vineri, 8 iulie 2011

Cum să scrii o poveste

O, nuuu… să nu va gândiţi că am să vă explic aici ce trebuie să faceţi pentru a scrie o poveste. Pentru asta trebuie să ai o reţetă, o procedură, un mecanism de punere în practică. Eu n-am. Şi nici nu cred că există o reţetă ideală, sau dacă există secretul e păzit cu cea mai mare străşnicie. Căci altfel toată lumea ar scrie poveşti şi poezii. Nimic nu i-ar putea opri pe oameni să-şi lase baltă treburile şi să scrie cât e ziua de lungă şi noaptea de albastră poveşti şi poezii.
Deci cum spuneam, nu-i deloc simplu să scrii poveşti. Uite nu mai puţin decât azi dimineaţă, când s-a mijit privirea peste marginea lucitoare a zilei, mi-a aterizat în culcuşul gândurilor o mărgică de poemopoveste:
“dacă ţi-aş desprinde un surâs
din şiragul de mărgean al viselor
ca să-l anin pe ramul de frasin
din faţa ferestrei
nu-i aşa că nu ai să suferi!?”
E evident că nu merge! E dusă, e expirată. Au spus-o alţii cu mult înaintea mea. Chestia asta cu „n-are să te doară” prea miroase a Nechita Stănescu iar „şiragul de nuştiuce al viselor” apare şi în compunerile de clasa a doua. Şi apoi e un text prea lung pentru o idee atât de simplă. Textele de genul acesta trebuie să se furişeze, să lovească scurt sub centură ”baaang”, să puncteze şi să fugă, iar în urmă să ramână aşaaa ca după un sărut o alunecare dulceacrişoară pe buze. Deci una peste alta e banal, n-are fâs.
Să scrii poveşti e unul dintre cele mai grele lucruri din lume. Serios! Fără glumă! Pentru că spre deosebire de orice alt domeniu ai materia primă la dispoziţie. Şi gratis pe deasupra. Toată lumea o are, ceea ce complică şi mai mult lucrurile. Şi apoi materia asta primă este destul de limitată. Într-un comentariu din 1998 George Pruteanu spunea că: „limba română are aproximativ 200.000 de cuvinte, din care într-un dicţionar cum e DEX-ul se află vreo 57.000. Fondul principal de cuvinte conţine, după Graur, circa 1400 de vocabule, din care noi, în viaţa de toate zilele, utilizăm abia câteva sute”. Vă daţi seama cât de îngust rămâne locul pentru scris poveşti dacă avem la dispoziţie atât de puţine cuvinte, ba mai mult, sunt şi folosite din zori şi până-n seară de toată lumea, deci se banalizează, se uzează moral…
Şi cum cuvintele astea sunt atât de puţine şi atât de banale, totul depinde până la urmă de cum reuşim să le rânduim, să le înşirăm pe sfoară ca pe mărgele. Că una e de exemplu să spui „aripile păsării s-au întins în bătaia vântului tăind aerul rece ca o lamă de cuţit” ce pare a face parte dintr-o poveste cu femei-păsări şi alta „au întins în bătaia vântului lama de cuţit tăind aripile păsării în aerul rece” ce pare mai degrabă a face parte dintr-o carte de bucate, secţiunea „cum preparăm tocăniţa de pui”.
Ca să faci o salată de roşii e foarte simplu. Înainte de toate pui mâna pe o foaie de hârtie şi-un pix şi notezi tot ce-ţi trebuie şi n-ai în casă. Roşii, castraveţi, ceapă, ulei (preferabil de măsline), sare, piper, alte mirodenii după gust. Dai fuguţa la piaţă, iei cele de trebuinţă şi te apuci de treabă. Tai roşiile, castraveţii, ceapa. Le pui frumuşel în bol. Preferabil să fie de sticlă, înalt şi fumuriu. Adaugi ulei, sare după gust, un vârf de cuţit de piper şi alte mirodenii după fantezia fiecăruia. Eu de exemplu în ultima vreme mai folosesc o ţâră de boabe pisate de coriandru. Aaa… şi brânză. Telemea din cea untoasă şi grăsută de se lipeşte pe felia de roşie şi când mesteci se topeşte ca untul de mai rămâne doar o dâră albă şi întortocheată în tot vasul ca urma avionului pe cer. Apoi guşti, dacă mai trebuie ceva mai adaugi. E imposibil să nu-ţi iasă, dacă ţi-o doreşti cu tot dinadinsul, o salată de să te lingi pe degete.
Dar să revenim la poveşti. Credeţi că o salată de cuvinte din care să iasă o poveste de să te lingi pe buze se poate realiza la fel?! Tai mărunt, pui din toate acolo, amesteci, mai adaugi mirodenii, guşti şi gata?! Nici vorbă! E mai rău ca la domino sau ca la scrabble. Aici nu numai că trebuie să pui cuvânt lângă cuvânt astfel încât să se îmbuce tot ce-ai pus, dar la final trebuie ca tot ansamblul să aibă sens, să aibă gust, să aibă pe vino-ncoa. Altfel degeaba s-au lipit cuvintele şi par a fi de înţeles (uite cum e textul acesta de exemplu) că se prăbuşeşte ca un tort de ciocolată la care nu s-a “legat”crema şi se scurge prin toate crăpăturile...
Tiii… dar nu despre asta voiam să vorbesc, căci v-am mai spus de câteva ori că oricum eu nu scriu nicio poveste. Am o vrăbiuţă care îmi şopteste la ureche totul. Eu doar aştern pe hârtie ce-mi şopteşte, mai înfloresc puţin pe ici pe colo, că vrabia e destul de rigidă şi la obiect, aranjez un pic în pagină şi gata. Ei bine nici asta nu-i aşa de simplu cum aţi crede la prima vedere. De ce? Păi să vedeţi! De vreo câteva zile mă tot chinui să scriu o poveste. Îmi răsucesc creierii, mi-i storc, îi duc la mare să-i umplu cu imagini poetice, îi odihnesc pe marginea cerului, îi pitulesc sub liniştea nopţii… Şi nimic. Până la urmă dau un apel la vrăbiuţă şi apare imediat. Îi fac semn spre ureche, ea ţop înăuntru şi se ghemuieşte acolo. Mă încrunt la ea, fac mărunt din buze şi în loc de poveste mă trezesc că-mi răspunde cu năduf “păi bine şefu şi sămânţa?!”. Aaa… să nu credeţi că în relaţia mea cu vrăbiuţa, ea îmi spune povestea şi eu o plătesc înnnn… :))) A, nu, nuuu… Asta e doar în relaţia dintre politicieni şi afacerişti. “Şefu, vreau şi eu o aprobare să construiesc un blocşor cu trei-patru-cinci nivele în Piaţa Universităţii” “Se face! Da’ sămânţa?!”. Ei bine în relaţia mea cu vrăbiuţa e vorba de altceva. Ea îmi scrie poveştile, dar eu trebuie să-i dau o sămânţă de poveste. Aşaaa… un miez, o idee care să facă toţi banii. Şi pe urmă croşetează ea în jurul ideii. Ei bine, poate nu mă credeţi dar de la o vreme sunt mai liber. Mi-am terminat lucrările cele mari, acum am numai mărunţişuri. S-a dus stresul , agitaţia, nervozitatea. Dar cu asta s-a dus şi sursa mea de sămânţă. Pe cuvânt! Înainte cum puneam pixul pe hârtie să mă apuc de treabă cum îmi fugea gândul şi se oprea fix pe craca aia de frasin din dreptul ferestrei de vă spusei adineauri de ea, se atârna cu capul în jos ca un liliac mofluz şi stătea acolo în soare de mă scotea din pepeni. Pe urmă lucram ce lucram şi iar îmi fugea gândul pe geam (altul) şi se agăţa şi ăsta de ăla gata instalat de se făcea pân’ la doişpe aşa ca un ciorchine de struguri d-ăia negrii cu bobu mare şi parfumat. Până la urmă trebuia să las naiba şi pixul şi foile, şi treabă şi tot şi să mă ocup de strugurii ăia de crăpa cămasa pe ei de rotund ce se strângea înstr-ânşii (da’ acu să nu credeţi că-l culegeam eu pe tot, nuuu, că majoritatea se pierdea în dejurîmprejur până veneam eu cu castronul). De când nu mai e stres şi nelinişte nici vorbă de gând răzlet, de vânturări de aripi, de evadări din banal, mi-s toate gândurile aliniate şi chircite ca găinile pe rastelu din cuibar în prag de-nserare.
Aşa căăă… nu-i deloc uşor nici cu poveştile astea. Până nu primesc iar vreo lucrare babană, d-aia cu stres şi nervi, cu termene la limită, cu clienţi nervoşi, cu sânge pe pereţi, să nu vă aşteptaţi la vreo poveste. Sau poateeee.... da, chiar aşa, n-are nimeni vreo lucrare de făcut?! Mă bag şi la d-astea manuale, la săpat grădina, la ceva reparaţii mărunte (dushu, la zugrăveli nu mă bag, poate la vopsit dacă n-ai terminat)...

16 comentarii:

luna spunea...

mosu, stii cum sunt eu?
putin ca tine si putin ca mine:
daca ma vad facand ziua munca dintr-asta care sa nu aiba legatura "cucuvintele", reusesc sa-mi inchipui ca noptile sunt pline de vrabiute...si inca din cele mai dragalase si poetice.
...si cred ca stiu si de ce ma gandesc eu asa in sinea mea de mult timp;
echilibrul, despre el e vorba si despre diversitate; o las pe domnisoara Zi sa fie zi si un pic de Soare, chiar daca ea e domnisoara, si pe domnisoara Noapte sa fie noapte si Luna. asa vrabiuta e multumita ca are si ea timp de odihna cand lumea roboteste si, cand vine seara si se dezmiarda prinsa inca intre somn si vis, poate sa treaca impacata pe la fereastra mea ca si-a facut somnul de frumusete, acela in baie de soare sau ploaie, dupa noroc.

madelita spunea...

hmmmmmmm , pai ar cam fi de treaba : gardul de reparat de la un cap la altul pt ca oricum pe vecini ii doare sti tu unde dar gard vor sa aibe ! , ar mai fii spatele casei , de aranjat un pic gradina mamei , la 1 deptembrie se culege cumva via ?? ei ar fi si ea , ar mai fi de asfaltat mai bine si mai frumos curtea , sa arate si ea a curte ce dumnezeu ! , de schimbat gresia si faiantza din baie , la fel si cu holul din casa ce da spre curte , ce zici mosule ??? daca tot ai declarat ca ai atata timp berechet la dispozitie si nu mai stii cu ce sa ti-l umpli ! eu te pot asista din balansoar bineinteles si cu cartzuliile in bratze pt ca sunt restanta la facultate si am foarte mult de invatzat si ... sa nu uitzi sa aduci desertul !mai tii minte minunatziile alea de dulcetzurii cu care te-ai laudat atunci cand ti-ai facut ordine pe blog , nu-i asa ???

mosu spunea...

@luna
cand suntem linistiti gandurile ne sunt cum spui tu, ca o noapte plina de pasari sau ca o zi insorita cu nori pufosi; cand vrem sa zdupaie gandurile trebuie scormonite un pic cu inglita incovrigata ca sa le facem sa se agite… :)

mosu spunea...

@madelita
ei uite, prietenul la nevoie se cunoaste… :)
te-am trecut pe lista
materiale ai?!

CARMEN spunea...

esti un dulce mosule! vrabiuta vine, nu te lasa ea! unde mai gaseste un mos asa de simpatic?!

mosu spunea...

:)))) eiii… esti tu prea draguta carmen! si cu vrabiuta am un pact pe termen lung; numai s-o tina penele… :)

Cora_ spunea...

mosule, eu am o piscina din beton de 12m/6m/3,5m pe care vreau s-o scot, ce zici, te aranjeaza? :)

mosu spunea...

coraaa, tu vrei sa iasa roman? eu vorbeam asaaa, de povestiuci, de poezele... :))

Cora_ spunea...

nu vazusem ca e vorba doar de reparatii marunte... credeam ca te plictisesti. :)))
in alta ordine de idei, mi-ai facut o pofta cu salata aia... da' de unde sa iau eu telemea untoasa, mosule?

mosu spunea...

paiiii… din experienta mea nord americana, pe la bacaniile grecesti ai putea gasi
apropo de asta; eram odata chiar la trois revieres, aproape de tine, intr-un restaurant; cerem noi toti cate ceva si un amic, cam plin de el asa, arunca ochii pe meniu si-i cere ospatarului “stii, eu as vrea o salata de rosii”; ospatarul casca ochii cat cepele (bineinteles ca nu era in meniu) si il intreaba “da ce-i aia?”; tipul ii explica pe indelete ca la copii, “iei niste rosii (eventual ardei, castraveti, ceapa) le speli le tai, pui putin ulei, sare si gata salata”; dupa o vreme vine ospatarul cu toate cele, inclusiv cu salata amicului care arata mai degraba a “natura moarta cu rosii si castraveti” decat a salata pentru ca erau asezate frumos cateva felii rotunde de rosii (nu cum taiem noi rosia ca pepenele), cateva de castravete (“ne scuzati dar bucatarul n-a gasit ardei”), o ceapa taiata rondele, picurate pe deasupra cu ulei si un bot de sare; am ras toti de salata amicului, dar el nu s-a lasat, s-a dus la bucatarie si si l-a convins pe bucatar sa-l lase sa-si faca una in timp ce el ia notite….. :)

Cora_ spunea...

acum ceva vreme mergeam la un magazin romanesc si mai luam cate ceva cand mi se facea pofta, dar m-am mutat de vreo 2 ori intre timp, deci stau mult mai departe, ca sa nu mai vorbesc ca m-am si lenevit.
La T-R am mancat intr-un restaurant in centru, f. bun dealtfel, nu-mi amintesc numele. Chiar o sa ajung vara asta, sper, am o prietena careia ii tot promit.
Tu ai fost in vizita in Qc sau ai chiar locuit aici? Cum ti-a placut?

mosu spunea...

am stat pe coasta de est; dar cel mai mult mi-a placut quebec city (am fost o singura data aici)

nemo spunea...

mosule esti plin de surprize...

mosu spunea...

:) cand am citit prima data comentariul tau am crezut ca se refera la scrisul meu si chiar ma intrebam "se poate sa mai am surprize pentru tine?!"
dar el se referea de fapt la comentariile mele din subsolul textului.... :)

Vocea-de-departe spunea...

Cuvintele ne aleg pe noi. E o iluzie că se lasă alese de noi, noi nu suntem decât bieţii scribi. Ele canalizează însă energii, ascund poeme în vocale şi războaie în consoane, declanşând un fel de revoltă fonemică în aventura scriiturii.

mosu spunea...

eiii... aici mi-ai dat o mare mana de ajutor; eu tot incerc sa le spun prietenilor mei ca nu ma pricep sa scriu (e o iluzie), si ca de fapt cuvintele vin singure (atunci cand vin, destul de rar) din alta parte; deci am avut dreptate, multumesc!
dar inainte de toate, bine ai venit voce-de-departe! si te astept sa mai citesti din incovrigarile de cuvinte deja desenate sau cele ce vor veni....