trebui completat cu masuri punctuale...
din pacate nu totul depinde de noi; ceea ce ni se intampla e marcat intr-o mai mica sau mai mare masura de destin si de cei din jur...

Elza spunea...

despre bine se poate vorbi atata timp cat nu face rau

mosu spunea...

bine alb si rau negru nu exista; in toate exista o nuanta...

Dan spunea...

Viata nu-i un joc cu suma nula, cum se spune în matematica.

mosu spunea...

in obtuzitatea mea eu asa am crezut; sau am sperat intr-un colt...
si chiar daca nu pica fix pe zero, ar trebui macar sa fie multi multi multi de plus si multi multi multi de minus... da' se pare ca nici asa nu-i...

CARMEN spunea...

când eram copil, bunica îmi spunea ca Aghiuta sta pe un umar si Îngerasul pazitor pe altul. De câte ori suntem în pericol, sare Îngerasul sa ne salveze; de câte ori spunem vorbe rele, ne împunge Aghiuta sa facem si o fapta rea! De aceea - spunea ea, când simt ca-mi vine sa fiu rea, sa-mi scutur umerii, sa trag aer în piept si sa merg mai departe... Aghiuta a cazut cu siguranta! :)

mosu spunea...

:) dar ce te faci carmen daca aghiuta sta pe umarul omului de langa tine, al vecinului, al vanzatoarei de la alimentara, al trecatorului de care atingi pe strada, ei daca aghiuta sta acolo si te musca de-acolo ce faci? ce faci, sa-mi spui tu mie… ca degeaba scuturi din umeri :)

Dan spunea...

Si asa se duce de-a dura clasa de mijloc, daca ar fi sa ne gândim doar la materialul fosnitor.
Daca ne gândim însa la "tot ce misca-n tara asta, râul, ramul", atunci sa nu-i dea Dumnezeu românului cât poate duce, nu-i obligatoriu ca daca cineva e necajit, altul trebuie sa fie fericit. Poate-o veni ziua sa fie si invers, multi bucurosi si putini amarâti.

Cora_ spunea...

"dar ce te faci carmen daca aghiuta sta pe umarul omului de langa tine, al vecinului, al vanzatoarei de la alimentara, al trecatorului de care atingi pe strada, ei daca aghiuta sta acolo si te musca de-acolo ce faci? ce faci, sa-mi spui tu mie… ca degeaba scuturi din umeri".

Mosule, eu am plecat departe de vanzatoarea de la alimentara care il avea pe aghiuta pe umar, tare departe si asta m-a ajutat. Uneori suntem nevoiti sa plecam departe de omul de langa noi... si doare al naibii, eu am invatat insa ca cicatricea, oricat ar fi de mare, doare mai putin ca rana.

mosu spunea...

Dan
treaba cu “impartirea norocului” a fost mai mult o joaca cucuvintele; e evident ca nu e de asteptat ca raul si binele sa alterneze in cantitati mai mult sau mai putin egale precum ziua si noaptea sau vara si iarna; dar atunci cand negrul se strange in valuri mari parca simtim nevoia sa gasim un motiv, sa spunem “aaaa, de aici vine” ca si cum daca le-am gasi intelesul le-am putea si controla; dar nu-i asa!
pe de alta parte cu cateva mici exceptii (cutremure, inundatii, etc) in care natura isi face de cap, raul vine dinspre oameni si numai dinspre oameni, adica din noi (“noi” asta in mod aproape de neinteles, nu e niciodata invocat, tot timpul vorbim despre “ei”); deci aparent ar fi usor de indreptat raul; in realitate e probabil cel mai complicat lucru de pe pamant…

mosu spunea...

Cora
cand am vorbit de corbul de pe umarul altuia nu ma refeream la cineva anume ci la ceea ce spuneam si mai sus, ca atat timp cat poti schimba lucrurile modelandu-ti interiorul e ok, cand insa intreg dejurimprejurul se degradeaza vazand cu ochii ce mai poti face?! sigur, o solutie e schimbarea completa a decorului… :)
mmm…. cred insa ca trebuie sa schimb tonul caci devine apocaliptic…. :)

Cora_ spunea...

Pai si eu tot in general vorbeam. Vanzatoare de la alimentara era doar simbolul, personificarea personajului negativ. :)
Si ma refeream la schimbarea decorului, intr-adevar. Total. La mine numai asa a mers. Ajunsesem sa cred ca sunt bizara, abia departe mi-am dat seama ce inseamna o lume normala. Nu perfecta, doar normala.

mosu spunea...

Da Cora, asta e, nevoia de normalitate. E greu de definit ce inseamna normalitate, fiecare are o “normalitate” a lui, dar un set de reguli comune desigur exista. Recunosc ca dupa asta jinduiesc, oh si cat de tare. Iar ceea ce se intampla in ultima vreme numai normalitate nu e, incepand cu ceea ce este in lume si terminand bineinteles (apoteotic) cu ceea ce se intampla in Romania. E greu sa fugi de anormalitatea asta… O poti face cum ai facut-o tu sau incercand sa marginesti limitele lumii in care traiesti pana cand devine micamica ca un inel de asezat in deget… Cel mai “cu picioarele pe pamant” ar fi sa nu fugim, ci sa ne adaptam. Din pacate pentru asta ne trebuie o anumita istorie genetica (adica o doza semnificativa de ne-simtire sedimentata in oase si in sange) si nici asa nu e usor…

Cora_ spunea...

"Cel mai “cu picioarele pe pamant” ar fi sa nu fugim, ci sa ne adaptam".
Asa mi-am spus si eu, am doua variante: fug sau ma adaptez. Numai vizualizarea imaginii a ceea ce as fi putut deveni adaptamdu-ma mi-a fost suficienta pentru a pleca si a avea forta de a ramane.

Cora_ spunea...

Mosule, mi-aduc aminte de o vara cand eram la scoala si cautam joburi de ocazie, am gasit ceva pe langa niste prieteni care zugraveau apartamente, eu vopseam la bucatarie cu pensula(erau +35 de grade cu umiditate, se simteau vreo 45) . De doua trei ori pe saptamana dadeam meditatii la mate unor copilasi. Intre toate astea si cursuri alergam. Partea buna e ca nu aveam nevoie sa platesc abonamente la sala. Eram intr-o forma fizica perfecta. Si cel mai important, traiam intr-o lume normala. :)

mosu spunea...

cand spuneam “sa ne adaptam” nu ma refeream neaparat la romania si la mizeria care se depune, vorbeam asa in general; pamantul se invarte tot mai repede si e tot mai greu sa ne adaptam la viata care ne este servita… tanjim dupa lucrurile simple, dupa timp decupat in forma de girafa, in forma de elefant, in forma de cal, dupa culori, dupa sunete limpezi… asta tine desigur si de varsta; avem cu ce compara, putem trasa graficul unei evolutii nu intotdeauna multumitoare (nu vorbesc de evolutia ca individ ci ca pamantean) si cadem intr-una pe ganduri tanjind la ”ce a fost”….
hmmm… deci a existat si o lume normala… :) cand a fost asta? cand ai plecat?

Cora_ spunea...

De plecat am plecat nu foarte de mult, prin 2004, desi "plecata" eram cu cativa ani inainte.