joi, 24 martie 2011

Windshields

Bărbatul se opri brusc în mijlocul drumului, atât de neaşteptat se opri încât o gospodină între două vârste trăgând după dânsa două sacoşe uriaşe îşi zdreli nasul de jacheta sa zbârcită de vreme. Femeia îl privi încruntat şi cu buzele zubţiind, strâmbă din nas, apoi se îndepărtă bombănind. Bărbatul apucă mucul de ţigară între degetul mare şi arătător aşezate perfect egal pe diametrul ţigării, îl îndepărtă de buze şi suflă fumul peste el ţuguindu-şi buza de jos ca o pâlnie cu cupa în sus. Când fumul se deşiră izbi mucul cu mijlociul cu un gest de profesionist. Restul de ţigară făcu câteva tumbe prin aer, alunecă uşor ca o stea căzătoare şi sfârşi în cele din urmă chinuit într-o baltă cenuşie de la marginea bordurii. Bărbatul îşi privi degetele. Păreau degetele unui necunoscut. Erau subţiri, galbene, uscate, cu oasele profilându-se dizgratios prin piele precum coastele vitelor lihnite de foame. Îşi scoase şi cealaltă mână din buzunar, îşi răsfiră degetele şi le privi atent. Întoarse palma în sus. Nu erau degetele sale, era clar. Ale dreptei nu erau atât de îngălbenite şi de uscate ca ale stângii, dar tot nu le putea recunoaşte. Degetele pe care le avusese cu o zi înainte erau într-adevar prelungi, dar nu descărnate ca nişte piei întinse la uscat, nu crăpate ca pământul avid de ploaie, nu îngălbenite de nicotină. Bărbatul se cutremură. Era descumpănit. Îşi ascunse mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă ce cândva, demult, avuseseră o dungă ascuţită şi o culoare bine definită.
Îşi aruncă speriat ochii împrejur. Bărbaţi şi femei treceau în grabă pe lângă dânsul. Încercă disperat să le privească mâinile, degetele. Nici unul nu se opri să i le arate. Degetele lor alergau înainte şi înapoi, spre stânga şi spre dreapta, treceau în fugă strada, se cufundau în buzunare, se întâlneau cu bucăţi de real cu care păreau a fi familiare, se lipeau de podul palmei, sau dimpotrivă se întindeau spre undeva, spre unceva pe care bărbatul nu-l putea recunoaşte. Câţiva paşi mai în faţă, un bărbat îmbătrânit de nevoi şi de boli înainte de vreme şedea pe treptele de granit ale unei case şi mânca o bucată de pâine întinsă de-un trecător. Erau teribil de negre degetele bătrânului peste albul acela al pâinii. Nici nu erau degete prelungirile acelea ale mâinii, erau ramuri de tei alergând anevoios şi schilod către frunză. Bărbatul închise ochii. Simţi nevoia să se sprijine de ceva. Făcu câţiva paşi şi se lăsă pe treptele casei alături de bătrân.
Poate că nu degetele erau altele. Poate că lucrurile stăteau tocmai invers. Degetele erau aceleaşi, dar înlăuntrul era altul şi privirea care le zgândărea alta. Deschise ochii şi privi strada. Nu mai era nici ţipenie de om. Niciun trup, doar suflete. Un sufletbalon, un sufletvrabie, un sufletciocan şi altul cui, un sufletlacrimă, un sufletlac, un sufletarici, un sufletplapumă, ba chiar un sufletcoloanainfinitului. Bărbatul le privi cu atentie, le iscodi, le sfredeli, le fărâmă câte un colţ cu privirea şi cercetă întrepătrunderile. Zâmbi cu jumătate de gură. Deşi nu era deloc deschis ochiului, observă că toate sufletele, dar absolut toate sufletele erau construite precum ferestrele securizate ale autoturismelor, o foaie pe o parte, o alta pe cealaltă parte şi liantul la mijloc. Aşa erau şi sufletele, o jumătate de la Dumnezeu pe o parte, o jumătate de la Diavol pe cealaltă şi între ele liantul. Nici nu s-ar fi putut altfel, altfel sufletele s-ar fi crăpat la cea mai mică atingere. Un fior îl străbătu din vârtejul din creştet şi până în despicătura concavă a tălpii. Aveau să se amestece jumătăţile acelea de suflet?! Sau aveau să rămână doar lipite mereu, căci dacă nu aveau să se amesece, atunci descumpănirea sa ar fi fost nesfârşită. Iar degetele, degetele aveau să se schimbe în fiecare dimineaţă şi nu avea să le recunoască nicicând.
O doamnă elegantă ţinând într-o mâna o geantă de piele tip business şi în cealaltă o revistă cu foi lucioase se opri lângă trepte şi îi întinse o plăcintă cu brânză. Bărbatul îi mulţumi. Întinse mâinile s-o apuce şi atunci revăzu degetele. Păli. Îşi strânse braţele degrabă la piept ascunzându-şi degetele la subsoară. Doamna îl privi mirată. Aşteptă o clipă ca bărbatul să apuce plăcinta, apoi văzând că nu are de gând să-şi descleşteze braţele lăsă plăcinta pe o pungă de plastic în faţa sa. Bătrânul terminase bucata de pâine. Trei vrăbii şi doi guguştiuci se ospătau printre picioarele lor din firimiturile rămase. Bătrânul aruncă cu coada ochiului o privire spre bărbat şi cum acesta nu părea să se clintească înşfăcă plăcinta şi începu să înfulece...

8 comentarii:

zenobia spunea...

(pseudo)mosule,eu daca azi sunt sufletarici,maine se poate sa fiu balon? cred ca-i frumos sa faci schimb,nu?

mosu spunea...

ooo…, da, da… asta e de la sine inteles; nici un suflet nu-si pastreaza forma pana la final; si cu cat sufletul este mai aerat, mai lipsit de greutati, cu atat forma se poate modela mai usor capatand cele mai stranii contururi…
uite ieri de exemplu am gasit un suflet in forma de gargaritehibernandsubunsurubruginit

zenobia spunea...

mmm,si-asta inseamna ca suntem permanent in schimbare? sau nu toti aveam aceasta capacitate?m-ai pus pe ganduri:)

mosu spunea...

mmm…. nu-i asa usor cu schimbarea asta; uneori se produce fara sa vrem, alteori vrem si nu se produce; de cele mai multe ori insa ne lasam in bataia vantului fara sa intindem panzele; si-atunci cum sa le umfle in forma de cer?!
butoanele sunt, abilitatea de a o face ne lipseste (unora mai mult, altora mai putin)

Dan spunea...

Si vine Mosule un nechemat cu un pietroi si sparge, ca asa vrea el, sparge sticla care se face greu, sparge sufletul si Dumnezeul si pe Diavol si raiul si iadul, le sparge pe toate ca n-are timp sa aleaga si nu s-au facut înca filme care sa arate cât de greu se fac astea.

mosu spunea...

dă dane, dă; si nu unul; multi ridica piatra si dau ca asa vor ei, ca-s prosti si nu stiu ca daca se ciobeste nu se mai repara; si ca lovit azi, lovit maine, devine opac asa ca geamurile alea de masina izbite cu biloiu si la un moment dat nu se mai vede dincolo de el; cele mai multe sunt rezistente si duc mult, putine sunt slabe si cedeaza de tot; da tot mai dese sunt cele ciobite macar intr-un colt…
si stii care-i culmea?! ca taria lor (dar si slabiciunea) vine din amestecul ala de negru si alb, ca daca ar fi numai alb s-ar duce dracului de la prima izbire…

Elza spunea...

cate tipuri de suflete ai gasit tu...:) stii, m-ai pus putin pe ganduri. ce fel de suflet oi fi eu?

mosu spunea...

mmm… nu cred ca stiu sa-ti spun; dar il poti pandi cand iese sa-si dezmorteasca oasele in aburul oglinzii din baie…