Sufletul vecinului D

Sufletul vecinului Dobre a bântuit pe scara II a blocului OD7 ca o fantomă vreme îndelungată. Spun ca o fantomă, pentru că sufletul lui nea Dobre era şi nu era, taman ca umbrele venite din lumea de dincolo, să îmbrace în ţesătură străvezie cu fir poveste interioarele întunecate ale caselor rămase-n paragină la despicătura dintre lumi. Despre subiectul acesta s-a vorbit dintotdeauna în cartier, dar parcă niciodată ca în anii din urmă. Nici nu se mai ştie cine a aprins vâlvătaia mirării, cert e că întâia discuţie serioasă a avut loc într-o seară de mai, când rândunele gălăgioase dădeau în viteză roată blocului smotocind cu cozile lor în formă de furculiţă aerul înmiresmat şi umed întocmai precum bucătarul spaghetele aburind în sos bolognez.
- Ia fugi mă de-acolo. Fugi mă de-acolo, n-auzi, că acuma cobor la tine – s-a auzit un glas bărbătesc de la fereastra deschisă a etajului întâi.
Puştiul a tresărit, a privit iute în direcţia de unde venea glasul, apoi a zâmbit înţelegător şi a continuat să rupă trandafiri cu mâinile goale, abia ferindu-şi pieliţa subţire a degetelor de muşcăturile aprige ale spinilor încovrigaţi ca dinţii de rechin.
N-a apucat să rupă prea mulţi căci dintr-o dată un vălătuc da apă s-a prăvălit peste dânsul înmuindu-l până la piele precum un val de mare corabia fragilă de hârtie.
- Ţi-ajunge drace sau trebuie să cobor să-ţi mai trag şi vreo două scatoalce după ceafă?! – s-a auzit iar glasul bărbătesc, glas care a fost degrabă urmat de capul lui nea Dobre iţit între cercevelele de lemn îmbătrânite de timp şi de soare.
Puştiul n-a mai aşteptat un alt avertisment şi a tulit-o peste gardul viu abia adunându-şi nădragii împrejur, lăsând în urmă şi trandafirii rupţi în grabă şi liniştea-i de pe chip.
- Bine i-a facut! – a decretat Tăsica aranjată şi cochetă ca de obicei, în faţa grupului strâns la intrarea blocului când a sosit de la servici pe la opt jumate, că ce servici o fi având şi Tăsica de ajunge acasă numa noaptea după ce se întunecă, numai Dumnezeu ştie!
- Hai Tăsico, dă-o încolo de treabă, pentru doi trandafiri acolo să-ţi baţi joc de bietul copil. Că şi câine dacă era ai avea mai mult suflet.
- Îi om bun, da-i sufletul hain – a suspinat în barbă tanti Viorica, pe care mulţi o suspectau a-i face zâmbre bărbatului, fără ca cineva să înţeleagă din cuvintele ei dacă îi ţine partea au ba.
- Fugi tu că n-are suflet deloc. I l-au scos doctorii că se înveninase şi se-nverzise, de era gata să-i scurme ca o putreziciune întregul trup. L-a văzut alde bărbat-miu într-o zi când îşi schimba cămeşa colo în grădină. Are o tăietură pe burtă de aici - arătă tanti Frusina pe undeva prin zona splinei - şi pââână aici - indică ea cu un mers şerpuit al arătătorului un punct imaginar undeva sub inimă. Mă jur pe Sfântul Duh, să mi se jupoaie pielea obrajilor de nu-i aşa – şi-a întărit tanti Frusina spusele făcând cu mişcari încete şi largi trei cruci mari peste piept şi bătându-şi apoi cu vârful degetelor obrajii rumeni.
Mulţi s-au îndoit că cercetarea medicală ar fi putut ajunge până acolo încât să detecteze sufletul pustiit şi să-l extirpe ca pe un apendice dezgustător, dar nici puţini nu erau cei ce dădură crezare vorbelor lu tanti Frusina. Discuţia s-a prelungit de altfel mult în noapte fără ca balanţa să încline într-o parte sau alta, până când madam Vasilescu şi-a amintit brusc ţipând ca din gură de şarpe de s-a auzit trei cartiere mai încolo “Valeu, Narcisa Sălbatecă”. Şi întreg auditoriul s-a facut nevăzut instantaneu, mai ceva ca o cohortă de frunze ruginii cu fustele ridicate din faţa vântului zburdalnic.
Rumorile discuţiei au continuat însă să se reverse zile în şir, neînsemnaţi fiind cei care încă mai înclinau să creadă că în trupul uscat şi încrâncenat al lui nea Dobre mai exista vreo rămăşiţă cât de maruntă de suflet.
- Nu se poate dom’le ca dragostea şi tremurul inimii să dispară cu totul, e peste poate – şi-a dat verdictul meşterul Gheonoaie care în tinereţe câştigase un concurs literar judeţean cu poezia “Mândră oştirea, viteji soldaţii” şi care avea un cuvânt greu de spus în colectiv când venea vorba despre metehnele sufletului, deşi dumnealui era meşter de maşini de spălat şi de alte de-alde d-astea de pe la casa omului.
- Da de ce nu se poate musiu Gheonoaie?! – l-a luat repede vecinu de deasupra, un domn sobru cu cioc şi ochelari rotunzi a la Kogălniceanu, tu nu vezi ce înnegurat e mereu, ce-i tună şi-i fulgeră fără zăbavă, cum se încruntă la toata lumea de parcă toţi i-am fi duşmani.
- Hai bre că-i om civilizat! Ce, ţi-a făcut ceva dumitale?! Dacă-i mohorât şi aspru e înainte de toate înăuntru şi pe urmă în afară. Dacă dragostea lui s-a… – a sărit cu gura tanti Marioara fără să mai apuce însă să termine.
- Dragostea nu moare niciodată, se atrofiază! – a grăit shakespearian meşterul Gheonoaie luând vorba din gura lu tanti Marioara şi ridicând ambele braţe cu palmele spre în afară încercând parcă să se apere de cuvintele ce se rostogoleau şi din stânga şi din dreapta, asemeni lui Christos de mânia mulţimii. Dragostea e ca aripile găinilor, chiar de nu mai poate înălţa zborul, se chirceşte împrejurul trupului şi rămâne acolo în aşteptare.
Nici argumentul meşterului Gheonoaie n-a ajutat prea mult căci puţine erau semnele care să arate că dincolo de chipul încremenit şi sumbru ar fi putut exista un licăr cât de mic de bucurie şi mulţumire. Faptul că nu era însurat, că nu avea copii şi că trăia singur ca un sihastru erau alte argumente care atârnau greu în balanţă pe talerul dezumanizării. Nimeni nu ştia dacă a fost vreodată căsătorit dar Lilica poştăriţa le confirmase că pe buletinul strecurat prin crăpătura uşii în ziua de pensie scria limpede ca lumina zilei “necăsătorit”, asta deşi umbla vorba, nimeni nu ştie de cine iscodită şi de unde răsărită, că undeva pe bufetul din bucătărie exista o fotografie îngălbenita de vreme care înfăţişa un bărbat, o femeie şi un copil, toţi trei zâmbitori şi frumoşi. Şi poate chiar şi mai greu atârna în balanţă ţipătul acela ascuţit ca de fiară, atât de ascuţit încât ar fi putut străpunge orice inimă dezvelită, pe care îl scoatea de fiecare dată când pe şosea se auzea scrâşnet năprasnic de roţi. “Aiiii…” ţipa bărbatul lung şi îşi acoperea ochii cu dosul braţelor ca şi cum ar fi încercat să se apere de schijele împrăştiate de jur împrejur în urma unei ipotetice dar inevitabile ciocniri.
- Toată dragostea lui s-a scurs din trup taman în călcâi – a venit într-o zi cu ideea aia mică a lu Doroftei de-avea zece pe linie la şcoală şi-i scosese din minţi pe profesori cu judecata ei de om mare şi cu încrengăturile pe care le făcea între lucruri aparent fără atingere, de-i ieşeau paseri albe cu aripe largi din două oase uscate de găină, câteva fire de paie şi mult, mult puf de păpădie. La fel ca la Achilles, acolo-i adunată toată slăbiciunea lui – le-a povestit ea într-o seară babelor adunate să clevetească pe băncuţa din faţa scării blocului.
- Da de unde ştii tu mătăluţă drăguţo că-i strânsă toată în călcâi, ba eu uite zic că nu-i deloc – s-a potrivit o babă ochioasă să-i cate pricină.
- Păi n-ai văzut şi dumneata mamaie cum schioapătă cu dreptu?! Cu teamă, de parcă la fiecare pas i-ar fi de grijă să n-o strivească sub călcâi – i-a făcut ştrengăreşte cu ochiul micuţa domnişoară cu gândul la metafora lui Nechita.
Babele s-au uitat una la alta şi i-au dat dreptate fetei, căci era evident pentru toată lumea cum la fiecare călcătură pe stângul nea Dobre se oprea gândindu-se parcă de-ar putea încerca şi pentru altă variantă decât să-şi lase trupul pe dreptul, şi cum nu găsea niciodată dădea drumul piciorului uşor lunecându-l, ca şi cum ar fi mângâiat cu talpa-i obrazul pământului.
Ăi mari însă n-au vrut să accepte nici în ruptul capului explicaţia Larisei, mai toţi fiind de acord că târşâitul piciorului nu se datora nicidecum dragostei adunate ghemotoc în călcâi ca un boţ de vată pentru pantoful un număr prea mare, ci mai degrabă unui defect din naştere sau unui accident suferit peste ani pe care îl ascundea cu sfinţenie.
- L-o născut mumă-sa pe piatră seacă cu dinţii strânşi şi cu unghiile înfipte în carne, asta e – a ieşit în faţă coana Leopoldina care fusese moaşă în tinereţe şi nu-i erau multe secrete întru zămislirea pruncilor. Da, da, aşa să ştiţi de la mine, pruncul ăsta n-a fost născut pe pat moale cu aşternuturi albe ci în miez de munte, pe piatră aspră. Aţi văzut cum i se încreţesc buzele, mai ales a de sus, de stă aşa ca o armonică sub nasul ăla borcănat. Şi fruntea la fel, şade încreţită de zici că-i hârtie uitată-n ploaie şi netezită în grabă cu dosu palmei.
Acuma cu nasu borcănat n-avea dreptate coana Leopoldina, că nasul lui nea Dobre era unul cât se poate de normal, dar cu buzele şi cu fruntea le zisese bine, căci nu numai ele ci întreg trupul parcă stătea ghemuit în el însuşi, comprimat ca un arc sub o greutate nedezvelită ochiului de rând.
Clevetirile au continuat să se răsfire zile şi nopţi de-a rândul ca o clipoceală domoală a firelor de apă desprinse din tigva pământului, dar ele au fost curmate brusc într-o joi pe la şapte. Era o seară de toamnă târzie. Nea Dobre îşi făcea de lucru pe bucata lui de grădină din spatele blocului împrejmuită cu bucăţi de sârmă şi fiare jumulite numai el ştie de unde, când dintr-o dată, pooooc… s-a auzit bubuind în scara blocului. Nea Dobre a lăsat din mână sapa, a intrat tiptil în scara blocului taman la ţanc cât să prindă duşmanul asupra faptului
- Tâlharule, te-am prins.
- N-am vrut domnule, n-am vrut – s-a bâlbâit micul tâlhar.
- Ce n-ai vrut mă tâlharule, ce n-ai vrut?! - şi jap o palmă grea ateriză peste ceafa incumbentului.
Abia atunci copilul a întors spre el o faţă cu ochi blajini şi plansi şi nea Dobre a încremenit. Parcă dintr-o dată toată viaţa s-a scurs dintr-ânsul ca sângele din trupul de miel agăţat de picioarele dinapoi. Buzele bărbatului au început să tremure iar ochii au prins a se umezi. Omul a înghiţit de câteva ori înnecându-se şi abia respirând, pentru a izbucni în cele din urmă în lacrimi.
- Mă iartă copile, mă iartă… - a bâiguit bărbatul încercând să atingă cu palma obrazul băiatului, dar retrăgând-o de fiecare dată ca şi cum mâna întinsă i-ar fi fost cuprinsă de fiecare dată de vâlvâtaile iadului. Mă iartă copile… - a continuat să murmure el încercând să-şi ferească privirea de ochii băiatului. Mă iartă copile…
Şi bărbatul încrâncenat şi aspru a început a plânge în hohote, cu lacrimile vălurind pe obraji, icnind şi gâfâind de-ai fi zis că bucăţi de trup dinlăuntru se rup dintr-ânsul şi fărâmate în boabe mărunte îi ies prin orbite şi prin buze… A străbătut în grabă holul blocului, apoi s-a ascuns în grădina de spate, cu braţul rezemat de ghena de gunoi continuând să plângă zbucuimat cu icnete grave şi cu trupul cutremurându-se de-ai fi zis că-i gata să se destrame. Ascuns e un fel a spune, căci în câteva minute ochii curioşi ai locatarilor au umplut ferestrele blocului, iar sub ei buzele au rămas încremenite.
- Iartă-mă copile… Şi tu Anico iertaţi-mă… Mă mai puteţi ierta?! - suspină bătrânul căzut în genunchi şi cerând îndurare cuiva ce nu se putea afla altundeva decât în ceruri…