miercuri, 12 septembrie 2012

Podeaua de sticlă

- Mi-ar fi plăcut să trăiesc măcar o vreme în lumea reală - a rostit el rar, măsurându-şi cuvintele şi privind ţintă vârful bastonului cu care scurma ţărâna din faţa băncii pe care şedeam. Întreaga lui făptură trăda dezamăgirea păsării în colivie, căreia frunza stejarului îi părea la fel de îndepărtată precum înaltul cerului.
- Lumea reală?! - l-am întrebat eu încruntat nereuşind să prind înţelesul spuselor sale. El a încuviinţat doar din cap şi a tăcut. Era unul din puţinii oameni despre care aş fi putut spune că lumea i se dezveleşte de toate veşmintele şi i se arată reală, nemachiată şi neretuşată. Pentru el timpul părea că se frânsese brusc şi fiecare zi trecută nu era decât un bonus pe care îl accepta cu înţelepciune şi încântare. Îmi părea rupt din dejurîmprejur, cocoţat pe un pisc de înalt, într-un loc unde îţi creionezi singur tot ceea ce-ţi este de trebuinţă, fără să mai ai nevoie de nimic de la nimeni. Pesemne că mă înşelasem. Sau poate că nu. Poate cu cât cunoşti mai mult, cu atât îţi dai seama cât ştii de puţin şi devii prizonierul propriei neîmpliniri. M-am lăsat pe spate privind printre frunzele uscate ale castanilor cerul. De undeva din copacii deşi din stânga un piţigoi începu să cânte vesel.
- Vezi casa aceea? - mă întrebă el după o pauză lungă arătându-mi cu vârful bastonului o clădire veche aflată pe partea cealaltă a străzii. Era una din acele case crăpânde, construită probabil în perioada interbelică, ce odinioară strălucise între suratele sale, dar care acum zăcea într-o dezolantă tristeţe şi neputinţă, împovărată de ani şi de amintiri. Ţi se pare că o vezi, dar în realiate nu vezi decât zidurile, nu şi casa - continuă el. Nu ţi se dezvăluie privirii nimic din istoria ei, din trecutul ei, din zbuciumul ei, din înlăuntrul ei învolburat. Câte nu ne-ar putea arăta casa aceasta dacă am avea ochi să o privim...
Am început să înţeleg ce vrea să spună.
- Trăim de partea cealaltă a unei podele de sticlă - reluă el. Noi suntem umbra paşilor celor ce trăiesc deasupra, în lumea reală. Lumea noastră are doar două dimensiuni spaţiul şi timpul, în timp ce a lor are trei, spaţiul, timpul şi cunoaşterea. De aici de jos, ca dintr-un demisol vechi, igrasios şi mirosind a canalizare, vedem printr-o ferestruică mică paşii celor care trec prin dreptul ei. Pantofi negrii de barbaţi grăbindu-se spre birou, pantofi de dama cu tocul înalt undunind ademenitor, pantofi comuni, pantofi eleganţi, pantofi noi, pantofi stâlciţi. Vedem în afara dar nu putem atinge nimic. Vedem dar nu înţelegem. Ceea ce ne lipseşte nouă spre deosebire de ei este posibilitatea de a ne roti în jurul lucrurilor pentru a le descifra cu adevărat şi a le găsi înţelesurile. Noi credem că o putem face, dar am fost păcăliţi. Suntem doar nişte amibe plate zigzagând lăturalnic între două lamele de sticlă. Ridică-te şi răsuceşte-te în jurul casei acelea. N-ai să vezi nimic în plus, doar ziduri. Vedem lucrurile care sunt pe partea cealaltă a tavanului de sticlă dar nu ne putem roti în jurul lor. Putem să le măsuram lungimea şi lăţimea, dar nu şi înălţimea, nu le putem dezghioca înţelesurile.
Se opri. Undeva în dreapta o castană alunecată din copac căzu cu zgomot pe caldarâm, se lepădă degrabă de veşmântul ţepos şi se dădu de-a rostogolul până lângă piciorul băncii. El ridică frunctul, îl aşeză în palmă şi îl cântări cu privirea. Castana avea pielea netedă netedă, pielea lui era zbârcită şi uscată. Dintr-un pâlc de Forsythia trei vrăbii guralive şi bine dispuse se apucară să-i tină isonul piţigoiului, în timp ce un corb sobru în frac le cerceta dintr-un paltin de dincolo de potecă, pesemne pentru a le înscrie în corul păsăretului din parc, dând întruna din cap nu tocmai satisfăcut.
Ridică ochii înspre cer.
- Ceea ce vedem de aici de dedesubt sunt tălpile celor de dincolo şi amprentele obiectelor. Nu ştim ce e deasupra acestora, doar bănuim cu ce se continuă ele. Dacă e o talpă de bărbat ne imaginăm cum ar arăta bărbatul care are talpa aceea şi îl construim deasupra ei, dacă e o casă ne imaginăm cum ar fi casa înălţată pe fundaţia pe care o vedem, dacă e o rădăcină de copac ne imaginăm copacul ce a erupt din rădăcina ce ni înfăţişează ochilor. Nicio certitudine, doar presupuneri. De aceea lumea aceasta, a umbrelor, este de fapt o contopire a unui număr inimaginabil de reflectări ale lumii reale, niciuna suficient de apropiată de original pentru a o putea accepta, niciuna atât de depărtată încât să poată fi dată la o parte. Doar păreri, nenumărate precum frunzele uscate ale castanilor.
Aş fi vrut să-i pot răspunde la provocare, dar nu mă simţeam în stare. Îmi trebuia timp ca să-i cântăresc vorbele, să le cuprind înţelesurile şi să-mi pot închega o părere. Mi-era greu să-l contrazic deşi ideea sa legată de podeaua de sticlă era de-a dreptul fantasmagorică şi deşi era o metaforă reuşită nu putea fi susţinută de realitate.
- Adesea ceea ce ni pare că vedem cu ochii, cu urechile, cu vârfurile degetelor, nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Înapoia tavanului se întâmplă lucruri care ne sunt cu totul străine şi de neînţeles deşi avem impresia că putem privi prin sticla transparentă ca înlăuntrul unui acvariu. Adevărul e tocmai pe dos decât ni-l imaginăm, noi nu privim prin sticla aceea inăuntru, ci în afară. Noi suntem înăuntru! Avem iluzia că ne putem mişca liber, dar nici vorbă de asta. Umbrele trebuie să urmeze piciorul care le poartă. Şi chiar dacă lumina se poate înclina odată cu soarele dinspre stânga spre dreapta dând umbrei o vagă senzaţie de libertate, mai devreme sau mai târziu ea va simţi hăţul bombeului sau al călcâiului cu toc rotunjit.
Zâmbi.
- Mi-ar fi plăcut să trăiesc măcar o vreme în lumea reală, să privesc din afară spaţiul acesta strâmt în care ne mişcăm, ca o cutie de tablă în care pescarii îşi ţin râmele pregătite pentru a partida de pescuit din dimineaţa următoare - mai adăugă el apoi tăcu lăsând zâmbetul să i se topească pe buze.
Ideile lui nu erau nici pe departe noi. Podeaua sa de sticla semăna izbitor cu peştera lui Platon. Ceea ce frapa însă la discursul său era încrâncenarea cu care povestea despre lumea cealaltă, despre dorinţa de a o atinge, şi asta nu fiindcă s-ar fi aflat prea departe de ea, ci dimpotrivă, fiindcă se afla prea aproape. Ai fi spus că vorbeşte de sus, de pe gardul care le desparte, neavând suficientă putere să-şi facă vânt în partea cealaltă. Nu curajul îi lipsea, ci puterea.
- Lumea se mişcă şi noi trebuie să ne aşezăm după ea - imi spuse după câteva clipe de răgaz aratând cu vârful bastonului în sus.
M-am lăsat pe spate pe bancă şi am privit din nou cerul în direcţia indicată de el. Era ca un ecran albastru de sticlă pe care nori albi în formă de tălpi alunecau uşor spre miazănoapte...

14 comentarii:

9 spunea...

Mi-a plăcut mult de tot povestea moşule. :)

mosu spunea...

:) nu prea ma asteptam ca cineva sa spuna despre textul asta "imi place" sau "nu imi place"; eu un fel de poveste ce se deapana in liniste siii... ajunge la suflet; sau nu!
asta nu inseamna ca nu ma bucur ca ti-a placut :)

Irina spunea...

E-un fel de poveste de depanat in sine dupa lectura. Mi-am luat acasa un capat din ghemul desirat inca de la tine si am inceput sa il fac iarasi ghem dupa ce devenise o gramajoara de fire aparent incalcite, pana si noduri parea sa aiba, dar n-a avut, ca infasurandu-l spre inapoia originii sale am descoperit ca tot drumul am mers pe sub podeaua de sticla.
Odata poposita iar aici, s-a deschis un soi de trapa, care mi-a dat voie sa vad deasupra dedesubtului. M-am descaltat sa nu las urme cu tocurile si sa nu fac galagie. Am urcat cat sa las intr-un coltisor, un pumn de multumiri. Calde. Vanilate.
Seara buna...

9 spunea...

:) :) :) Eh, aşa sunt răspunsurie mele...imprevizibile.
Dar tot aşa spun, mi-a plăcut.

maya spunea...

sa vezi ce mi se intampla, azi vreau sa-ti scriu un coment la ultimele tale art. incepand cu labirintul, am mai vrut sa-ti comentez labirintul la vremea scrierii lui dar m-am lasat pagubasa fiindca in ziua aia vedeam microscopic si-ti dai seama cum ar fi fost sa-l scriu pe lung, azi, citind articolele de mai dinainte imi reamintesc de labirint si ma intorc, si fiindca acum stau bine cu privirea, e macro, vreau sa-ti raspund asa ca-mi copiez textele tale in word si selectez din greseala si art. de dinainte, cu piticul si Jill, dau sa-l sterg si las mausul la jumatatea selectiei ca sa-mi pun mana la gura fiindca-mi vine sa stranut, cand deschid ochii la intersectia dintre textul selectat inchis la culoare si cel neselectat deschis la culoare citesc fara sa vreau: - Ce se aude?
- Un strănut.." si-l citesc si pe el: “Era deci o legătură clară între strănut şi rafalele de vânt.”
prin urmare, la toate aceste ultime articole a caror legatura n-as fi sesizat-o daca nu m-as fi razgandit prima data, raspunzandu-ti doar la labirint, am un sg. comment - nimic nu e gresit cand suntem toti trei impreuna, realitatea de abia atunci incepe, spunem cuvantul si el se va naste

mosu spunea...

@irina
frumos ai spus tu! inseamna ca povestea a functionat, de te-a adus pe drumul asta :)
eu multumesc!

mosu spunea...

@9
e bine, e foarte bine!

mosu spunea...

@maya
ooo... sunt adevarate minuni cuvintele astea, se plamadesc usor si poti sa faci din ele ce vrei, gaze, flori, nori, copaci, pasari... :)

Irina spunea...

Mosu, sper-sper ca nu te-ai ratacit pe sub podeaua de sticla. Cat de tacut ti-e pasul de nu i se mai vede urma de cateva secunde unite in hora zilelor?

MrRight spunea...

Cu cât ești mai înțelept, cu atât ești mai nefericit. Din păcate...

mosu spunea...

@irina
indeletniciri prozaice si deloclinistitoare tulbura transparenta podelei de sticla... :)

mosu spunea...

@mrRight
nici nu stiu ce sa zic; daca esti mai intelept n-ar trebui sa fii mai nefericit, desi cam asa se intampla; daca esti intelept ar trebui sa te poti ridica deasupra lucrurilor si sa le judeci impartial si fara patima; ar trebui sa intelegi lumea asa cum e ea si uratenia ei sa nu te afecteze…

Octavian Boureanu spunea...

frumoasa povestea...cred ca s-ar putea face si un scurtmetraj din ea

mosu spunea...

multumesc de trecere si de semn octavian; :) mi s-a mai spus despre insemnarile mele ca s-ar putea transcrie in imagini...
asa o fi...