luni, 29 octombrie 2012

Ultima sfidare

A fost ameţită toată seara. Toamna îi aducea de fiecare dată o stare de nelinişte, de sufocare, o teamă dezvelită în fiecare seară de încă un înveliş, şi încă unul. Gândurile o luau razna şi alergau precum caii sălbateci, fără noimă, doar pentru a-şi simţi trupul alunecând printre fâşiile de aer. Simţea cum se scurge toată seva din ea, cum se scutură de vlagă, cum se deşiră ca un fum alb şi se topeşte în dejurîmprejur. Când o cuprindeau tristeţile încovoind-o sub greutatea lor şi încătuşând-o în real se gândea la vară. La soare, la vântul uşor adiind, la păsările prinse în bolduri pe cerul albastru, la marea care se zărea dincolo de malul înalt al falezei. Asta o făcea să se mai încălzească, îi aducea o licărire de roşu în obrajii palizi ca zâmbetul lunii. Era singură. Niciodată nu avusese prieteni, dar parcă nicicând nu fusese mai singură. Gaşca se spărsese imediat ce dăduse frigul şi tovarăşele sale se împrăştiaseră careîncotro. Doar ea continua să spere.
Nu trecuse înca de 10 când le-a simţit. Au înconjurat-o tiptil ca nişte hiene învelite în noapte, gata să rupă, să sfâşie, să dărâme. Prima a lovit-o direct în cap, apoi alta în umăr, apoi în coapsă, în piept, în spate. A primit loviturile icnind. A încercat să se ferească, să iasă din încercuirea lor, dar unde să fugi, unde să te ascunzi?! A continuat să primească loviturile una după alta, furioase, sacadate. Nicio fărâmă din ea nu rămăsese neatinsă. O vreme a rezistat în picioare, apoi a simţit cum ultimii stropi de vlagă o părăsesc, cum abia se mai poate sprijini şi în cele din urmă s-a prăbuşit. N-au încetat s-o lovească nici aşa, căzută la pământ cum era. Deşi nu se gândise niciodată la moarte simţea că acesta este sfârşitul. Întinsă pe caldarâm, cu şiroaiele de apă învăluind-o, privi înaltul cerului. Nu se zărea nicio stea. Una, una singură ar fi trebuit să scoată capul dintre nori şi să alunece apoi uşor pe cer pentru a se stinge în cele din urmă în mare. Dar nu se ivi. Poate că nu sosise încă ceasul, sau poate că norii erau prea deşi.
Abia atunci o zări, căutând steaua. Undeva sus pe ultimele ramuri. Nici măcar nu fusese ea ultima, o altă frunză mică şi sfrijită anina în copac. Mai privi încă o dată cerul îngheţând într-un punct şi închise ochii. Picăturile reci de ploaie continuau s-o izbească neostenite. Puhoiul umflat de la marginea rigolei o ridică pe sus, o purtă pe umeri preţ de câte secunde şi-i făcu vânt în prima gură însetat de canal aşteptând cu fălcile larg deschise.
Pe partea cealaltă a străzii la una din ferestre se aprinse o lumină. O femeie aparu în cadrul ei legănându-şi copilul la piept.

26 de comentarii:

Dan spunea...

N-am fost niciodata singur, dar ma cutremur Mosule...

Rudolph Aspirant spunea...

Povestea asta imi aduce aminte de povestea cu randunica Printului Fericit a lui Oscar Wilde. Uite desenul animat, http://www.youtube.com/watch?v=QIwupcYwimY

La Fee spunea...

Mie imi aminteste de Bobocul cel urat de Anderseeen! Cand iesi dintr-un ou de lebada, nu vei fi pe placul ratelor!
Splendid!

mosu spunea...

@dan
nu ma mir ca te cutremuri dupa ce arata la televizor cu vijeliile din franta...

mosu spunea...

@rudolph, lafee
magulitoare apropierile voastre de asemenea povesti deosebite... :)
frunzulita uscata a inviat inca o data!

La Fee spunea...

Vrednica frunzulita! :))

Rudolph Aspirant spunea...

@La Fee, dar povestea cu puiul de lebada al lui Andersen este cu Happy ending de tip Hollywood, (desi e totusi o buna poveste de ora de morala pt scoala), dar nu mi se pare totusi o poveste atat de realista ca Printul Fericit, si eu il vad pe Mosul ca un scriitor de tip expresionist realist mai curand decat unul romantic.

La Fee spunea...

@ Rudolph Aspirant :))
Asa este! Dar eu m-am referit la o anumita scena din Bobocul cel urat! Aceasta:
„Dacă am să mă apropii de păsările acelea frumoase, mă vor bate până mă vor omorî, fiindcă sunt aşa de urât. Eh, da’ nu-mi pasă!” îşi zise în gândul lui răţoiul, plin de amărăciune. „Mai bine să mă omoare ele, decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile ori decât să rabd de frig şi de foame întreaga iarnă.”

Acestea fiind zise, răţoiul îşi luă zborul către lebede. Lebedele, când îl vazură, începură să dea din aripi şi se îndreptară spre el.

- Omorâţi-mă! zise biata pasăre, şi-a plecă capul pe luciul apei, aşteptându-şi, smerită, sfârşitul.

Dar când colo, ce să vezi? În apă se văzu pe ea, numai că acum nu mai era o pasăre cenuşie şi urâtă, ci era o lebădă de toată frumuseţea.

„Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, dacă ai ieşit dintr-un ou de lebădă!” îşi zise în gând pasărea noastră. Şi nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri. Iată că acum se putea bucura-n tihnă de fericirea ei."
Revin cu opinia despre Printul fericit!

La Fee spunea...

Evident ca Mosu nu e un romantic!
As zice ca e incadrabil la postmodernisti! Am sa ma gandesc la asta mai in tihna, sa aduc justificari onorabile!
"Printul fericit" e, mai degraba, o naratiune de tip nuvela decat basmica, e adevarat, tocmai prin finalul aparent tragic (moartea randunelului care a ales sa duca pietrele pretioase de pe statuia printului orasenilor nevoiasi;a doua moarte a printului). Aparenta de tragism e anulata de binefacerile pe care le fac cei doi prieteni, statuia si printul, care au prilejul sa vada umanitatea de undeva de sus. Cand suntem prea aproape de semeni, parca nu le mai vedem suferintele... Uneori departarea ne face sa vedem mai cu claritate lucrurile!

La Fee spunea...

erata:
(statuia si randunelul)

BlueIris spunea...

O vreme am crezut că mă privesc în oglindă...
:)

Dan spunea...

Asta e nimic, vijelia ta spusa cu vorbe frumoase poate darâma suflete. Nu-i încuraja pe cei tristi.
"Mai bine sa fii optimist si sa te înseli dacât pesimist si sa ai dreptate!"

mosu spunea...

doamnelor si domnilor, cum adica mosu nu e romantic?! io ziceam ca e romantic rau, prea rau chiar, nelalocului de romantic… ;)

mosu spunea...

@irisu
tu nu poti vorbi serios; tu n-ai nicio legatura cu personajul meu; poate doar ca iti place cum se rasuceste prin poveste; iar aici dan are absoluta dreptate "mai bine sa fii optimist si sa te înseli dacât pesimist si sa ai dreptate!"
"zambeste, maine va fi mai rau"!

mosu spunea...

@dan
uauuu… multumesc pentru cuvinte; “vijelia ta spusa cu vorbe frumoase poate darâma suflete. Nu-i încuraja pe cei tristi.” fraza asta o s-o decupez si o s-o pastrez; cat despre zicerea ta, ai perfecta dreptate; in viata adevarata eu ma declar mai degraba un “realist”, ceea ce fie vorba intre noi in ziua de azi taie orice orice mugure de optimism; si-i naspa…

BlueIris spunea...

Moşu şi Dan,
Vă mulţumesc. Sincer. Dar vă faceţi griji de pomană. Eu am murit acum mai bine de un an. Nu mai e nimic de menajat sau ocrotit. N-a mai rămas nici măcar o frântură de vis.
Deci, go on!
:)

BlueIris spunea...

Şi Moşu',
nebunii ca mine vorbesc de fiecare dată serios. Doar că nu trebuie să-i iei în seamă. Decât dacă eşti psihiatru, desigur.
:))

Irina spunea...

Iar mi-ai " cotrobait" in ganduri. Nu stiam de unde venea izul de romantism ramas acolo.
De cand ma stiu am pastrat in carti cate una din frunzele toamnei uitate de vant. Le tin acasa la mama, langa mirosul de gutui si mere de pe sifonier din camaruta de curat.

9 spunea...

...si puhoiul a dus-o pana la un rau, in rau pluteau multe surate de-ale ei, apele raului au dus-o mai departe pana ajunse intr-un loc unde apele parca s-au oprit pentru o vesnicie, trecu iarna, apoi primavara, vara, toamna si iar iarna...Apoi dintr-un ochi de apa zambi in soare o floare galbena cu frunze ca niste umbrele. Privi in jur, nu mai era singura. Mii de surate de-ale ei, zambeau spre soare.

mosu spunea...

@irisule
tu ma sperii; pai noi cu cine stam de vorba, cu o fantoma?! ia scutura-te tu putin si-are sa-ti cada cearceaful sigur…

mosu spunea...

@irina
toamna m-a intristat mereu; oscilez ca un scranciob stricat intre stralucirea soarelui si incruntarea norilor…

mosu spunea...

@9
:) ei iata, ca exista si o varianta optimista a povestii; da, da, imi place!

Rudolph Aspirant spunea...

O, povestea este precis anuntatoare de vesti bune, datorita imaginii inconfundabile a mamei cu pruncul la piept.

mosu spunea...

femeia cu copilul se dorea a fi un element al ciclului moarte-viata...
cat despre vestile bune eu le doresc fiecaruia dintre voi

floungureanu spunea...

personificarea elemntelor din natura!o frunza!
scena cu cautarea stelei e geniala!cel putin cu acest pasaj m-am identifcat puternic: in marea trecere, cautam cu ardoare un ceva, Cineva care sa rezoneze cu interiorul nostru...
si mama cu copilul...de la tragismul unei unitati din sistem se comuta privirea spre un simbol al sperantei dar si al ...necunoasterii durerii celuilalt...viata merge inainte...se cere o lacrima...
jocul de cadre e iarasi fascinant!

mosu spunea...

multumesc de cuvinte; nu cred ca e un text care sa merite cuvinte atat de frumoase dar ma bucur ca ti-a placut
absolut de acord in schimb cu ideea asta de a rezona cu cineva, de a te topi in cineva, de a apartine cuiva....
nu am vrut sa prind sensul acesta recunsc, dar viata mi-a demonstrat ca e teribil de adevarat ce spui
chiar ma gandeam zilele acestea ca nu avem atata nevoie de iubire sau prietenie cat avem de tandrete, de vibrare la unison...