Casa de pe Economu Cezărescu

Bunica stătea lângă Politehnică pe Economu Cezărescu. Era o curte mare cu un gard de lemn pe care îl repara bunicul din an în paşti când se-nmuiau scândurile şi se plecau umil spre pământ. Trăiau mai multe familii în curtea aia. Bunica şi Tanti Florica locuiau în casa mare din faţă împărţită pe din două. În spate erau acareturile. Acolo trăiau “ceilalţi”. Nu aveau nume. Nici chip. Doar Godin avea. Avea şi nume şi un picior beteag ce se-mpotrivea, pe care îl târa după el aşa cum târâi un caţel priponit pe picioarele din spate. Godin era un ţigan uscat şi beţiv ca toţi “ceilalţi”, veşnic neras, cu o uitătură mânioasă. Piciorul şi-l betegise într-o încăierare cu cuţite. Nu ştiu ce făcea, pe unde lucra, dar în fiecare zi aducea acasă borcane de prenadez. Le dădea ieftin. Când nu era acasă era la puşcărie. El ştie de ce. Restul nu ştiau dar nici nu le păsa. Nu stătea mult la pârnaie, câteva zile, o săptămână, apoi iar apărea târându-şi piciorul bolnav şi aruncând priviri încruntate. Şi mai avea nume şi Coana Lina. Chip n-avea, doar nume. Poate n-ar fi avut dar pe lângă nume avea o năzbâtie de câine mic, alb şi pufos. “Mai ţii minte câinele lu Coana Lina? – mă întreba bunica de fiecare dată când o vedeam. Tu erai mic şi el a venit în fugă să se joace cu tine, dar tu te-ai speriat şi-ai vrut să fugi, te-ai împiedicat şi-ai căzut. Şi te-ai lovit cu fruntea de bordură de ţi-a dat sângele. Vai mămică ce m-am speriat” Era a o sută cinsprezecea oară când bunica îmi povestea întâmplarea cu Pufi, câinele lu Coana Lina. O învăţasem pe dinafară dar trebuia să o ascult de fiecare dată cu zâmbetul pe buze ca şi cum ar fi fost pentru prima dată. Măcar atâta îi datoram. Din casa mare din faţă bunica avea jumate, adică un antreu şi o cameră, iar Tanti Florica la fel. Un unchi închisese veranda şi bunica amenajase acolo bucătăria, deci se făcuseră trei. Da numai vara erau trei că iarna muta bucătăria în antreu unde avea sobă deci se făceau iar două. Tanti Florica nu avea verandă da nici de bucătărie nu avea nevoie, că n-avea soţ şi nici copii. Mai venea din când în când pe acolo un bărbat bine îmbrăcat şi cu nasul pe sus. În general nu stătea prea mult, vreo juma de oră, o oră şi pleca aşa cum a venit cu nasul pe sus. Uneori după ce bărbatul pleca se auzea zgomot de sticlă spărgându-se şi vorbe ascuţite şi ţipete isterice. Niciodată n-am înţeles cu cine se certa Tanti Florica dacă bărbatul plecase deja. Atunci bunica trebuia să se ducă să vadă de Tanti Florica să nu-şi spargă toată vesela şi să rămână fără farfurii. Mult mai târziu am aflat că bunica se ducea de fapt de frică să nu-şi taie venele-n cioburi. Vara era frumos în curte. Bunica avea flori multe şi zarzavaturi şi un tei uriaş, bunicul era mai mult plecat. Iarna nu mai era aşa frumos. Flori nu mai erau, nici legume, nici flori de tei. Bunicu stătea mai mult pe acasă. Sau cel puţin aşa ar fi vrut bunica. Dar el mai iesea pe furiş şi când se întorcea începea scandalul. Degeaba îi pitea bunica toţi banii, că el tot lua pe datorie şi pe urmă se ducea să muncească pentru ce a băut. Atunci bunica dădea tare difuzorul de la radioficare şi ei ieşeau în antreu să se certe. Ca cei mai aprigi duşmani se certau. Despre bunicu nu-s prea multe de spus. Nimeni nu prea spunea. El era bunicu de-al doilea şofer şi băutor. Ăl dintâiul se prăpădise la Cotul Donului. Pâinea lui Dumnezeu, zicea bunica, şi-i blestema pe ruşi şi ziua în care a pornit războiul. N-a mai rămas din el decât o mână de oase şi-o scrisoare. Nu apucase s-o trimită, i-au găsit-o în haine. Bunica o păstra între cearsafurile din şifonier lângă certificatul de căsătorie, cel de deces şi talonul de pensii. În afară de difuzor bunica a avut prima şi telefon. Nu prea vorbea, doar cu mama. Da era acolo la nevoie. Cel mai mult vorbea la telefonul bunicii vânzătorul de la Gostatu care fusese construit din tablă ca o cutie de conserve chiar în faţa curţii. Aflase că bunica are telefon chiar de la ea şi mai venea să sune când primea câte ceva proaspăt. Naiba ştie pe cine suna. Îi lăsa mereu şi bunicii un ban şi-i spunea “Sărut mâna doamnă. Vă mulţumesc frumos” şi bunicii tare îi mai plăcea. Uneori nu putea să vină vânzătorul şi-l trimitea pe fecior. Atunci bunicii nu-i mai plăcea. Da n-a rezistat mult Gostatu, că într-o zi a venit Ceauşescu. Erau cinci maşini. Întâi au oprit patru, au ieşit nişte băieti zdraveni cu mâna proptită la piept, pe urmă a coborât şi el. A dat din mâini, a făcut semne în sus înspre Apaca şi pe urmă s-a suit în maşină şi duşi au fost. Nu după mult timp au venit camioanele şi excavatoarele şi buldozerele. Pe bunica au mutat-o la bloc. Şi pe Tanti Florica la fel. Si pe Coana Lina şi pe Godin şi pe “ceilalti”. Şi pe cei de alături şi pe cei de vizavi. Şi pe cei de pe străzile din spate în sus spre Apaca. Casele dinspre Politehnică au scăpat. Era tare frig la bloc. Blocuri din cutii de chibrituri. Pereţi subţiri, calorifere subţiri, căldură cu ţârâita. Curgea apa pe pereţi ca în peşteră. Ţiganii şi-au luat cu ei şi caii şi câinii. I-au băgat în apartament peste iarnă. La prima zăpadă au făcut focul în mijlocul sufrageriei. Da nu le-au ajuns parchetul şi cercevelele şi uşile. Aşa că iarna următoare au lăsat apartamentele şi-au plecat. Au întins corturile în Ghencea. Bunica a rămas. Ea nu putea să întindă corul. Godin şi Coana Lina au rămas şi ei dar nu s-au “adapatat” şi s-au prăpădit repede. Tanti Florica s-a adaptat, a găsit alt bărbat. Doar bunica s-a procopsit cu reumatism. Certuri cu bunicu a mai avut doar o vreme. Pe urmă au încetat că el s-a dus să mai tragă o duşcă şi n-a mai venit. Grea viaţă la bloc. Nu mai sunt nici flori, nici legume, nici tei, doar gălăgie şi stres.

Plimbare în parc

Femeia îşi aranjă cu grijă pliurile fustei, îşi acoperi atent genunchiul apoi îşi adună braţele la piept. Se răzgândi însă imediat, îşi lăsă mâna să alunece uşor pe pulpă, atinse cu vârfurile degetelor genunchiul şi ridică marginea fustei atât doar cât să dezvelească rotunjimea acestuia. Zâmbi ştrengăreşte. Banca pe care se aşezase era poziţionată strategic, pe de o parte asigura privitorului o privire amplă asupra intrării în parc, pe de altă parte permitea supravegherea aleii principale ce tăia parcul în două jumătăţi aproximativ egale ca pe un măr verde. Inima îi bătea nebuneşte. Doar doi bărbaţi îi atinseseră înlăuntrul, cel alături de care devenise femeie şi care dispăruse din viaţa ei chiar de-a doua zi şi cel al cărei femeie fusese pe de-a-ntregul timp de aproape douăzeci de ani. Iar ea îl aştepta pe al treilea. Nu-l cunoştea, nu-l văzuse niciodată, nu auzise nicicând vorbindu-se despre el, dar ştia că se află dincolo de intrarea în parc şi că trebuie să apară cândva. Nu ar fi putut spune cu precizie cum ar fi vrut să arate bărbatul acela. Ar fi trebuit să fie chipeş, nu frumos doar chipeş. Ar fi trebuit să aibă un profil acvilin, uşor aspru, dur. Ar fi vrut să fie înalt, să trebuiască să se ridice pe vârfuri ca să-i smulgă un sărut. Şi-apoi bărbatul pe care îl aştepta ar fi trebuit să aibă un suflet frumos. Fără prea multe brizbrizuri şi circumvoluţii. Atâta doar, frumos şi simplu.
Prin faţa ochilor trecu un bătrân cu nepoţii, apoi doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi, apoi un tânăr grăbit probabil spre servici, apoi alţi mulţi alţii, bărbati, femei, tineri. Când îşi făcu apariţia pe intrarea principală nici nu-l recunoscu. S-ar fi pierdut în mulţime ca oricare altul. Nu era nici prea înalt nici prea scund, nici prea chipeş dar nici strâmb, nici frumos dar nici urât. Avea însă o licărire în priviri care o făcu să tresară. Bărbatul ajunsese în dreptul ei şi nu părea că ar fi băgat-o de seamă. Era aproape să treacă de marginea băncii când brusc şi-a întors capul şi a privit-o în ochi. Aveau o strălucire aparte ochii aceia. Ca două gâturi de lebădă li s-au împletit privirile şi au rămas aşa o bucată de vreme. Apoi bărbatul a mai făcut câţiva paşi, s-a oprit, s-a uitat împrejur ca şi cum ar fi căutat ceva sau pe cineva, s-a răsucit şi s-a aşezat pe bancă lângă ea.
Acum ştia, era sigură! În colţul buzelor îşi anină o garoafă roşie cu guri întredeschise abia răsuflând şi ochii începură să-i scapere ca două bucăţi de cremene izbite cu îndârjire una de alta. Bărbatul o privi timid cu colţul ochiului. Scânteierile privirii aprinseră vâlvătaia şi trupul începu a se înflăcăra dinspre frunte în jos peste umeri, peste piept, coborând apoi vijelios ca un pârjol peste coapse şi pulpe, până jos de tot la glezne şi mai departe la vârfurile degetelor. Pesemne bărbatul era pompier căci în loc să se sperie de rugul aprins el se apropie tiptil şi ca din întâmplare atinse mâna femeii. Degetul său mic se încovrigă peste celălalt deget mic ca-ntr-o abordare piraterească în care căngi aruncate peste punţi ţin lipită nava ce urmează a fi cucerită.
Femeia încremeni cu privirea înainte. Tot trupul îi tremura iar inima alerga dinspre ochi spre genunchi, dinspre genunchi înspre coapsă, apoi spre stomac unde făcea cercuri largi şi apăsate pentru a o zbughi înapoi la locul ei tremurând ca un ceas cu cuc ce bate miezul nopţii. Era pentru prima dată când o făcea. Poarta principală de intrare în parc dispăruse, la fel şi aleea ce tăia parcul în două jumătăţi egale ca un măr verde. Şi copacii şi băncile şi iarba dispăruseră. Oamenii se topiseră şi ei şi se lungeau pe asfalt în bălţi curcubee. Doar buzele bărbatului mai mişcau şi-i atingeau discret dupăurechea, în timp ce răsuflarea fierbinte i se înşuruba ca un sfredel prin ureche în jos pe gât până în stomac. Ar fi vrut să se întoarcă să-i cuprindă obrajii în palme şi să-l sărute apăsat. Dar era complet înţepenită. Degetele moi ale bărbatului îi atinseră gâtul. Ca un evantai de pene erau degetele bărbatului, moi şi delicate.
Sări brusc în picioare ca un arc tensionat îndelung cu răsuciri abia perceptibile. Bărbatul se ridică şi el şi fără să o privească o luă de mână dispărând amândoi pe intrarea boltită a parcului.
Nu-şi aducea aminte nimic. Ştia doar că ajunsese în faţa unei uşi de apartament dintr-un bloc oarecare. Bărbatul îi dăduse drumul la mână şi scotocea în buzunar după chei. Le găsi, descuie şi o pofti înăuntru. Era cald şi plăcut apartamentul bărbatului. Abia atunci, ca într-un gest rememorat, se răsuci pe călcâie, se ridică un pic pe vârfuri, prinse obrajii bărbatului în palme şi îl sărută apăsat şi umed. Ca două guri de sălbăticiuni hrănindu-se una dintr-alta erau trupurile lor. Bărbatul îi mângâie înfrigurat umerii, şoldurile, coapsele, pulpele în timp ce buzele sale căutau tot mai nervos petece fierbinţi de încântare. Îşi strecură încet palmele pe sub marginile fustei şi-i atinse trupul fierbinte. Îi cuprinse din nou mâinile, de data aceasta pe amândouă, i le sărută, i le strânse la piept şi mergând îndărăt i le aşeză în dormitor, cuminţi, pe marginea patului. Apoi uşor buzele bărbatului prinseră a se crăpa ca un boboc de lalea. “Să nu spui nimic, să nu deschizi gura tocmai acum” murmură femeia fără să vrea şi fără să ştie dacă şoaptele sale au ajuns la urechea bărbatului. Buzele se crăpară şi mai mult şi lăsară să scape un oftat. Femeia îşi descheie nasturii cămăşii şi o lăsă să alunece ca o coajă de fruct dezvelind miezul fraged ascuns cu grijă privirilor. Apoi se aruncă pe spate în pat abandonându-se total. Cu mâna stângă atinse însă una dintre noptiere dărâmând ceasul deşteptătător. Un zgomot de sticlă spartă indică faptul că ceasul căzuse tare rău şi suferise oarece stricăciuni. Tresări. “Îmi pare tare rău, n-am vrut” - se căină femeia. Apoi ridică ceasul şi privi secundarul. Nu mai mişca. Privi şi celelalte limbi. Toate stăteau înţepenite. Femeia îl zgâlţâi uşor. Nimic. Limba ce indica ora nu avea să se mai întâlnească nicicând cu limba ce ar fi trebuit să dea deşteptarea. Femei zgâlţâi tot mai nervos ceasul.
- Ei poftim ce-am făcut. Ceasul ăsta e mort. Şi nici nu va mai da deşteptarea.
- Lasă-l naibii de ceas – replică bărbatul şi încercă să-l smulgă din mâna femeii dar ea eschivă şi păstră ceasul. Continuă să-l zgâlţâie cu îndârjire.
- Cum mă mai trezesc eu dacă a murit ceasul? – întrebă ea candid. Apoi brusc un spasm îi cuprinse tot trupul. Îşi roti privirea şi recunoscu una câte una noptiera, patul, tablourile, lampa, scrinul unde se lăfăiu toate cosmeticalele ei şi colonia lui…
Femeia izbucni într-un plâns hohotit.
- Dracu s-o ia de viaţă, nu vezi că nu putem, nu vezi că nimic nu mai poate fi luat de la capăt. Ce-a fost s-a dus şi ce-o să fie eeee… – hohoti femeia fără să încerce să-şi termine gândurile. Bărbatul încercă să o îmbrăţişeze şi să o consoleze, dar femeia se smulse energic din braţele sale.
- Pleacă. Nu vreau să te mai văd, pleacă… - şi începu iar să zvâcnească convulsiv ca şi cum ar fi plâns din călcâie, din braţe, din şolduri, din tot înlăuntrul ei rănit.
Bărbatul ezită dacă să mai încerce un gest de împăcare sau să se retragă şi să o lase să se liniştească.
- Pleacă, lasă-mă. Du-te şi ia copiii de la mama. Lasă-mă că mă liniştesc eu… Îmi trebuie o juma de ceas să fiu singură. – reveni femeia printre sughiţuri după ce şirul lacrimilor începu să se mai rărească, ştergându-şi cu încheietura mâinii rimelul scurs pe obraji.
- Şi ia şi nişte leuştean şi nişte morcovi să pun la ciorbă – mai strigă ea în timp ce uşa se închidea în urma bărbatului.