luni, 24 decembrie 2012

Sarbatori Fericite!

Sa aveti zile senine, liniste si impacare cu voi insiva!

joi, 20 decembrie 2012

Mucul

Piotr Gogolovici Nastratevici îşi agăţă paltonul în cui, îşi aranjă mânecile hainei astfel încât să se aşeze cu un deget deasupra manşetelor cămăş, apoi scutură cu dosul palmei pânza mâncată de vreme a scaunului prin care se iţeau câteva paie rebele şi se aşeză având grijă să sumetece uşor pantalonii pentru ca aceştia să nu facă genunchi în timpul lungii şederi pe care avea să şi-o petreacă la biroul mirosind a tutun prost şi cerneli învechite. Bărbatul era un umil funcţionar de poştă din oraşul Lebed, gubernia Volokolamsk a Maicii Rusii şi-n fiecare zi desfăşura fără zăbavă acelaşi ritual, ce nu se schimbase câtuşi de puţin de mai bine de douăzeci de ani. După ce se aşeza, scotea peniţa din toc şi o curăţa cu o cârpă albă de bumbac pe care o lua din sertar, turna o lingură de cerneală în călimară având grijă să şteargă uşor pe la guler sticluţa cu lichidul scriitor, aşeza sacul cu scrisori în stânga şi cel gol în dreapta şi pornea la treabă. Treaba domnului Piotr Gogolovici Nastratevici era una din cele mai importante din întreg serviciul poştei, acesta având grijă ca fiecare recipisă primită de la expeditor să fie înregistrată în jurnalul poştei înainte de a fi trimisă destinatarului, astfel încât la orice reclamaţie a unui adresant nemulţumit să poată fi urmărit drumul acesteia şi momentul în care ea s-a abătut de la ceea ce i-a fost scris. Piotr Gogolovici Nastratevici întinse mâna spre sacul plin şi cu ochii închişi luă prima scrisoare. Era neîndoielnic a unei dame. Scrisoarea unei dame o putea recunoaş uşor chiar dinainte de a citi rândurile înşirate pe dânsa. Plicul era roz, uşor sidefiu, hârtia curată, nepătată şi fără îndoituri. Bărbatul o trecu prin dreptul nasului şi inspiră adânc. Mai toate scrisorile damelor aveau un miros de alcov, un amestec de miresme de flori, de parfum încărcat şi de aşternuturi răscolite. Apoi venea fără greş scrisul, caligrafic, rotund, adesea împodobit cu virgule şi floricele împletite printre braţele largi ale majusculelor. Piotr Gogolovici Nastratevici căpătase o asemenea pricepere într-ale recipiselor încât putea deosebi fără greş pe cea a unei dame de cea a unui domn doar atingând-o cu ochii închişi sau privind-o de la şapte picioare depărtare. Citi înscrisul şi zâmbi. Scrisoarea plecase din mâna Nathaliei Oksanova. Strălucitor nume. Încercă să şi-o imagineze. După scrisul atent şi parfumul delicat trebuie să fi fost o persoană educată. Hârtia era din cele mai bune, deci bărbatul său era foarte probabil om destoinic şi înstărit, iar micile înflorituri de la încheieturile literelor îi spuneau că dama trebuie să fi fost fără griji şi întrebări nerăspunse. Destinatarul era desigur un bărbat. Din Lipeţk, nu departe, doar trei ceasuri de mers cu trăsura. Să fi fost o recipisă de amor?! Tot ce se poate, căci distanţa dintre presupuşii amorezi era numai bună să astupe pâlnia vorbelor şuşotite dar suficient de scurtă cât să poată fi parcursă dintr-o parte în alta şi înapoi într-o seară dacă li s-ar fi potrivit înăbuşirile sufletelor. Urma să fie o zi bună, era convins Piotr Gogolovici Nastratevici, căci avea dumnealui o premoniţie care-i spunea că dacă prima scrisoare scoasă din sac e a unei dame ziua avea să-i meargă de minune, dar dacă e a unui domn ziua va să fie anevoioasă.
Ceasurile unsprezece erau ceasurile la care de obicei bărbatul făcea o pauză ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi dezmorţească încheieturile degetelor. În ziua aceea făcu însă pauză fix la zece şi jumătate, nu fiindcă ar fi fost mai ostoit ca în alte zile ci fiindcă o răceală nesuferită îl lovise în moalele capului cu două seri înainte, atunci când se oprise la cârciuma lui Nicolai Nicolaevici să bea două halbe care se făcuseră opt. Aruncă pe furiş cu coada ochiului spre uşă, apoi îşi scoase batista, o desfăşură larg ca pe un cearceaf şi-şi suflă de trei ori cu avânt nasul. Îl şterse apăsat, împături batista atent după dungile întipărite în ţesătură şi o aşeză înapoi în buzunarul de la piept, având grijă să-i răsfire marginile ca pe petale. Şi fiindcă i se uscaseră buzele întinse mâna după carafă şi îşi turnă un pahar cu apă pe care o bău pofticios cu înghiţituri mari. Era singur. Leonid Mihajlovici Obuhowski plecase cu treburi la primărie, Boris Grigorovici Enghibarov era bolnav la pat, iar Serghei Vasiliev Evdokimov era dus la un văr, care era în vorbe cu fata unui potcovar, să aranjeze o treaba cu caii de poştă care îmbătrâniseră grozav şi necesitau grabnică reparaţie.
Piotr Gogolovici Nastratevici aruncă din nou o ocheadă spre uşă şi se reapucă fără vlagă de treabă. Dar treaba, contrar aşteptărilor, mergea tot mai anevoios căci nara stângă a nasului dumisale nu voia în ruptul capului să mai lase aerul să-şi facă loc spre plămânii stafidiţi. Piotr Gogolovici se mai opinti ce se mai opinti şi decise în cele din urmă că trebuie luate măsuri radicale, aşa că îşi scoase iar batista, o făcu sul peste degetul arătător şi începu să cureţe nara îndărătnică cu înverşunare şi meticulozitate, aşa cum curăţă coşarul hornul îmbâcsit de cenuşă. Apoi împături iar batista şi se puse pe înşirat litere boante în catastiful cu adieri de poveste. Dar nu, nu. Nu mergea deloc. Bărbatul simţea cum peretele din dreapta al nării parcă se îndeamna spre eel din stânga, care la rându-i se tot apropia de cel din dreapta şi dimpreuna se lipeau ca porţile cetăţii Ierihonului, tăind calea aerului spre plămânii lihniţi de foame. Piotr Gogolovici Nastratevici nu mai putea suporta nenorocirea, aşa că îşi roti ochii împrejur şi mulţumit de singurătatea-i vârî degetul adânc, scormonind cu nesaţ prin nara buclucaşă... Îl găsi imediat, lipit că un hoţ de zidul cu care se face una pentru a se feri de ochii iscoditori. Era lung şi alunecos, aşa încât trebui să îl alerge preţ de ceva vreme până când reuşi să-şi înfigă unghia în el şi să-l extragă încântat. Pârdalnicul se aşezase fix în cerculeţul cel mic al amprentei de la arătător, lăbărţându-se hidos peste celelalte cerculeţe că o meduză în descompunere. Bărbatul se strâmbă. Era urât şi nu făcea deloc plăcere atingerii pielii. Aşa că Piotr Gogolovici hotărî să-l lipească sub scaunul pe care şedea, dar înainte de a întreprinde vreo mişcare îşi aminti că asta mai încercase şi cu o săptămână înainte şi îi găsise acolo pe cei ai lui Serghei Vasiliev de la care luase scaunul în urmă cu doi ani, acesta aducându-şi la rându-i unul de acasă, după ce hârca de soacră-sa murise în fine şi-i lăsase toată averea din Uliţa Lăcustelor numărul optşpe. Nici ideea de a-l face ghem şi a-i face vânt în colţul încăperii nu-l încântă, căci ar fi trebuit să-l rostogolească între degete şi să-l plimbe de jur împrejur, ceea ce-i provocă scârbă, aşa că decise rapid să-l... Dar chiar înainte de a-şi pune în aplicare gândul, uşa se deschise încetişor şi în pragul său apăru chipul Mariei Angelovna Fisticenko, febleţea sa. Maria Angelovna Fisticenko era de-o frumuseţe nemaîntâlnită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici), era de-o deşteptăciune rar pomenită (cel puţin aşa considera Piotr Gogolovici) şi colac peste pupăză mai avea şi o casă cu trei caturi moştenită de la răposatul Alexei Angelov, avar, urât şi bătrân dar cu mare grijă la gologanii dumisale (asta o ştia toată lumea).
- Singurel Piotr Gogolovici?!
- Singurel Maria Angelovna - răspunse bărbatul cu inima tresăltând şi zbunghind din scaun pentru a-i prinde mâna alunecând de pe clanţa rece şi a i-o săruta cu emoţie. Tocmai mă gândeam la dumneata.
Femeia zâmbi galeş luând loc pe scaunul întins şi ridicând uşor rochia peste genunchi astfel încât să dezvelasca numai de două degete glezna fină.
- Vai Piotr Gogolovici, galant că întotdeauna - gânguri ea.
Bărbatul simţi cum inima izbeşte în stânga, apoi izbeşte în dreapta, apoi în stânga şi-n dreapta deopotrivă, şi iar şi iar, din ce în ce mai repede, precum roata de locomotivă şina de fier, pentru că în cele din urmă să explodeze asemeni unui pămătuf de păpădie răspândindu-se în tot înlăuntrul în umbreluţe mici şi pufoase. Piotr Gogolovici Nastratevici se topi cu totul. Fălcile i se încleştară, obrajii prinseră a răspândi vâlvătăi roşietice, picioarele îi îngheţară. Doar mâinile alunecau necontenit una peste cealaltă într-o nesfârşită rostogolire de yingi şi yangi. Şi dintr-o dată bărbatul înţepeni cu totul. Ochii i se bulbucară mai mai să alunece din orbitele repezinde spre Maria Angelovna Fisticenko, pentru a se pironi apoi asupra palmelor proprii răsucite în sus cu degetele răsfirate. Obrajii îşi schimbară imediat culoarea din roşieticul înflăcărat al trandafirului în galbenul palid al lunii.
- Piotr Gogolovici?! Ai păţit ceva?! Te doare undeva?! - se sperie femeia.
- Nu ... doar. .. nu .... eu ... nimic ... - bâigui bărbatul apucându-şi degetele unul câte unul şi cercetându-le minuţios, întâi pe cele de la stânga, apoi pe cele de la dreapta. Şi fiindcă nu descoperiră ceea ce căutau, ochii prinseră a se prăvăli într-o ameţitoare dezordine peste placa de lemn a mesei, peste muchiile scaunelor, peste uşa masivă, peste degetele Mariei Angelovna.
- Piotr Gogolovici?! Ai pierdut ceva?!
- Da... am... de fapt nu... eu... nu, nu am pierdut...
Femeia nu mai înţelegea nimic. Ştia că farmecele sale au un efect devastator asupra bărbatului pe la care trecea măcar o dată pe săptămână să-l întrebe despre nenumăratele sale probleme cu recipise pierdute, rătăcite, distruse, zăpăcite, dar n-ar fi crezut în ruptul capului că-l poate face să-şi piardă în asemenea hal minţile. Bărbatul ezită o clipă apoi se smulse din scaunul cu tapiţerie jerpelită din care ieşeau pe ici pe colo paie prăfuite şi ţâşni în direcţia Mariei Angelovna. Ajuns în fata ei puse un genunchi în pământ şi îi prinse mâna dreaptă în ale sale.
- Maria Angelovna ... - murmură el pătimaş.
- Daaa .... - oftă Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă el cu ochii aţintiţi asupra degetelor fine ale damei şi cercetându-le atent unul câte unul.
- Daaa ... - oftă din nou Maria Angelovna.
- Maria Angelovna ... - repetă bărbatul a doua oară lăsând mână dreaptă şi apucând-o pe stânga pentru a continua cercetarea cu atenţie a degetelor fine şi lungi.
- Da - răspunse Maria Angelovna sec de data asta, alungindu-şi gâtul înspre bărbatul de la picioarele dale şi căscând ochii mari în aşteptarea restului declamaţiei.
- Nu-i - pică sec finalul.
- Pardon?! - se oţărî femeia furioasă. Ce nu-i domnule?! Dumneata ai luat-o pe câmpii sau îţi baţi joc de mine?! De când am intrat te porţi de parcă l-ai fi văzut pe necuratul. Piotr Gogolovici Nastratevici vino-ţi te rog în fire şi dă-mi un semn când ţi s-a întors capul îndărăt pe umeri - mai adaugă ea şi trânti furioasă uşa în urma-i.
"Multumescu-ţi ţie Doamne că nu s-a lipit de degetele ei!" răsuflă bărbatul uşurat, fără să clarifice însă misterul dispariţiei micii meduze în descompunere. Aşa că imediat după ieşirea femeii începu să cerceteze atent clanţa uşii, marginea scaunului pe care şezuse, muchia mesei de lemn... Aşa îl găsi Maria Angelovna când crapă uşa pentru a-şi vârî vârful nasului prin deschizătura ei, în genunchi inspectând cu atenţie marginea şlefuită de timp a mesei.
- Aaa... să ştii că l-am lipit pe toc după ce am intrat. Uite aici! - arătă ea locul impactului şi dispăru cât ai clipi.

marți, 18 decembrie 2012

Abisurile meditaţiei

Băiatul unor cunoştinţe se meditează la matematică de două ori, marţea de la 17 cu profesorul de la clasă ca să ia note mari la şcoală şi joia de la 18 cu un alt profesor ca să înveţe matematică şi să treacă bacul.

joi, 13 decembrie 2012

Iată vine Moş Crăciun

Moş Crăciun se smuci, se răsuci, scutură din umărul stâng, apoi din şoldurile groase şi în cele din urmă se smulse din încercuirea de cărămidă şi începu să alunece uşor pe horn ca pe un tobogan. La capătul său spaţiul se căscă larg ca un evantai şi Moş Crăciun căzu bolovănos fix în vatra pâlpâindă. "Offf... am mai pus ceva kile de anul trecut, abia mai încap pe coşurile astea strâmte, făcute din sărăcie. Ohohooo, altfel se făceau coşurile pe vremea mea" bodogăni el nemulţumit. "Trebuia să fi luat cutiile alea de la 'Slim and happy' chiar dacă costau o groază de bani. Uite, nici costumul nu mă mai cuprinde" adăugă el scuturându-şi de cenuşă turul pantalonilor tapetaţi la interior cu un burete dens scos de la bancheta din spate a Daciei care-şi dăduse obştescul sfârşit la începutul iernii şi mulţumind cerului că cei ai casei se duseseră de ceva vreme la culcare iar jarul din sobă abia mai mocnea.
Moş Crăciun îşi privi ceasul de care era tare mândru, un Rolex mai strălucitor decât steluţa din vârful bradului, primit cadou de la Directorul General al Coca-Cola pentru Europa de Sud-Est şi iscodi rapid din priviri dejurîmprejurul. Alarmă nu, câine nu, bradul în colţ, ai casei claie peste grămadă în dormitor, iar cale de fuga... "Orice-ar fi, eu pe acolo nu mă mai întorc" pufni el cu năduf privind în sus pe coşul de pe care tocmai coborâse. Apoi scoase din buzunarul de la spate trusa specială de evacuare din care nu lipsea un şperaclu pentru desfăcut broaştele obişnuite, o lamă elastică pentru deschis orice ială, o lamă subţire şi tare pentru desfăcut geamurile termopan şi în fine o sârmă îndoită special pentru deschis zăvoarele de la tâmplăria din lemn. Dar piesa de greutate de care era tare mândru nu era niciunul din dispozitivele enumerate mai sus, ci o cutie electronică micuţă cât un pachet de ţigări care se conecta cu un cleşte şmecher pe firele care ieşeau din alarma casei făcând imposbilă declanşarea acesteia. Cutia fusese procurată din piaţa de ruşi în condiţii de maximă urgenţă după ce un confrate din vest o păţise de nu se văzuse. Intrase Moşul ca orice Moş educat pe horn, îşi desfăcuse sacul să scoată jucăriile pentru a le alege pe cele potrivite alor casei, când deodată a început să sune alarma. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, de undeva de la etaj s-a auzit aproape instantaneu lătratul gros al unui doberman. Nici nu-şi aminteşte cum a vârât totul în sac şi cum a ţâşnit prin geamul de la sufragerie exact când dobermanul se ivea vijelios în capul scărilor. A uitat pe loc cât de bătrân şi ramolit e şi a luat la escaladat degrabă toate gardurile din împrejurimi, mai ceva ca un atlet alergător, mai ales când a auzit în urmă puşca stăpânului casei slobozind doi plumbi cu colţi ascuţiţi care bineînţeles că-şi greşiseră ţinta. Oricum, afacerea nu s-a terminat deloc fericit căci moşul a fost târât prin tribunale şi a trebuit să plătească în cele din urmă atât fereastra spartă cât şi zilele de spitalizare ale dobermanului care-l ajunsese în sfârşit la marginea cartierului proptindu-se cu fâlcile larg deschise în turul pantalonilor săi. Degeaba a încercat Moşul să demonstreze cu dovezi palpabile cu grijă că el fusese cel agresat, căci curtea nu i-a ascultat explicaţiile şi a dat dreptate stăpânului câinelui care a argumentat că potaia sa a suferit un stres traumatic la întâlnirea cu Moş Crăciun şi că imaginea Moşului infractor îl va bântui toată viaţa, fiind în imposibilitatea să mai deosebească un Moş bun de unul rău în vecii vecilor. Drept urmare a doua zi a venit recomandarea de Sus ca toţi Moşii să treacă în capul procedurii de efracţie la primul punct alarma şi la al doilea câinele casei, iar în buzunarul de la spate să poarte fiecare pe lângă deja clasica trusă de efractie, o soluţie pentru anularea alarmei şi alta pentru anularea câinelui, alegerea celei mai eficiente soluţii rămânând la latitudinea fiecăruia. Degeaba au mormăit Moşii că n-au parale să-şi cumpere din buzunarul propriu divaisurile, că Cel de Sus le-a retezat-o rapid "De unde vreţi să vă dau, nu vedeţi că toată lumea e în criză de la un mal al Atlanticului până la celălalt?! Până şi la chinezi s-au gripat motoarele! Fiecare se descurcă cum poate." El se descurcase bine, Dumnezeu să-i binecuvânteze pe băieţii aia din piaţa de ruşi, care de fapt sunt moldoveni toată ziua, n-au nicio treabă cu ruşii, ca n-a treubit să-i explice prea mult roscovanului care-i treaba că a priceput rapid. “Gata moşule, s-a făcut, îmi dai două foi şi am bătut palma. În trei zile îl ai. Ai noroc că tocmai aduce Iura un set pentru băieţii din peninsulă şi unu ţi-om da şi ţie." Ba bonus mai primise şi fluierul de adormit căţeii, de folosea nu ştiu ce sunete atât de subţiri că nici nu le auzea urechea omenească, doar aia câinească le auzea şi se pleoştea pe loc. "Moşule da de-un Makarov n-ai nevoie?! Vine la pachet cu anulatorul de alarmă. Se poate folosi în loc. Încă două foi şi ăsta îl ai acum, că mai avem câteva aici sub masă" îi mai şoptise roşcovanul la ureche ridicând un colţ de la muşamaua de pe masa de lemn pe care erau întinse şuruburi şi holzsuruburi de toate dimensiunile, scule de tot felul, luminiţe de brad, muşamale de bucătărie, telecomenzi universale, chibrite, cuie, piese pentru semicursiere, butelii de voiaj, baterii, ciorapi, întreruptoare, prize, cabluri, antifurturi, alarme, spayuri cu gaze lacrimogene, pistoale de lipit, role de fludor, transformatoare de sudură, elastic de chiloţi, cutere, cuţite, bricege şi multe altele, mai ceva ca în sacul lui Moş Crăciun, dar adevăratul Moş fu obligat să-l refuze elegant şi să se rezume la fluier şi la gizmoul electronic. El o rezolvase uşor că mai avea nişte bani pentru zile negre la ciorapul ăla roşu de pe bibliotecă, dar alţi moşi de pe la ţară vai de mama lor săracii. Pentru câini se dotaseră cu felii de slănină date cu praf de adormit ploşniţele, care fie vorba între noi cuminţea potăile mai ceva decât fluierul fermecat, iar pentru alarmă aveau un lighean căptuşit cu vată care se îndesa peste difuzor astfel încât acesta abia mai icnea când era declanşat.
Bradul era frumuşel dar tare sărăcăcios. Globuri nu avea decât două, unul la poale şi altul aproape de vârf, restul fiind lucruşoare făcute de mână de cei ai casei, un globuşor din polistiren învelit în poleiala de ciocolată, două steluţe din lemn, coşulete din hârtie creponată, îngeraşi pictaţi şi decupaţi, beteală din hârtie lucioasă colorată şi mai multe globuri din ghemotoace de hârtie învelite în sfoară multicoloră. Moşul îşi scoase ipadul şi verifică. Cinci copii, primul de doi ani şi ultimul de şapte, trei băieţi şi două fete. Desfăcu baierele sacului şi începu să caute. Alegea de fiecare dată cu inima şi sufletul i se umplea de emoţie când se apleca lângă brad şi lăsa din palme jucăria aleasă. Aşa făcu şi de această dată şi o lacrimă i se prelinse pe obraz. Mângâie pe cap păpuşa cu ochi negri, privi galeş setul de bucătărie, atinse în treacăt autobuzul cu lumini, privi încântat paletele cu minge de burete si... Setul de traforaj parcă nu era deloc potrivit pentru cel mare. Aşa că îl luă de lângă brad în ideea de a-l pune la loc şi a-l înlocui cu altceva mai potrivit. Se ridică şi... Moşul privi nedumerit împrejur. Sacul nu mai era la locul lui. Nu mai era deloc. Cercetă amănunţit colţurile încăperii, privi sub dulap, în dulap, deschise uşa la cămară, pe cea de la dormitor. Sacul nicăieri. "Cineva îmi joacă o festă" decise Moşul cu gândul la colegul lui mai tânăr din Medgidia cu care se certase pentru o crăciuniţă tânără şi nurlie care-i făcuse ochi dulci la ultima întrunire a Moşilor, care avusese loc la Budapesta în hotelul ăla cu piscina îmensă şi saună ca o sală de teatru, unde făcuseră chermeză şi nemţii ăia de la firma de asigurări de le iesişe pe nas. "El trebuie să fie" mormăi Moşul trăgând cu coada ochiului prin uşa întredeschisă şi privindu-i pe cei ai casei dormind buştean. "Mama lui de pezevenghi. Să mă lase fără sac tocmai acu când a început împărţeala?!" se burzului moşul care nu aprecie deloc gluma nesărată a colegului. Apoi brusc îi veni o idee. Deschise uşa dormitorului şi numără captele. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Numără şi picioarele. Douăşpe! Lipseau două picioare şi-n cap. Moşul zâmbi în barbă şi porni iar la cercetat cu de-amănuntul casa. Dar imediat ce se aplecă descoperi pezevenghiul care-i furase sacul. Îl trăsese sub pat, scormonise înăuntru şi scosese o cutie de ciocolată din care înfuleca cu spor mânjindu-se de cremă din tălpi şi până în creştet. Moşul hohoti îndesat, recuperă sacul, extrase micuţul şi îl aşeză grijuliu pe genunchi.
Vine seara lui Crăciun
Cu ce-i mai frumos şi bun
Să primeşti în dar tot ce-ai visat
Cand ai sufletul curat
Noaptea sfântă, noaptea albastră
Stau copiii la fereastră
Cu privirea să găsească
Steaua care-a răsărit
Şi din bolta poleită
Vine-o sanie aurită
Moşul cel bun plete dalbe
Înc-o dată a sosit
Aşa îi cântă moşul şi o altă lacrimă îi alunecă pe obraz. Apoi îl aşeză pe micuţ în pat, îl înveli bine şi aşteptă să închidă ochii.
- Cio-co buuuuu-nă... mai apucă să îngâne copilul înainte de a se pierde pe cărările viselor.

joi, 6 decembrie 2012

Deturnare

Autobuzul opri în staţie ca în fiecare zi, uşa se deschise cu un pufăit somnoros, apoi se închise la loc, maşina topindu-se iarăşi în noapte. Bărbatul cu papion roz urcă şi se aşeză pe acelaşi loc pe care se aşeza de fiecare dată, al patrulea scaun din spatele şoferului. Îşi descheie haina grea ale cărei poale le adună şi le aşeză tacticos peste genunchi, apoi îşi aranjă papionul şi-şi împreună mâinile pe pântec. Era dimineaţă tare, soarele abia se mijea de dincolo de faleză, iar frigul pătrunzător încremenise oraşul într-o perdea de nemişcare. Două zile îi trebuiseră iernii să-l ia în primire, iar oraşul se predase fără condiţii. Bărbatul cu papion roz zâmbi. În ziua aceea implinea fix cincizeci de ani de muncă, nici unul mai mult, nici unul mai puţin. Ar fi putut să ducă la servici nişte platouri cu gustări, câteva prăjituri şi sticle de suc. Ar fi putut vorbi cu şeful şi i-ar fi permis desigur să facă o mică chermeză în sala de şedinţe de la etajul întâi. Renunţase însă în ultima clipă şi decisese să-şi pună doar un papion roz. Atât! Arăta un pic caraghios, dar la o adică un pic caraghios se simţise toată viaţa. Muncise ca un tâmpit, nu ceruse niciodată nimic, fusese ultimul la prime şi avansări, iar despre vorbe bune nici nu putuse fi vorba. Îşi aranjă din nou atent papionul şi închise ochii.
- Ce frig domnule - mormăi doamna drăguţă care stătea chiar peste culoarul ce separa şirurile de scaune. Bărbatul cu papion roz o admira în tăcere. Avea un corp suplu, păr negru buclat şi un aer cochet şi vesel care o făcea să pară cu mult mai tânără decât era în realitate.
Se răsuci să-i răspundă dar observă că femeia nu vorbise cu el ci doar pentru sine, fiind ocupată să caute ceva în geanta voluminoasă.
- Nu era bine să fi fost acuma la mare, la soare, să fi stat acolo pe plajă cu martiniul în faţă şi cu ochelarii de soare pe nas?! - interveni fără să se întoarcă bărbatul din primul rând cu părul alb tuns scurt. Era un zdrahon de bărbat, să fi tot cântărind vreo sută cinzeci de kilograme. Avea însă un suflet blând ca un copil. Îi plăcea să se bage în vorbă şi să-şi spună părerea fără să i-o ceară nimeni. Dar nu deranja. Dacă nu era băgat în seamă tăcea şi adormea la loc.
Autobuzul ieşi din oraş şi se aşternu temeinic la drum. Era momentul în care luminile şi sunetele dispăreau cu desăvârşire, toată lumea închidea ochii şi întreg autobuzul cu pasageri cu tot se risipea în întuneric. De această dată însă fetele din faţa nu acceptară ideea cu rispirea. Începură să şopăiască încet, abia descifrat, apoi din ce în ce mai tare. Prinseseră din zbor ideea cu marea şi-şi făceau planuri de vacanţă chicotind la fiecare propunere îndrăzneaţă pe care o scoteau din mâneca groasă a jachetelor de iarnă.
- Fetelor, lăsaţi vorba că mai e mult până la vară. Abia a început decembrie - glăsui grav domnul de la mijloc cu cioc şi morgă cenuşie. Nu-l văzuse niciodată zâmbind, stătea drept şi înţepenit de parcă ar fi înghiţit un făcăleţ şi era tot timpul uşor încruntat, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună interlocutorii în gardă “aveţi grijă cum mă abordaţi, că eu sunt cam irascibil de fel".
- Off domnule, măcar cu asta să ne mai încălzim şi noi, că altfel ce să ne mai încălzească?! Spune dumneata, ce?! - icni doamna micuţă cu faţa blândă de învăţătoare apropiată de pensie, care stătea chiar în spate1e său. Preţurile, vorbele unuia sau altuia, sărăcia, mizeria, lipsurile de tot felul, ce?!
- Are dreptate doamna - îi ţinu isonul o femeie rotunjoară cu faţa de castor, având dinţii din faţă mari şi depărtaţi, care mai tot timpul picotea pe umărul soţului şi despre care ştia că este contabilă la una din firmele mari din oraş. Măcar asta să facem, să visăm. Doar visele ne mai pot răscoli fierbinţeala sufletului.
Una din fetele din faţa care porniseră discuţia şi care se prostea mai mereu ca o copiliţă stârnind adesea dişcutii în legătură cu ideile năstruşnice pe care le avea, se întoarse peste scaune şi glasui cu voce tare către ceilalţi pasageri.
- Tot ceea ce ne dorim e atât de aproape de noi cât nici nu ne imaginăm. Trebuie doar să ne dorim cu ardoare ceva-ul acela şi el se va apropia tot mai mult până când va ajunge la o palmă distanţă, atât cât să-l înşfăcăm fără probleme. Dar noi nu ne dorim cu suficientă intensitate, de aceea visele stau aşa departe de noi. Deci vă întreb ca să ne lămurim, vrea cineva să meargă la mare?!
- Daaa - răspunseră în cor băieţii din spate, care începură să aplaude cu frenezie şi să chiuie bătând din picioare. Fata însă nu fu mulţumită de răspuns aşa că repetă întrebarea.
- Nu-i aşa că toată lumea vrea la mare?!
- Daaa - răspunseră în cor toţi pasagerii şi bărbatul cu papion roz îl văzu pentru prima dată pe domnul cu cioc zâmbind.
Fetele aplaudară şi ele şi continuară să şuşoteasca aşa cum se porniseră.
- Când ajungem la intersectia mare o iei la dreapta către mare - se aplecă spre şofer cealaltă fată, cea mică şi negricioasă cu părul tuns periuţă.
- Către care mare, domnişoară?! - bâigui încurcat şoferul care presimţea cu al şaselea său simţ încurcătura în care era pe cale să intre.
- Către marea cea mare! - izbucni fata în râs. Ce mai contează către ce mare, mare sa fie, să aibă valuri, şezlonguri, martini...
- Spre Miami - mormăi hâtru ursul cel mare din dreapta şoferului.
- Către Miami?! Care Miami dom'le?! Miami e pe partea cealaltă a oceanului, nu putem ajunge cu autobuzul acolo.
- Ba putem, ba putem - începu să bată din palme şi să se fâţâie pe scaun ca un titirez negricioasa - trebuie doar să vrem! Nu-i aşa că putem?! - ţipă ea şi primi imediat confirmarea de la corul băieţilor din spate.
- Da, da, putem! - veni confirmarea şi de la doamna micuţă cu faţa blândă de învăţătoare apropiată de pensie care îşi scoase bereta tricotată şi o aşeză în poală netezind-o uşor. Dacă nu spunem cu glas tare ce ne dorim n-o să ghicească nimeni niciodată, cu atât mai puţin să ne ofere. Prima etapă e să vrem şi a doua să cerem.
Şoferul tăcu şi privirile sale se împletiră iarăşi cu noaptea. Undeva în dreapta soarele se iţea de printre ierburile uscate. Era un om vesel şi sociabil de fel, dar îl iritau ieşirile necontrolate ale pasagerilor şi nu putea permite altcuiva să-i spună ce să facă. O, desigur, daca era vorba despre oprit aici sau acolo pentru a lăsa sau a lua pe cineva, ok, dar în rest în autobuzul său el era şef.
- Hei, heeeeeiiii ... - izbucniră într-un glas fetele cu marea. Ai trecut. N-ai luat-o bine.
Şoferul nu le băgă în seamă şi dădu drumul radioului. Îşi alese un post cu muzică zbânţuită şi o ţinu drept înainte.
- Aloo ... unde ne duci?! Întoarce imediat! Ăsta nu e drumul spre mare - începură să se agite sincron cele două fete dar demersul lor ar fi rămas cu siguranţă fără rezultat dacă nu ar fi primit sprijin din partea ursului cel mătăhălos. Acesta, fără nicio vorbă, se ridică de la locul său, se apropie de şofer, îl strânse cu o mână de ceafă şi îi şopti uşor la ureche.
- Frâneaza. Aşa, acum întoarce. E bine, aici la intersecţie o iei la stânga. E perfect, acum ţine-o drept - şi bărbatul slăbi strânsoarea, apoi îşi desfăcu puţin partea dreaptă a jachetei pe care o purta şi îi arătă şoferului ceva ce numai ei doi ştiau ce reprezintă. Barbatul cu papion roz ar fi putut jura că arată ca un pistol, dar cum noaptea ar fi putut juca uşor feste oricăror ochi, decise că e mai bine să creadă că a fost doar o insignă a unor forţe speciale.
Nici nu se aşeză însă bine ursul la loc că soferul intinse mâna după staţie, apucă microfonul şi chemă baza.
- 'Neata, ce faceţi?! Uite am nişte probleme cu...
Dar nu apucă să spună mai mult că fata cu gura mare şi fundul la fel de mare îi sări în cârcă apucându-l cu o mână de păr şi alta înfigându-i-o în gât, în timp ce negricioasa încerca să-i smulgă staţia din mână, ceea ce şi reuşi fără probleme graţie elementului surpriză introdus de acţiunea lor combinată.
- Ce dracu faci, ne trădezi?! Unde te crezi?! - izbucni fata cu fundul mare ţinându-l bine de cap şi neslăbind strânsoarea, în timp ce şoferul începu să dea din mâini aruncând-o pe negricioasa cea mică, ca pe o frunză, în uşa laterală.
- Să vă ia dracu pe toţi! Nu-mi spuneţi voi mie unde să merg şi ce să fac în autobuzul meu - icni bărbatul încercând să se elibereze din strânsoare. Oamenii vor să ajungă la slujbă nu vor să se ia după nişte ţicniţi ca voi - gâfâi el în timp ce la rându-i o înşfăcă pe fată de păr încercând s-o pună la pământ.
- Nu vrem la slujbă, vrem la maaare - se auzi un cor de glasuri din care bărbatul cu papion roz nu reuşi să distingă nicio aprobare pentru acţiunea şoferului.
Lucrurile luasera o întorsătură destul de neplăcută. Negricioasa, care se lovise de părţile metalice ale maşinii şi se umpluse de sânge pe mâini şi pe faţă, se întorsese ţipând ca o turbată cu forţe înmiite, înfigându-şi unghiile în braţele bărbatului şi dinţii în gâtul său, in timp ce prietena sa se lupta din răsputeri să-şi păstreze supremaţia în cârca acestuia. Cum însă lupta devenea din ce în ce mai dezechilibrată, domnul cu cioc se hotărî să intervină. Se ridică de la locul său, scoase din compartimentul pentru bagaje servieta diplomat, o desfăcu tacticos, extrase dinăuntru un cuţit de bucătărie de vreo treizeci de centimetri şi păşi calm către locul şoferului. Apoi într-o clipită, îl înşfăcă de păr, îi dădu capul pe spate şi îi reteză beregata.
- Uraaa .... - izbucni corul băieţilor din spate când fu clar ca balanţa victoriei se înclinase ireverisbil înspre partea visătorilor de mare şi soare.
- Off Doamne, încăpăţânaţi mai sunt unii oameni - mormăi o doamnă la vreo cincizeci de ani cu părul blond tuns până la umeri, de pe locurile din faţă, scoţând din poşetă un şerveţel şi curăţând sângele ce-i sărise pe pantofi. Domnul cu cioc şterse cuţitul pe mâneca sacoului, îl aşeză la loc în servieta diplomat şi diplomatul la loc în compartimentul pentru bagaje. Apoi deschise uşa şi azvârli leşul şoferului, pentru ca în cele din urmă să-i ia locul în scaun.
- Toată lumea merge la mare?! - mai întrebă el apăsând din ce în ce mai tare acceleraţia.
- Toată lumeaaaa... - auzi din spatele său cofirmarea pasagerilor.
Şi dintr-o dată autobuzul începu să capete o viteză ameţitoare desprinzându-se încet încet de pământ.

Bărbatul cu papion roz aruncă ochii spre doamna drăguţă care stătea chiar peste culoarul ce separa şirurile de scaune. Dormea. În spate, băieţii joviali moţăiau după ce trăseseră ceva la măsea, iar în faţă cele două fete continuau să şopăiască aşa cum făcuseră tot drumul. Din lipsa unei alte ocupaţii bărbatul îşi risipi privirile pe geam. Dedesubt oceanul apărea ca o pată de cerneală. Deasupra, cerul nesfârşit ca o cupă de floare. Ici colo, în depărtare, câte un nor alburiu. Undeva în faţă se zărea ţărmul încreţit al continentului. Îşi privi ceasul şi îl potrivi după ora locală. Mai erau doar câteva minute şi urmau să aterizeze.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Drum

Când drumul pare a se fi sfârşit, când marginile sale albe se diluează în dejurîmprejurul ceţos ca laptele în cafeaua aburindă, când şirul nesfârşit de ieri, de azi şi de mâine pare să se fi frânt asemeni unui copac bătrân şi dezarmat, când tot ce avea un sens şi o verticală se transformă într-un şnur încovrigat ale cărui capete se pierd în mormanul de iţe, atunci trebuie să prindem frâiele trecerii şi să ne desenăm singuri unul. Pentru asta se ia o zi albă de pe care se şterge orice urmă de a fost şi va fi. Se trasează cu var două linii paralele care se apropie uşor către vârf, promiţând că se vor întâlni cândva, într-un viitor foarte îndepărtat, atât de îndepărtat încât momentul nici nu mai e important. Se bătătoreşte uşor cu bun simţ şi nerisipită încredere fiecare palmă de teren dintre cele două linii până când totul devine neted şi drept, iar la urmă se taie cu un cuţit ascuţit marginile rămase, se fac cocoloş şi se-aruncă. Se varsă apoi propriul înlăuntru şi se întinde uniform cu o paletă subţire în stânga şi în dreapta ca gemul de caise pe foaia de prăjitură astfel încât să umple tot spaţiul. Se împlântă ochi lucitori în stânga şi-n dreapta şi câte un morcov reper pentru fiecare dorinţă, iar la urmă de tot se înţeapă uşor cu o speranţă ascuţită, pentru a se confirma că e gata...