luni, 29 octombrie 2012

Ultima sfidare

A fost ameţită toată seara. Toamna îi aducea de fiecare dată o stare de nelinişte, de sufocare, o teamă dezvelită în fiecare seară de încă un înveliş, şi încă unul. Gândurile o luau razna şi alergau precum caii sălbateci, fără noimă, doar pentru a-şi simţi trupul alunecând printre fâşiile de aer. Simţea cum se scurge toată seva din ea, cum se scutură de vlagă, cum se deşiră ca un fum alb şi se topeşte în dejurîmprejur. Când o cuprindeau tristeţile încovoind-o sub greutatea lor şi încătuşând-o în real se gândea la vară. La soare, la vântul uşor adiind, la păsările prinse în bolduri pe cerul albastru, la marea care se zărea dincolo de malul înalt al falezei. Asta o făcea să se mai încălzească, îi aducea o licărire de roşu în obrajii palizi ca zâmbetul lunii. Era singură. Niciodată nu avusese prieteni, dar parcă nicicând nu fusese mai singură. Gaşca se spărsese imediat ce dăduse frigul şi tovarăşele sale se împrăştiaseră careîncotro. Doar ea continua să spere.
Nu trecuse înca de 10 când le-a simţit. Au înconjurat-o tiptil ca nişte hiene învelite în noapte, gata să rupă, să sfâşie, să dărâme. Prima a lovit-o direct în cap, apoi alta în umăr, apoi în coapsă, în piept, în spate. A primit loviturile icnind. A încercat să se ferească, să iasă din încercuirea lor, dar unde să fugi, unde să te ascunzi?! A continuat să primească loviturile una după alta, furioase, sacadate. Nicio fărâmă din ea nu rămăsese neatinsă. O vreme a rezistat în picioare, apoi a simţit cum ultimii stropi de vlagă o părăsesc, cum abia se mai poate sprijini şi în cele din urmă s-a prăbuşit. N-au încetat s-o lovească nici aşa, căzută la pământ cum era. Deşi nu se gândise niciodată la moarte simţea că acesta este sfârşitul. Întinsă pe caldarâm, cu şiroaiele de apă învăluind-o, privi înaltul cerului. Nu se zărea nicio stea. Una, una singură ar fi trebuit să scoată capul dintre nori şi să alunece apoi uşor pe cer pentru a se stinge în cele din urmă în mare. Dar nu se ivi. Poate că nu sosise încă ceasul, sau poate că norii erau prea deşi.
Abia atunci o zări, căutând steaua. Undeva sus pe ultimele ramuri. Nici măcar nu fusese ea ultima, o altă frunză mică şi sfrijită anina în copac. Mai privi încă o dată cerul îngheţând într-un punct şi închise ochii. Picăturile reci de ploaie continuau s-o izbească neostenite. Puhoiul umflat de la marginea rigolei o ridică pe sus, o purtă pe umeri preţ de câte secunde şi-i făcu vânt în prima gură însetat de canal aşteptând cu fălcile larg deschise.
Pe partea cealaltă a străzii la una din ferestre se aprinse o lumină. O femeie aparu în cadrul ei legănându-şi copilul la piept.

vineri, 19 octombrie 2012

Un titlu de poveste

- De ce naiba scrii domnule?! - mă întreabă într-o zi Marinescu în timp ce meşteream umăr la umăr la un motor electric de la o pompă de drenaj care nu mai vroia să pornească.
- De ce, ce? - mă uit eu strâmb la el, căci nu ştiu cum o fi aflat despre treaba asta cu
scrisul de care nu ştie nimeni din viaţa reală.
- De ce scrii? De ce scrii texte? Asta te întreb. La ce-ţi foloseşte? - insistă el oprindu-se din lucru şi privindu-mă în ochi. Are degetele murdare de vaselină neagră şi două dâre apăsate de rugină pe gulerul şi pieptul de la salopetă.
Întrebarea lui m-a luat total pe nepregătite. Ce puteam să-i răspund?! La aşa întrebare nu există răspuns. Nu unul care să se potrivească cu motorul şi pompa. Deşi...
Mă uit atent la motor şi-i arăt şi lui. S-a dus izolaţia de la înfăşurări într-un punct la capătul dinspre lagăr. Îi fac semn din ochi. Vede şi el despre ce e vorba şi oftează. Trebuie trimis la Bucureşti la reparaţie. Doar dacă am avea nişte hârtie izolatoare să înfigem între capetele de bară, am putea incerca o reparaţie ad-hoc...
- Dă-mi un titlu de poveste - îi spun brusc.
- Un ce?! - e rândul lui să mă privească strâmb.
- Un titlu de poveste.
Nu percutează de la început. Apoi brusc pare că-i alunecă fisa.
- Albă-ca-Zăpada şi cei şaptezeci de coţi.
Iau titlul şi încep să-l frământ între degete. E moale ca plastilina. Rup o bucată. O întind. Subţiată, bucata începe să se întărească. O aşez usurel peste capetele înfăşurării în locul în care cuprul a rămas dezgolit, apăsând cu degetele în jurul coturilor. Nu e hârtie izolatoare dar o poveste bună poate ţine loc la orice remediu.
Colegul mă priveşte întrebător. Nu-l bag în seamă, e normal să fie neîncrezător. Pun motorul la loc, strâng şuruburile, cuplăm pompa şi îi dau drumul. Merge.
Marinescu zâmbeşte, nu mai vrea niciun răspuns.

vineri, 12 octombrie 2012

Mă doare capul

De luni. E aşa ca o talangă înfiptă în ceafă de care se tot lovesc gândurile colţuroase şi grele ca nişte buzdugane cu colţi. Bannng, bannng, bannng... îmi toacă în ceafă. Unii mi-au zis că-i de la oboseală, alţii că s-a schimbat vremea şi a crescut presiunea atmosferică, alţii că am răcit pur şi simplu. Am luat un algocalmin, am crezut că-mi trece. Ei, aş! Nimic. Luni seară m-am culcat cu durere de cap, marţi m-am trezit tot cu durere de cap. Am mai luat dimineaţă un paracetamol şi pe la amiază un nurofen. Tot nimic, îmi simţeam capul ca o căldare în care se zbate un peşte imens, izbind cu coada şi cu capul în pereţii de tablă. Bang-bannng, bang-bannng... Miercuri am luat un quarelin şi nişte pastile verzi din plante, mi-a spus o fată care mi le-a dat că fac adevărate minuni. Tot nimic, peştele o fi fost el mâncător de alge dar nu i-au placut deloc hapurile cele verzi. Şi nici cele albe nu i-au plăcut, se zbătea în continuare îngrozitor.
Miercuri noapte n-am mai rezistat de durere. Am coborât din pat, m-am dus în beci, am găsit o sârmă de unu jumăte, am îndoit-o la vârf şi am băgat-o prin ureche până în ceafă. Lipite de ceafă grămadă de gânduri negre întinse precum covoarele ţiganilor proaspăt spălate pe gardurile dărăpănate ale caselor. Negre gândurile, negre ca cearceafurile de la Copşa Mică. Le-am scărmănat uşurel şi primul s-a dezlipit destul de uşor. Nu stătuse mult lipit de ceafă cât să prindă crustă. L-am agăţat şi l-am tras cu sârma afară. Ce să vezi la el?! O nimicură acolo, subţire, mic şi şifonat ca un şerveţel îmbibat în sosul de friptură. Da negru şi urât ca un drac ieşit din tăciunile Iadului. L-am aruncat la coş. Am mai scărmănat cu sârma. Şi următorul a ieşit la fel de uşor. Doar că n-a ieşit singur, le-a tras după el şi pe celelalte. Au ieşit aşa ca batistele de mătase ale lui Iosefini, unul după altul, unul după altul. Ziceai că nu se mai termină. Dacă m-ar fi văzut cineva s-ar fi crucit. "Ce-are ăsta în cap?!" s-ar fi întrebat cu siguranţă privindu-mă cum stăteam aşa în faţa oglinzii şi scoteam întruna pe urechea stângă gândurile negre înnodate unul de altul ca batistele de scamatorii. În cele din urmă s-au terminat. Ultimul s-a dezlipit cu chiu cu vai dar s-a dezlipit şi ăla după ce am băgat nişte apă caldă pe urechea cealaltă şi am frecat cu o pensulă mică de pictură. Când m-am uitat în jos se strânsese până la genunchi un morman de gânduri urâte şi motolite de m-am îngrozit. Unde naiba le bag?! - m-am întrebat speriat de gândul că trebuie să se scoale nevastă-mea şi dă cu ochii de gândurile mele. Da au intrat în găleata de gunoi la fel de uşor cum mi-au ieşit din ţeastă.
Şi ce, credeţi că am rezolvat ceva cu asta?! Deloc! Capul tot nu mi-a trecut. E adevărat, nu mă mai durea în ceafă ci durerea se mutase undeva sus în creştet, ca şi cum un balon îmi prinsese creierii şi-i presa de tavanul tigvei. Am încercat ce-am încercat cu sârma dar n-a mers. Se îndoia mereu când încercam să apăs. Apoi când presam într-un loc balonul fugea în celălalt, apăsam iar şi balonul fugea din nou în alt colţ. Am coborât încă o dată în beci, am scormonit prin geanta cu scule şi am găsit o şurubelniţă în cruce subţire şi lungă. Cu asta mi-am făcut treaba. Am pipăit uşor şi mi-am dat seama că era ca o pungă de puroi chiar în creştet sub păr. Mă şi întrebam cum de mai creşte cu atâta mizerie sub el. Am înţepat-o uşor şi imediat a început să-mi curgă toată mizeria pe nări în afară. Numai cuvinte murdare, pocite, strâmbe, răsucite, ascuţite, ruginite. Îngrozitor, ce mai... Parcă o şi aud pe doamna Golke de la trei "auzi dumneata domnule ce mi-a zis Georgeasca când am întrebat-o de unde are bani şi de bucătărie nouă şi de canapea şi de termopane şi de bicicleta lu fiusu, că cică au şi ei o brumă de bunăstare; auzi domnule, brumă de bunăstare pe sărăcia asta; da le-a făcut-o Dumnezeu, le-a scos bunăstarea pe nas" a concluzionat doamna Golke făcând cu ochii către apartamentul Georgeascăi ars până la temelii din cauza unei butelii defecte. La Georgeasca mă tot gândeam şi eu, cum i-o fi ieşit bunăstarea pe nas când a dat cu ochii de apartamentul în flăcări, când mă uitam în oglindă şi vedeam şiroiul ăla maroniu şi urât mirositor de cuvinte putrezite curgându-mi din nări în chiuvetă. În cinci minute s-a dus tot. M-am spălat şi eram ca nou. Doar ţeasta nu era. Era tot aia veche doar că durerea se mutase dinspre creştet înspre frunte. Acum parcă o bucată de metal mi se înfipsese în cap. Mă simţeam ca un inorog cu cornul de fier înfipt pe dinăuntru lucind semeţ în amurgul interior. Habar n-aveam ce mai poate fi în realitate. A trebuit să iau o lanternă să verific căci nici cu sârma şi nici cu şurubelniţa n-am făcut nimic. Am căscat gura larg şi privind în oglindă mi-am studiat fruntea prin înlăuntru. N-aş fi crezut una ca asta, dar toată fruntea era înţesată de ţipete scuţite înfipte ca acele cu bold în pernuţa de croitorie. Unul lângă altul, unul lângă altul erau acele înfipte. Întai m-am speriat de moarte, am crezut că mi s-a fisurat craniul de la cât s-a zbătut peştele ăla imens. Am zis c-o fi dat cu coada mai tare înspre frunte şi a început să  crape cum crapă pământul de atâta neploaie. Da nu era de acolo, de la ţipete era. Noroc că aveam o pensetă de chirurgie de la soacră-mea, lungă, să ţii maţele când bagă doctorul bisturiul să nu taie aiurea. Am băgat-o uşurel pe lângă lanternă, le-am apucat unul câte unul şi le-am scos. Ale naibii, se simţeau bine în ţeasta mea. Cum le scoteam cum se făceau prăfoase şi se risipeau printre degete ca şi când ar fi fost ruginite şi doar faptul că stăteau ca soldaţii, unul lipit de celălalt, le mai ţinea întregi.
Cu asta mi-a trecut de tot. M-am eliberat. Adevărul este că de la început fusesem convinscă nu se poate rezolva cu hapuri, că prea apăruse durerea de cap aşa cum apare făina dinînvârtiri de piatră de moară. Da nici nu-mi imaginasem c-o s-ajung unde-am ajuns...

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Anul stelar şi tuica de Topoloveni

Jumalul Comandantului - Anul stelar 20415

Comandantul Pascu zâmbi melancolic. După socotelile sale trecuseră fix o mie de ani de când părăsiseră Terra la bordul primei nave spaţiale 100% româneşti. Fusese o toană de-a lui Ponta. Băieţii de la ARCA trimiseseră în spaţiu în anul terestrial 2008 un balon de cauciuc de care spânzuraseră un aparat foto ce făcuse pe automat primele fotografii româneşti din stratosferă. Apoi, doi ani mai târziu, tot ei veniseră cu macheta prototipului unui avion neaoş capabil să iasă din atmosfera terestră şi să zboare deasupra ei cu viteze nemaiîntâlnite. Dar cum banii se terminaseră pe reclamă ARCA trebuise să caute sprijin la guvem pentru construcţia propriuzisă. Ponta le-a zis că le dă banii cu condiţia să scrie pe avion "Băsescu e un bou", ca să vadă şi Merkel şi Barroso şi toată Europa care e de fapt realitatea reală, ci nu aia pe care o tot împroaşcă Monica şi cu Cezar pe la Bruxelles. Pe urmă s-a mai gândit şi i-a venit o idee şi mai bună. Da’ dacă în loc să vadă toată Europa care e realitatea ar vedea tot Universul?! Şi a cerut un motor mai mare şi mici schimbări în carlingă, astfel încât să se poată împături aripile şi despaturi scaunele ca să se facă pat, transformându-se astfel la nevoie în navetă spaţială. Şi s-a transformat. Ţine minte ca mai ieri cum Antonescu s-a opus vehement să scrie pe fuzelaj "Băsescu e un bou", că a zis că nu se cuvine, aşa că au decis în cele din urmă să boteze nava HuoBăse. Când i-a văzut numele prima dată sclipind în soare acolo pe fuzelaj, scris mare cu litere tricolore, a crezut că e o copie ieftină turcească după HugoBoss. Abia când s-a apropiat a înţeles ca era vorba de un mesaj politic şi atâta tot. Băse s-a opus degeaba în CNAP căci guvemarea a contracarat în AGVPSMS şi a luat o hotărâre definitivă în MDTC, care a fost apoi validată în FHCS şi declarată irevocabilă în MLPTS. Aşa că la lansare alături de Pontonescu stătuse şi Băsescu care după ce scăpase din cele cincisprezece încercări consecutive de demitere, făcuse pe dracu în patru şi îşi prelungise cu suport popular ultimul mandat pe termen nelimitat, urmând ca limitarea să o facă cu proxima ocazie o Comisie de Analiză a Oportunităţii Prelungirii Mandatelor Prezidenţiale al cărei şef era.
- Hai dragă, nu vii la masă, c-am făcut nişte ouă cu jumări de-ţi lasă gura apă. E duminică azi, ce naiba, le lăsăm dracu de chimicale la tub şi mâncăm şi noi ceva sănătos - se auzi un glas suav de dincolo de copertina ce separa biroul comandatului de sala principală.
Comandantul Pascu înşurubă capacul stiloului, îl lăsă pe birou şi porni către masă. Fusese o idee excelentă să accepte la bord cele zece găini şi doi porci chiar dacă asta însemna defapt dublarea greutăţii avionului. Dar iată, din când în când puteau savura o masă ca pe Pământ. Georgeta, comandantul adjunct, proprietara glasului suav de mai adineauri, a insistat să ia şi o vacă, dar el a convins-o că laptele din comerţ tot din praf e făcut, iar brânza din cretă şi aracet, aşa că ea a cedat în cele din urmă şi au luat vaca la cutie. Comandatul Pascu o privi cu ochi duioşi cum îi pune ouăle mirosind îmbietor în farfurie. Era frumoasă. În cei o mie de ani petrecuţi cu viteza luminii nu se schimbase niciun pic, chiar dacă de 498 devenise mamă. Iar piercingul din limbă şi tatuajul cu "“veni, vidi, vicious” de pe umărul stâng, ăla care semăna atât de bine cu ecusoanele din marina militară americană, o făceau atât de senzuală încât în fiecare seară încerca i-l dezlipească cu buzele umede. Ce s-ar fi făcut fără ea?! Expediţia practic n-ar fi existat! Ştia desigur că fusese amanta subsecretarului de stat pe probleme de sateliţi, drone, nave spaţiale şi extraspaţiale iar mai apoi a secretarului de stat pe probleme aerospaţiale, pentru ca în cele din urmă să ajungă amanta ministrului transporturilor pe care îl înşela periodic cu un culturist brunet şi cret cu faţă de ciocan pneumatic. Dar aşa e în viaţă, trebuie să te lupţi pentru fiecare treaptă, pentru fiecare centimetru de teren. Georgeta înşurubă capacul la borcanul cu jumări şi-l scoase pe hubloul-frigider. Marele avantaj al Cosmosului îl constituie faptul că nu-ţi trebuie frigider. Scoţi ce-ţi trebuie pe pervazul hubloului şi e congelat instantaneu.
- Hai gata, e timpul de-un somn – decretă Georgeta, curăţând masa cu peria de firimituri.
Comandantul zâmbi. Problema asta a timpului fusese întotdeauna o poamă acră. La început şi-au potrivit ceasurile după GSP, dar când au ieşit din raza de acţiune a Pământului lucrurile s-au complicat. Nu tu Soare, nu tu Lună, nu tu sateliţi artificiali, s-au dus dracu punctele de reper. Stele erau o mulţime, dar ce folos, vâjâiau pe lângă bordul navei ca frunzele uscate în furtună. După cinci zile de incertitudini comandantul a hotărât că trebuie făcut ceva. Exista desigur la bord un computer care tot afişa în colţul din stânga jos o dată şi o oră, dar nu se puteau baza doar pe indicaţia aia îngustă. Aşa că in lipsa oricărui alt sistem de încredere timpul fu stabilit pe baza orelor de somn executate într-o săptămână şi mediate. A trecut un somn, s-a dus o zi, au trecut trei somnuri, s-a dus trei zile, au trecut nouă, s-au dus şapte. Da, da, s-au dus şapte căci atât comandantul cât şi secundul obişnuiau să tragă la aghioase după mesele de prânz din weekend stropite cu coniac de Murfatlar şi ţuică de Topoloveni. "Ajută la odihnă şi la digestie iar în condiţii de imponderabilitate este esenţială o digestie funcţională" îl susţinuse medicul expediţiei când ceruse o suplimentare de fonduri pentru anumite articole esenţiale unei deplasări de asemenea anvergură. Cum însă rezervele de digestiv şi de calmant se împuţinau comandantul era din ce în ce mai îngrijorat cu privire la timp. Timpul era în pericol. Fundul lăzii de ţuică însemna practic şi capătul timpului. Căci nu-i ţuică nu-i somn, nu-i somn nu-i calendar, nu-i calendar nu-i timp. În fine ceva timp ar fi fost, dar ar fi flendurit aiurea, cum flendurea farul din stânga după ce îi lovise manivela aia rusească ca din senin taman când el îi scosese căştile şi o trăsese în poală să se mai giugiuleasca un pic. De multe ori se rugase la Dumnezeu să dea peste ei o navă extraterestră, ba chiar şi una sovietică. Precis ar fi găsit rezerve de băutură mai mari la bord. Ei nu prea ar fi avut ce să le ofere, poate doar nişte ouă proaspete şi nişte şorici, dar o soluţie s-ar fi găsit. Ba chiar Georgeta se oferise imediat să rezolve problema când auzise despre frământările lui "Lasă dragă că mă ocup eu. Dacă e şi frumuşel scot untu din el, poa’ să fie şi d-ăla verde" spusese ea clipind ingenuu din gene şi comandantul ştiuse că trebuie doar să-i găsească căci problema comercială era ca şi rezolvată.
Iar timpul putea fi salvat!