miercuri, 27 aprilie 2011

despre viaţă şi moarte

viaţa e un poem penibil
scris cu ruj stacojiu pe bonul de benzină
iar moarteaaa…
moartea e o exagerare!

19 comentarii:

madelita spunea...

.... sincera sa fiu , nu prea am inteles eu ce ai vrut tu sa spui , dar cum ai reactiona si ai reusi sa treci peste cand ti s-ar spune ca mai ai de trait 5 ani ??? in jur de 5 ani cam astea ar fi ,,sperantzele,, sperantza de viatza !
PS> nu doresc sa intristez pe nimeni , numai ca se mai intampla si astfel de lucruri .... din pacate

mosu spunea...

un poem penibil incheiat si dramatic… e neplacut! moartea... moartea e o exagerare; dar da, incetarea vietii ar fi o problema :)

Julieta spunea...

mie mi se pare ca ai spus"moartea e o exagerare" referindu-te la faptul ca poate ii exageram tragismul...daca suntem credinciosi, stim ca exista viata si dupa ea. insa...cine mai poate sti, in fond...

mitzaabiciclista spunea...

Nu ştiu dacă are legătură cu credinţa sau nu, dar moartea este doar o poartă către altceva. E bine dacă reuşim să ne împăcăm cu gândul ăsta.

mosu spunea...

ce am vrut sa spun in esenta e ca moartea in sine, adica ceea ce e dincolo de viata nu mai are importanta, nu se pune; moartea e un gol nesfarsit; discutam prea mult despre asta, ii exageram tragismul cum spui tu julieta; moartea nu e decat capatul vietii, sau o simpla poarta de iesire asa cum spui tu zefira
in schimb acordam atentie mult mai putina decat ar merita vietii, a ceea ce e dincoace de poarta; o traim pe fuga, superficial de cele mai multe ori, privind lucrurile la suprafata si nereusind sa vedem dincolo de scoarta lor decat rar….
moartea nici nu exista, exista doar viata si ne-viata…
si ar trebui sa ne pese!

Cora_ spunea...

De acord Mosule, viata e ... ceea ce facem si moartea e doar o gluma proasta...

sophie spunea...

Viata...viata e ceea ce ni se intampla in timp ce stam agatati de trecut, visand la viitor.

Moartea...moartea se poate instala pe nesimtite, ca mai apoi sa devina o doamna neonorabila, obraznica.

Plecarea din viata este o trecere de care ne temem, pentru ca nu stim unde duce iesirea aceea.

In rest, ne traim viata ca si cand nu stim momentul mortii sau al plecarii din viata...caci daca l-am stii...nu ne-am mai putea distanta de acel moment.

iar viata mea e doar un inel mic, mic, mic de tot ce leaga lantul trofic...un praf in vant.
Ce neinsemnati suntem! Picaturi in ocean.

Digodana spunea...

Mosule?!
Scrii tot mai rar si tot mai trist...
Unde esti? Ce faci, Cum te simti?
Ma sperii, mosule si ma apuca plansul... si eu nu plang mosule, tu stii asta...
Viata poate fi un poem penibil, dar poate fi si un roman memorabil...trebuie doar sa inclini putin capul, sa mijesti putin ochii sa lasi un zambet sa iti intinda buzele , sa dai drumul gandurilor negre ce umbresc peisajul si o sa o vezi altfel...
Iar moartea... e doar o trecere, ea de fapt nici nu exista, normal ca e o exagerare.
Capul sus si (re)vino printre noi :)!

mosu spunea...

@cora
:) corrrect! ai pus punctul pe i; viata e ceea ce FACEM; restul esteee... pauza

mosu spunea...

@sophie
e adevarat tot ceea ce spui; daaaa... eu as merge totusi pe ideea ca nu suntem neinsemnati, ca suntem extraordinari, fantastici, unici...
ca putem simti, putem analiza ceea ce simtim, putem dori...
restul e o chestie de echilibru!

mosu spunea...

@digodana
eiii... nu-i bai dano, totu-i ok, doar ca-mi mai trec prin minte una alta si le mai dau drumu asa fara bagare de seama...
da io tot cred ca viata-i un poem sau cel putin asa ar trebui sa fie; da in fuga asta cum naiba sa-ti mai scrii poeme, ca ies toate ca niste copaci fara frunze...
un roman memorabil, un roman memorabiiiil... mmm, ne mai gandim... :)
multam de semn!

sophie spunea...

la scara mica, suntem! cum nu...da' mie imi vine acum mai mult sa fac lucruri simple, parca m-am saturat de extraordinar, ca-i cam efemer :))

mosu spunea...

da, da... chiar asa ma gandeam si eu, din lucrurile simple si marunte se contruieste o existenta rotunda

Gigi Popa spunea...

si cand realizezi ca ramai fara nimic... cand simti ca totul se prabuseste in jurul tau? ca pierzi tot ce ai avut si ai fi vrut sa ai? cand te simti inutil si fara un viitor? cand simti respingere pana-n cel mai adanc cotlon al sufletului? cand simti ca totul a fost praf, fum, abur si trecut? cand simti ca trecutul vrei sa ti-l faci viitor si persoana pe care o iubesti cu disperare si care stii ca si ea te iubeste la fel vrea sa te uite? ce faci atunci? zambesti? uiti? plangi? urli?

mosu spunea...

nu stiu ce legatura are problema aceasta cu textul meu si nici cum as putea eu sa ajut daaaar… e cu adevarat o situatie dureroasa; nu stiu ce sa spun, dar in cazuri din acestea cel mai important este echilibrul; nimic nu e insurmontabil, nerezolvabil, daca exista echilibru si luciditate…

gica popa spunea...

Mosule, are legatura... Este finalul. Este acel drum catre nicaieri pe care ne taram fiecare din noi pasii. Cand esti pe jumatate mort, moartea nu mai pare exagerare. Cand ti se ucide viitorul si demnitatea, cand renunti si la ultima frantura de mandrie... Si cersesti, si implori, si te alegi cu nimic decat uitare, cand nu ai dreptul sa alegi, ci doar sa suferi... moartea nu mai e exagerare. Cand ai renunta la tot pentru cineva care are vrea ca tu sa fii doar fum... Nu mai e exagerare. Ce iti mai ramane? Nimic. Pentru ce sa mai respiri daca pentru ea nu mai ai dreptul? Pentru ce sa te trezesti daca ea nu vrea sa fie langa tine? Si da, mosule... Viata chiar e in poem penibil. Azi... E poemul meu. Maine? Daca ma voi simti pregatit, nu va mai fi.

Elza spunea...

hai mai spune o poveste, Mosule!:)

mosu spunea...

@gica popa
eiii.... ce spuneam eu mai devreme?! "daca exista echilibru si luciditate"...

mosu spunea...

@elza
ooo... dar nu mai vine pasarea aceea care-mi soptea la ureche...
ohhh, sunt total neputincios...