sâmbătă, 23 martie 2013

Spaima

Urca încet, dar cu pas apăsat şi hotărât, pe dealul mâncat de întunecimi ceţoase şi scărmănat de ghearele lungi ale umbrelor copacilor descărnaţi şi uscaţi. Dacă ar fi întrebat-o de unde vine şi unde se duce n-ar fi ştiut să răspundă. Înainta orbeşte ca un vagon 13 înfipt implacabil între vagoanele 12 şi 14 şi obligat să-şi urmeze drumul, sau ca o zi aliniată între două nopţi. Urca dintr-un lăuntru viermuind de nesfârşite întrebări şi tot mai puţine răspunsuri, de ochi apăruţi ca un pojar pe tot corpul şi tot mai înceţoşate priviri, de imaginea realului suprapunându-se tot mai dezaxat peste ceea ce ar fi trebuit să fie, precum un obiectiv incapabil sǎ-şi focalizeze lentila pe o speranţǎ nesigurǎ. Urca dintr-un lǎuntru bolborosind spasmodic ca o licoare pregǎtitǎ de vrǎjitoare în care plutesc de-a valma limbi de viperǎ scuipate dintr-un interior arzând arsenic, frunze roşii de iresine herbsti hrǎnite cu sânge de fecioarǎ, gheare de gǎinǎ scrijelind în vise neterminate urme adânci ca un memento ascuţit şi încins, testicule de taur decojite atent pânǎ aproape de nimic întru descoperirea esenţei trǎirii...
Unde se duce?! "Înspre luminǎ" ar fi putut rǎspunde într-o doarǎ, deşi ştia cǎ un asemenea rǎspuns este caduc. Toate frustǎrile, dar mai ales spaimele, încearcǎ sǎ ajungǎ la luminǎ, deşi este evident cǎ odatǎ ajunse acolo se vor usca asemeni unui limax surprins de rǎsǎritul soarelui între o limbǎ de pǎmânt şi o alta. De aceea ar fi preferat sǎ nu rǎspundǎ nimic ci sǎ-şi înfunde capul între umeri şi sǎ calce domol, dar hotǎrât şi apǎsat, pe dealul mâncat de întunecimi ceţoase şi scǎrmǎnat de ghearele ascuţite ale umbrelor alungindu-se ca o greblǎ imensǎ peste dejurîmprejur.

17 comentarii:

9 spunea...

Da, curios. Toate spaimele noastre încearcă să urce spre lumină, dar acolo e pieirea lor. :)

mosu spunea...

:) deci trebuie scoase din viermuiala interioara si arse la soare...

cristina spunea...

eu cred ca toate spaimele fug de lumina. nu-si doresc sa piara !
se ascund bine bine in cele mai intunecate cotloane si din cand in cand ne mai dau cate un ghiont cat sa ne instiinteze ca inca sunt prezente inauntrul nostru.....

mosu spunea...

incearca sa fuga de lumina, e adevarat; dar sunt impinse ca un tren cu multe vagoane catre suprafata; e un mecanism natural; nicio spaima nu se poate ascunde la nesfarsit; doar noi ne speriem de ele si le facem vant inapoi in speranta ca nu va trebui sa le confruntam nicicand…

cristina spunea...

Crezi ca este posibil ca o spaima sa moara in intuneric ?
Asa subit. Sa faca, sa zicem un fel de infarct in somn.

mosu spunea...

nu! o spaima trebuie confruntata ca sa fie ucisa; sau macar ca sa fie diluata; ca un cadavru ascuns in cada si inmuiat in diluant...

Irina spunea...

Le cunosc asa bine, aproape la fel de bine pe cat ma stiau ele pe mine. Aceste naluci salbaticite de atata pitit prin cotloanele fiintei, nu ezita sa se arate in plin intuneric. Au un cantec al lor, un soi de incantatie ce urmeaza si iutesc bataile inimii. Mai mult vuiet decat cantec... Si nu merg inspre lumina pana nu mergi tu, om, spre ea. Te tin captivul lor cata vreme le negi. Sa le vezi ce spaima au ele cand le ridici la suprafata si simt ca aerul respirat de tine devine otrava lor. Si incantatia devine un tipat ascutit, infiorator, tenebros. Cu cat te duci spre lumina, cu atat ele se chinuie sa te traga inapoi. Si fac orice pentru asta: promit mangaieri, promit sa fie confidente, promit sa nu te lase sa te faci de rusine.
Mi-ai fost, fara sa stii, muza.

mosu spunea...

ooo… am deschis o cutie a pandorei cu spaimele astea; au inceput sa iasa toate la soare… :)
mai bine vorbeam despre vreme, ca uite acus-acus vine si primavara… :)
si asa zici?! muz?! pentru o poveste sau pentru un tablou?

sallzestra spunea...

Toate ratacirile noastre isi cauta seva in temerile noastre, dar niciodata in linistea noastra, caci ar fi eterna si dureros de dulce si negraitoare...Poate ar fi mai bine sa nu privim atat de mult in urma, dar nici sa nu ne impedicam de un maine inca inexistent, poate pentru ca fiind atat de umani, uitam sa mai fim noi si de aceea alegem sa nu fim... A cui e vina? A vremii, a timpului, a zestrei ereditare, a hazardului sau poate chiar a noastra? Si daca exista o cauza existentiala, atunci de ce si mai ales pentru ce?

mosu spunea...

mmm… e foarte interesant ce spui tu aici! si foarte pamantean! in loc de “rataciri” as spune “cautari”, iar acest “cautarile noastre” putem sa-l inlocuim foarte bine cu “progresul nostru”!
e foarte adevarat! caci da, odata ajunsi in “linistea perfecta” incotro ne-am mai indrepta pasii?! incotro vom mai inainta?! niciunde! ne vom complace intr-un dolce far niente precum ulise in insula lui calipso…
si grozav de bine ai punctat: “poate ar fi mai bine sa nu privim atat de mult in urma si nici sa nu ne impiedicam de ziua de maine”; da, ar trebui sa ne smulgem din insiruirea de zile si sa traim pentru noi, in timpul nostru, in spatiul nostru…

mitzaabiciclista spunea...

Știi ce m-a șocat cel mai tare la povestirea asta? Nu povestirea în sine, fiindcă deja m-am obișnuit cu genul tău literar, destul de greu de abordat de foarte mulți și poate tocmai de aia ție îți iese așa bine, dar să revin, m-a șocat expresia răspuns caduc.
Îți dai seama că nu se poate pune problema de neînțelegerea cuvântului, doar poate că fiind obișnuită să-l întâlnesc doar în mediul profesional(tern și total lipsit de fantezie literară), găsindu-l acum la tine, într-o poveste de-a dreptul literară cu accent pe fantastic și straniu, normal că mă surprinde. Și uite așa încep să mă gândesc, și mă gândesc, și mă gândesc....oare ce profesie o avea Moșul??? :D

mosu spunea...

:) am mai fost intrebat direct sau voalat cine sunt, ce am de ascuns; nu ma ascund deloc, eu sunt 100% cel care apare dinapoia a ceea ce scriu; nu incerc sa mint sau sa creez piste false; doar ca eu fug dintr-o persoana si ma refugiez intr-un personaj…
daca ar incepe sa arate personajul tot mai mult ca persoana unde ar mai fi castigul, unde ar mai fi smecheria, unde ar mai fi evadarea?! de aceea nu-mi place sa dau detalii despre mine, pentru ca orice detaliu real i-ar strica fata personajului ca un rimel prost scurs dupa primele lacrimi…
cat despre meserie, am cea mai comuna si banala meserie din lume, sunt inginer :)

mitzaabiciclista spunea...

Ah! Să trăiești!
Și eu.

mosu spunea...

:)) inginerii astia, au capul plin de motoare si motorase...
de libelule, de fluturi...

Mircea spunea...

Exact, odata scoasa la soare, spaima dispare. Dar ramane frica, iar frica ia nastere altfel.

mosu spunea...

cred ca intuiesc ce vrei sa spui; da, frica ia nastere altfel; ea are radacini adanci si se imbiba in suflet ca sudoarea rece de pe sira spinarii in camasa ce-o acopera…

Stefan spunea...

Frica parca apare cand gandesti in viitor, spaima pare a fi doar ceva de moment.

:)) Niciodata nu am mai analizat asa