luni, 28 februarie 2011

ţestoasa

senzaţia că cerul se apropie de pământ o aveam de mult timp, dar abia când am privit într-o seară stelele şi mi-am dat seama că ele nu mai semănau deloc cu ochii aceia minusculi fluturându-şi genele ci mai degrabă cu becurile de 60 de la lampa noastră cu trei braţe de la bucătărie am înţeles grozăvia; atunci am privit pentru prima dată atent înspre mare; dar atent, nu aşa cum o făceam în fiecare dimineaţă de la balconul iluziilor mele zburdalnice; şi da, ceea ce fusese doar o bănuială se adeverea, fanta aceea subţire dintre mare şi cer prin care soarele se înălţa în fiecare dimineaţă spre zi ca o monedă de un leu dintr-o puşculiţă preadarnică se îngustase atât de mult încât soarele trebuia să se plieze întâi peste gândurile mele, împăturit în două, în patru, în opt, sau chiar în şaisprezece şi abia apoi se strecura chinuit înspre lume pentru a se despături iar şi a străluci în toată splendoarea-i; tremurând am privit imediat spre apus şi am constat cu stupoare că soarele căzuse, da, chiar aşa, căzuse, căzuse cum spuneam în curtea vecinului din spate şi se strecura afară pe poartă ca o felină sălbatecă speriată, încercând să-şi piardă urma în spaţiul neîncăpător dintre noapte şi zi; în mod evident dimensiunile deveniseră mai scurte; dar nu m-am speriat atunci; abia peste mult timp când copacul din faţa casei, un tei înalt şi rămuros tocmai înfrunzit a intrat pe geam peste mine în dormitor am simţit cum mi se zguduie sufletul; ca un tsunami dintr-un val de pământ scuturat au intrat apoi grămadă şi o felie de iarbă lungă şi subţire ca o limbă de balaur verde şi o sumedenie de bulbi de flori ca o cădere de meteoriţi arzând şi o adiere de vânt cu miros de alge şi scoici putrezite şi o mâţă borţoasă; numai atunci am înţeles că laturile pătratului se apropiaseră atât de mult încât dejurîmprejurul se condensase ca o lingură de lapte pentru cafea şi lumea devenise atât de strâmtă încât putea fi îndesată fără probleme într-o cutie de carton din cele pentru pantofi…
şi când din carapacea mea de broască ţestoasă am scos pentru prima dată capul solzos, totul fusese deja înghesuit înăuntru…

10 comentarii:

Elza spunea...

inauntru e totul... nascut si nenascut :)

mosu spunea...

iar daca nu e inghesium; ca un popandau soarele in pamantul de sub pamant...

sophie spunea...

Şi mie îmi place să le ţin îngrămădite şi când mi-e dor de soare sau de stele, privesc în interior si văd nemărginire, alteori ating orizontul. Mai rar e căte-o pâclă sau soarele căzut după gard. Dar îmi amintesc să-l caut dincolo de orice şi-mi amintesc că oamenii îmi sunt dragi şi nu mai vreau să ţin pentru mine, când simt că dă pe-afară le spun, pur şi simplu, "mi-eşti drag". Nu mai vreau să-mi pară rău niciodată pentru ce nu am spus. Şi vreu să împart cu toţi ce am, cât de puţin o fi...
Şi dacă pot să simt toate astea, într-o zi doar am să întind mâna şi am să ating...

mosu spunea...

frumos spus sophie; fara cuvinte!

pandhora spunea...

pastram..si chiar daca credem ca aruncam tot pastram...si bine facem...altfel am fi goi...si nimic nu e mai trist decat o "carapace" prin care sufla vantul...

mosu spunea...

faptul ca actionam ca un filtru si desfrunzim dejurimprejurul e bine, dar faptul ca viata se ingusteaza uneori pana ajunge ca o cutie de pantofi de 50x30x20 asta nu e bine deloc...

pandhora spunea...

nu vreau sa ma gandesc la asta...ar fi prea trist...
prefer sa-mi imaginez o cutie in care voi gasi o alta cutie si inca o cutie si apoi un biletel care ma duce la cea mai mare,incapatoare si frumoasa cutie :)

mosu spunea...

:)

zenobia spunea...

(pseudo)mosule, spune-mi, a intrat vreun om acolo, in carapace?

mosu spunea...

:) scormonitoare de intelesuri intrebarea ta zenobio; mda, a intrat, doar unul…
dar i-a luat timp luuuuung sa se strecoare