sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Despre fericire (cu vârf şi îndesat)

Vorbeam mai deunǎzi cu blondina despre cum gǎsim dar mai ales cum cǎutam calea spre fericire şi întrebam retoric “oare unde greşim de eşuǎm lamentabil în a gǎsi fericirea sau mǎcar calea cǎtre ea deşi o cǎutǎm toatǎ viaţa?!”. Cǎci în mod evident greşim undeva, altfel avem tot ce ne trebuie. E ca la gǎtit, ouǎ este, lapte este, fǎina este, dulceaţa este, doar clǎtitele nu-s. Şi mai adǎugam eu acolo cǎ „fericirea e aburul de la cafea, parfumul de dupǎurechea femeii, rǎsǎritul mijind printre frunze” sau cu alte cuvinte e un inefabil care nu poate fi prins ca într-o colivie nici mǎcar între cuvinte, darǎmite între palme şi cu atât mai puţin în suflet. De unde vine fericirea şi încotro se îndreaptǎ?! Când ne atinge cu aripa ei şi când ne pǎrǎseşte?! Ce trebuie sǎ faci nu ca sǎ o gǎseşti, ci ca sǎ dibui mǎcar calea care duce spre ea?! Ei uite cǎ de bine ce lucrurile acestea nu pot fi explicate într-o reţetǎ, cǎci dacǎ într-adevǎr s-ar gǎsi reţeta aceasta atunci am trǎi cu toţii într-o veşnicǎ beatitudine ceea ce ar crea desigur o mulţime de alte probleme, ei bine spun, dacǎ fericirea nu poate fi lesne dibuitǎ, se poate întâmpla, şi asta bǎnuiesc numai celor înstelaţi, sǎ dea fericirea peste tine. De unde vine?! De unde te aştepţi mai puţin... Încotro se îndreaptǎ?! Spre niciunde... Doar simţi cum se apropie şi amuşineazǎ pe lângǎ tine, se învârte în jurul tǎu ca un uliu în jurul pǎsǎrii rǎtǎcite şi haţ te apucǎ de cracul pantalonului şi nu-ţi mai dǎ drumul. Am greşit când am spus cǎ fericirea e ca aburul cafelei, ca parfumul de dupǎurechea femeii înmiresmând dejurîmprejurul cu senzaţii palpabile, cu rotunjiri olfactive ce capǎtǎ contur şi substanţǎ ca şi cum palmele s-ar umple de coapse împlinite. Ei bine fericirea are formǎ, are contur, e concretǎ, nu e doar un abur. Sigur, trebuie sǎ fii pregǎtit ca sǎ te poţi bucura de ea, altfel poate trece pe lângǎ tine şi nici mǎcar nu ştii cine a fost şi ce ai pierdut. Ba mai mult, trebuie sǎ-ţi doreşti s-o întâlneşti, altfel se va scurge nepǎsǎtoare şi va continua sǎ vagabondeze pe strǎzi în cǎutarea altui suflet cald care s-o strângǎ la piept. Fericirea nu e mofturoasǎ, nu cere mult şi odatǎ ce ţi-o apropii devine pǎtimaşǎ şi nu se mai dezlipeşte de tine. Se hrǎneşte cu zâmbete, cu mângâieri, cu alinturi şi din când în când cu câte un dulce. Fericirea e rotundǎ şi pufoasǎ ca o pǎpǎdie şi e conştientǎ de împlinirea sa, purtându-şi mândrǎ desǎvârşirea pe sub ochii neobişnuiti cu perfecţiunea ai oamenilor. Sǎ-ţi umpli sufletul cu fierbinţeala ei nu-i la îndemâna oricui, cu atât mai mult cu cât e agilǎ şi pretenţioasǎ când vine de vorba de atingerea oamenilor. Fericirea e caldǎ, e jucǎuşǎ ca o mâţǎ, e zglobie ca pasǎrea cerului dar poate sǎ devinǎ chiar când te aştepţi mai puţin fiarǎ, sǎ-ţi sfâşie cǎmaşa şi sufletul. Nu trebuie sǎ-i întorci niciodatǎ spatele fǎrǎ sǎ fii pregǎtit sǎ faci faţǎ rǎzbunǎrii sale cǎci pe datǎ se desfierbinţeşte şi devine rece şi ascuţitǎ ca şi coasa înnegritei. Chiar şi atunci când crezi cǎ se simte bine şi pare topitǎ în braţele tale poate sǎ-ţi muşte dintr-o izbucnire euforicǎ degetul. Cǎci exact aşa mi s-a întâmplat mie când am încercat sǎ-i întind al patrulea biscuit de cacao cu cremǎ de vanilie. O fi fost din cauza vaniliei, o fi fost din cauza ingredientelor, nu ştiu, cert e cǎ s-a repezit sǎ-l înfulece cu tot cu degetul meu arǎtǎtor. O gǎsisem în parc, pǎrea de rasǎ. Avea o zgardǎ roşie cu medalion la gât şi un zuluf mic in varful capului prins cu un pampon tot roşu. N-am bǎgat-o în seamǎ dar s-a tot învârtit în jurul meu, m-a mirosit, m-a mârâit şi a început sǎ se ţinǎ dupǎ mine lǎtrând scurt şi piţigǎiat la fiecare pas pe care-l fǎceam. A trebuit sǎ mǎ opresc şi s-o mângâi ca sǎ tacǎ. Era micǎ, rotundǎ şi albǎ ca un rostogol de zǎpadǎ, cu doi ochi negri ce abia se vedeau de sub perdeaua ce-i cǎdea din creştet pânǎ peste bot. Primul biscuit de altfel nici nu prea ştiam pe unde sǎ-l bag cǎci nu se vedea nici urmǎ de gurǎ, noroc cǎ potaia n-a stat prea mult pe gânduri şi l-a şparlit singurǎ atât de rapid încât nici dupǎ ce l-a înfulecat tot nu ştiam unde-i gura. Am aflat însǎ imediat dupǎ aia când a început cu glas hotǎrât sǎ mai cearǎ. Ce era sǎ fac?! M-am aşezat pe bancǎ, am desfǎcut pachetul şi am continuat s-o hrǎnesc iscodind din priviri împrejurul în ideea cǎ cineva va veni s-o recupereze înainte sǎ termin pachetul de biscuiţi şi sǎ trec la cel de gumǎ de mestecat şi ultimul de altfel de prin buzunarele mele mai mult goale. Şi n-a durat mult. Cum spuneam, eram la al patrulea biscuit înghiţit la pachet cu degetul meu arǎtǎtor când deodatǎ se aude un glas:
- Fericire… Fericireeee…
Şi înainte sǎ aparǎ şi chipul din spatele vocii îmi aduc aminte pe datǎ de strigǎtele similare care acopereau dimineţile însorite dintre blocuri duminica când eram copil. “Haine vechi… haine veeechi” sau “Pǎmânt de flori, pǎmânt de flooori” sau “Fiare vechi, fiare veeechi…” sau “Mǎturica, mǎturaaa….” strigǎu ţiganii trecând cu cǎruţa printre blocuri în cǎutare de schimburi reciproc avantajoase. Ca şi atunci când nu-mi era clar dacǎ oamenii vindeau hainele vechi, pǎmântul de flori, fiarele sau mǎturicile, sau dimpotrivǎ le cumpǎrau, nici acum nu-mi era clar dacǎ doamna, caci era evident cǎ-i o doamnǎ fǎrǎ sǎ-i vǎd chipul, cautǎ sau oferǎ fericire.
- Fericireeee… Fericireee… se aude din ce în ce mai aprope şi din tragismul chemǎrii şi vibraţia vocii îmi dau seama cǎ doamna cautǎ fericirea şi nu prea are ce oferi. Ca sǎ vezi! Ca şi mine! Numai cǎ surprizǎ! Fericirea vine de acolo de unde te aştepţi mai puţin, cǎci potaia din braţele mele ciuleşte nişte chestii mici şi pǎroase care probabil sunt urechile şi rǎspunde scurt: “ham”.
Doamna nu mai cautǎ fericrea ci porneşte glont cǎtre mine. E corpolentǎ, cu un palton lung pânǎ în pǎmânt ce fluturǎ în jurul dumisale ca o paraşutǎ neîmpachetatǎ, cu jumǎtate de pǎr verde şi alta mov, cu buzele de un roşu violent şi cu ochii mari şi bulbucaţi ca un binoclu întins pânǎ în sufletul omului.
- Fericirea lu mama, fericire… - ţopǎie cuvintele în gura doamnei ce cautǎ îndestularea sufletului, şi dǎ sǎ întindǎ mâna sǎ-şi ia în braţe potaia. Ghemotocul de zǎpadǎ mai slobozeşte însǎ un lǎtrat scurt şi se face ghem în poala mea nedând niciun semn cǎ ar vrea sǎ facǎ transferul cu poala domniţei.
Femeia se încruntǎ şi-mi aruncǎ o privire tǎioasǎ rǎmânând cu ochii pironiţi undeva în patrulaterul format de cureaua pantalonilor mei şi buzunarele de la aceiaşi pantaloni.
- S-a purtat cuviincios domnul cu tine?! o întreabǎ doamna pe Fericirea ce stǎ tolǎnitǎ în poala mea, în timp ce eu mǎ strâmb tâmp cǎtre dumneaei precum proful de Jean Monnet prins cu nǎdragii în vine de cǎtre domnul procuror.
- Ham, ham-ham - încuviinţeazǎ Fericirea şi potaia se urneşte în sfârşit din poala-mi, probabil de teamǎ sǎ nu ne iasǎ vorbe şi coboarǎ agale începând sǎ se gudure pe lângǎ gleznele stǎpânei
- Fericire, pe unde mi-ai fost cǎ te-am cǎutat toatǎ ziua – exagereazǎ doamna în timp ce eu murmur în barbǎ cǎ o caut de-o viaţǎ şi tot nimic n-am fǎcut.
Doamna înşfacǎ fericirea de ceafǎ şi îi prinde cu un gest scurt dar ferm lesa de zgardǎ sǎ fie sigurǎ cǎ va rǎmâne veşnic alǎturi de ea şi nu va mai flendura prin poalele altora.
Acumaaa… şi cu fericirea asta, atunci când se duce nu ştii niciodatǎ ce surprize îţi rezervǎ, dar eu cel puţin aveam sǎ aflu în timp ce mǎ ridicam şi simţeam pe propria piele ceea ce doamna vǎzuse şi singurǎ ceva mai devreme…

30 de comentarii:

mitzaabiciclista spunea...

Da să ştii că pamponul ăla alb, numit Fericire, tocmai din fericire a făcut ceea ce a făcut la tine în poală.
era un bichon maltez? :D

mosu spunea...

acu, fericirea se poate manifesta in multe feluri... io te crez sa stii
parol de nu era bichon; maltez, nemaltez, nu mai stiu...

luna spunea...

ce dragalasa e povestea,
iar la inceput plina de intelepciune.
imbini tare frumos partile povestii mosu,
ca la puzzle,
cuvintele se saruta intre ele si propozitiile se iau de mana si povestea intreaga se joaca.

mosu spunea...

:) o joaca, o joaca, recunosc ca imi place sa ma joc cucuvintele; iar daca iese un puzzle reusit cu atat mai bine....

Irina spunea...

Pe " fericirea" mea si a copiilor mei, Iulian si Alexandra, o cheama Moldita. E o corcitura, nu e de rasa nobila, insa in anul 2004, in Vinerea Mare, de dinaintea Pastelui, m-am pomenit ca se tine de mine o mogaldeata negricioasa cu pete albe, obraznice, cu o coada ca un evantai. De cate ori ma opream sa vad daca a plecat, ea se oprea si isi rotea codita si se gudura bucuroasa. S-a tinut de mine peste jumatate de kilometru si de atunci nu a vrut sa mai stie de alti stapani decat de copiii mei. E a noastra de 7 ani fiindca ea a ales. E o fiinta absolut fantastica. O sa scriu despre ispravile ei pe blogul meu. Nu am intalnit un alt caine mai desptept si mai sufletist. O sa iti trimit pe mail o poza cu ea, daca vrei.
Uite, da, sunt fericita.

ironicblonde spunea...

Moşule dragă, mulţumescu-ţi tare pentru ajutor în căutări - uite-aşa, mână de la mână, poate reuşim să aflăm,de care parte a cozii trebuie prinsă fericirea aia, ca să o avem la îndemână ori de câte ori simţim nevoia :)))
Un gând foarte preţios am selectat din minunata matale poveste: pentru a deveni fericit, e musai mai întâi să-ţi manifeşti intenţia de a fi aşa...de aia, nici dragoste, nici fericire cu forţa nu s-a pomenit în lumea asta a materializării intenţiilor!
p.s. tare fain mai scrii!

Cleo spunea...

Fericirea asta, ea se tot arata numai noi privim aiurea dupa ea. Calea spre fericire, este exact calea inversa urmata de cucuana din povestea ta...crezi ca fericirea e dependenta de cineva/ceva si ii cauti materializarea prin forma concreta.

Candva, demult, cand se rupea Silvia de copilarie si se tot criza, fiind in perioada de trecere, mi-a reprosat ca nu-i respect drepturile si o sa ma reclame la 'protectia copilului'...:) (acolo lucram eu in vremea aia). Si eu, ca si cucoana ta, i-am spus Silviei ca drepturile ei se afla in palma mea, trebuie doar sa le ceara si eu i le dau de cate ori vrea. Cam asta se intampla cand crezi ca poti controla sensurile, faci conexiuni nefericite. :)

Definitii? Greu de facut. Si n-ai sa gasesti atatea la fel incat sa-ti permita o generalizare.
Asa ca putem vorbi de definitia ta.

mosu spunea...

@irina
acum vorbind serios fericirea chiar este ascunsa acolo unde te astepti mai putin; un animal de casa iti poate “spune” adesea mai multe despre fericire decat orice fiinta omeneasca; lucrurile marunte, care te elibereaza de griji, de temeri, care ating sufletul in adancul lui, aduc fericirea…
deci asa, si tu ai patit la fel ca mine; doar ca in cazul tau doamna nu a mai gasit fericirea si a ramas lipita de tine… primit, e simpatica… :)

mosu spunea...

@ironicblonde
:) eu multumesc blondino, pentru ajutor in poveste; acu’ cred io ca Fericirea a avut multe de spus, mica cum era ea si cu parul in ochi; tine de noi sa ne aplecam asupra “spuselor” ei… ;)

mosu spunea...

@cleo
acum, sunt multe inflorituri in povestea asta dar la definitia aia tin caci oricare alta ofera mai multe semne de intrebare decat indicii; retete nu exista dar sunt cateva “conditii preliminare” care trebuie musai indeplinite; prima ar fi sa-ti doresti si a doua sa cauti…

Anonim spunea...

cand crezi ca ti s-au intamplat prea multe si nimic rau nu mai incape, iata ca am ramas fara cont google. N-am email , nu mai am blog...sinici nu stiu de ce. Imi era deschisa pagina mea , eu am fost pe alta pagina si...s-a dus totul.

Nu stiu daca sunt nefericita, dar fericita nu sunt acum, precis.

Marea Anonima, Cleo care nu exista.

Dan spunea...

De acord ca trebuie sa vrei sa fii fericit, dar cine nu vrea? Da, aveti dreptate, ar mai fi unii, dar sa ramânem în normalitate. Insa nu cred ca trebuie s-o cauti. Daca e sa vina, vine singura. Si mai ales daca dai fericire si bine altora îti vine înapoi. Ca si raul dealtfel. Ce dai, se întoarce la tine. Tot într-o lume normala. Problema mare aici e: lumea asta normala unde a plecat?

mosu spunea...

dan, ai schimbat tonul intr-unul cat se poate de serios… :)
eu nu stiu altii cum sunt dar eu ma stiu pe mine si pe cei din jurul meu (chiar si dintre bloggeri); am uitat sa vrem sa fim fericiti dan! eu cred ca asta e problema; servici, casa, copii, ore suplimentare, rate, facturi, cheltuieli, plati suplimentare… cand ne mai acceptam cate o extravaganta suntem cu mana pe portofel si cu ochii pe ceas… nu ne mai alocam timp pentru placerile marunte, nu le mai cautam , jos la marginea bordurii, inainte peste camp, sus pe cer… ni s-a ingustat privirea, ni s-au impaienjenit ochii, ne inrobesc banii si valorile materiale; aici vad eu problema
dar in principiu sunt de acord cu tine daca e sa vina vine si singura, cu zgarda sau fara, cu pampon rosu sau fara; trebuie doar sa ne gaseasca acasa…

mosu spunea...

anonimule, fericirea e dupa colt, doar deschide usa... ;)

SuperJa spunea...

era o vreme când defineam fericirea. Oohooo era unul din subiectele mele preferate. O curtam în draci, o marunteam cum maruntesc patrunjelul pe tocator. Îmi placea sa-l privesc din diverse unghiuri, sa-i înteleg multiplele fete, gândindu-ma ca poate îi prind tabieturile, sau legile ce o guverneaza. Imi imaginam ca daca-i aflu secretele o prind si o sa o leg la curtea mea. Si tot vând la fericire, intr-o buna zi, ma izbii de nefericire si-acolo mi s-a rupt filmul.

De-atunci nu o mai amusinez, o las sa zburde, sa vina asa cum îi place ei, când nu o astepti... când nu te gindesti ca exista. Da. Se pare ca sufera si ea de sfiosenie... asemeni oricarei frumuseti veritabile.

frumoasa povestea :).

mosu spunea...

fericirea este cred una din putinele bogatii dupa care nu trebuie sa alergam; simpla grabire a pasului produce la nivel muscular un efort suplimentar (mai ales la varsta a doua si in mod deosebit la a treia) care prin intermediul celulelor nervoase induce in materia cenusie o stare de disconfort, deci opusul a ceea ce cautam sa obtinem…
dar nici sa ni se agate miresmele ei de nas si noi sa le dam cu piciorul cum ar veni nu-i cu putinta, caci se tot duce si nu se mai intoarce…
o cale de mijloc trebuie sa existe; si aia trebuie batuta…
multumesc! mai am si altele...

Neuroanchiloza spunea...

Deci fericirea e un/o "ceva" care pateaza si ne mai si goleste buzunarele :)
PS. Mi-a placut si comentariul tau de la Dan, cu necopilul netatalui. Superb :))

mosu spunea...

da, da, se poate ajunge si asa; acum ca fericirea lasa „pete” e un lucru stiut, ramane de stabilit in ce culoare...
la fel si cu saracia, doar d-aia se zice „fericiti cei saraci” (cu duhul)... acu fie vorba intre noi si lasand gluma la o parte, e un mare adevar in zicerea aceea si fanta prin care se strecoara fericirea se ingusteaza mult odata cu educatia...
ps: :)

La Fee spunea...

Fericirea (ca si iubirea, de altfel) are un chip anume. O recunosti de la o posta! Stii bine cine e si pe cine cauta. Intrebarea e daca vrei sau nu sa te opresti, daca poti sau nu sa o gazduiesti in tine.
Sunt situatii cand stii bine ce te-ar implini, ce te-ar multumi, ce te-ar adeveri ca pe acela din tine pe care tu il cunosti bine, dar pe care nu il lasi sa se manifeste ca ti-e prea frica de prea multa fericire. Eu nu am avut curajul sa ma opresc, dar am gimbilit un strop de esenta de fericire cand a trecut prin dreptul meu. Am pus mireasma ei intr-un flacon si serile, in mod fraudulos, destup pentru o milionime de secunda sticluta, sa ii simt parfumul. Cred ca politia fericirii ma va aresta in curand!

mosu spunea...

cum ziceam si mai adineauri, se poate filozofa mult pe marginea fericirii; in principiu de acord cu tine, exista si fericiri cu chip, doar ca acelora le-as spune mai degraba impliniri; fericirea adevarata zic eu e aceea care vine de niciunde cand te astepti mai putin, aceea care iti topeste oasele si carnea, care te imbata pana la dezarticulare, care te descompune in biti de unu si zero peste care varsa o ploaie de vara...
am avut si eu bucurii din cele de care vorbesti dar acestea sunt calculate, asamblate, muncite si odata ajuns in varf mai ca-ti vine sa dormi decat sa te bucuri, vorba aceea „inca o victorie ca asta si pierdem razboiul”
cu se sunt insa total de acord e ca dam peste ea si nu ne oprim; suntem prea grabiti, prea nepasatori, prea ocupati... prea tampiti
si-asa zici c-ai adunat intr-un flacon?! :)) e ideal daca poti face asta si poti picura cate un strop cat de mic dimineata...
PS: pana acum sincer nu auzisem de gimbilit... am tot mai multe de invatat... :)

La Fee spunea...

Asa zic! Mi-e rusine sa recunosc faptul ca m-a lovit fericirea. Stiam ca e fericirea mea, ca e ce mi-am dorit mai mult, dar nu puteam sa o accept cu ambele maini, fiindca mi-a fost teama sa nu o transform in ceva comun. Am furat din ea un pic, fiindca stiam ca imi va fi dor de acea fericire cu toata fiinta. Certitudinea mea era ca a doua oara nu va mai veni. De aceea spuneam ca stau la Podul Calicilor cu mana intinsa!

mosu spunea...

uau! esti un cazzz... fericit :)
mai rar asa
frumos!

freestar9 spunea...

:)Acum știu cum să țin fericirea o veșnicie lângă mine, în caz că dă peste mine.
O înșfac de ceafă și îi pun zgardă.;)

mosu spunea...

:)) e cel mai sigur
nu o sa fie insa tocmai simplu avand in vedere ca eu ma incapatanez sa cred ca fericirea e ca un abur de cafea sau precum parfumul dedupaurechea femeii dar cine stie poate izbandesti...
siii.... bine ai venit in menajeria lui mosu!

freestar9 spunea...

Dacă-i pe-așa, aburului îi pui... capac sau parfumul îl...inspiri.:)
De când căutam eu...moșul!
Mulțumesc.:)

mosu spunea...

ai perfecta dreptate :)

Iulia spunea...

La mine fericirea are miros de piersici si gust de prea-bine, plus puf atasat, dar n-are pampon rosu. cred totusi ca lasa urme:D In fiecare zi ma uit in jur sa o vad rostogolindu-se spre mine. Incerc si sa folosesc ochelari, binoclu, etc sa nu zic ca n-am facut nimic sa o sesizez:D
Mosule, m-a incantat povestea ta, desi am dat peste ea la inceput de an. Sa ne mai incanti, te rog.

mosu spunea...

mmm... fericire cu gust de piersici... suna bine! ma bucur ca ti-a placut povestea si de s-or mai lega vorbele cum imi doresc oi mai asterne si altele
pana atunci trebuie sa mai fie in sac o multime de povesti si de-oi scotoci tu bine oi mai gasi vreuna care sa-ti placa
aaa... si.... bine ai venit! :)

Anonim spunea...

nu este oare fericirea chintesenta nefericirii si sacalul cel mai de lesà acesoriu?

c.s.

mosu spunea...

sincer stand asa si incercand sa gasesc chintesenta nefericirii imi dau seama ca nu-i...
a fericirii poate, dar a nefericirii zau daca gasesc vreo codita de care sa ma apuc...