miercuri, 12 iunie 2013

Moartea blogurilor

Orice blog are viaţa lui oarecum independentǎ de viaţa celui care i-a dat naştere. E conceput intr-un moment de nebunie, de desfrâu, de orgie mentalǎ, porneşte la drum cu entuziasm nestǎvilit şi optimism molipsitor, îşi vede liniştit de cǎrarea sa o bucatǎ de vreme, apoi, mai mult sau mai puţin neaşteptat, moare. Blogurile au mulţi duşmani naturali, pǎsǎrica cu poveşti, capra vecinului, ochii vecinei, dar eel mai mare şi mai tare duşman e viaţa realǎ. Când e sǎ se întâmple, decesul survine de cele mai multe ori brusc. "Anunţǎm cu adâncǎ mâhnire încetarea din viaţǎ a celui care a fost blogul pam pam pam ... Sǎ-i fie pixelii uşori!" Şi gata! În unele cazuri în urma celui ce-a fost rǎmâne o notǎ care sǎ justifice gestul. Micǎ, meschinǎ. Nota e în general rece, seacǎ, acidǎ chiar. "Asta a fost decizia mea şi cu asta basta. Nu mǎ cǎutaţi, nu mǎ jeliţi, nu vǎ aşteptaţi sǎ reînvii." În general trupul rǎmâne pe catafalc pânǎ când toţi cei care l-au cunoscut mai dau o ultimǎ, o penultimǎ, o antepenultimǎ ocheadǎ (cerşind reîntoarcerea la luminǎ a dusului), ajungându-se în extrem la cazul în care blogul e abandonat acolo, sub ochii cititorilor, pânǎ la descompunerea lui totalǎ şi risipirea în uitare. Rar când un blog se vaitǎ înainte de moarte. Blogurile au demnitate, au verticalitate. De cele mai multe ori însǎ un blog care se stinge poate fi detectat rapid. De la 30 de postǎri pe lunǎ se ajunge la 20, la 10, la una, pentru a coborî la imperceptibilul şi inacceptabilul una la zece luni, când e evident pentru toatǎ lumea cǎ blogul e într-o comǎ profundǎ iar sfârşitul e foarte aproape. Şi în privinţa fondului postǎrilor semnele sunt evidente cǎci de la texte cu miez, cu rǎsuciri de fraze asemeni unui kurtoskolac, de la arome spicy şi gusturi alese, se ajunge la reţete de ciorbe uşoare de varǎ, la clipuri coborâte mecanic de pe iutub şi la mici aşchii de viaţǎ rupte din întâmplare la trecerea dintre o zi şi alta şi înfipte în blog ca agrafele într-un coc ce stǎ sǎ se prǎvǎleascǎ.
Interesant e cǎ la dispariţia unui blog, cu excepţia zilei în care se face anunţul oficial al decesului, zi în care apar cu coroane şi flori mai toţi cunoscuţii, ba chiar se mai gǎsesc câte o doamnǎ douǎ, prietene intime ale decedatului, care sǎ jeleascǎ un pic cu glas înecat şi sǎ-şi şteargǎ pe furiş câte o lacrimǎ pe sub pǎlǎria neagrǎ cu boruri largi care ascund cearcǎnele adânci, comemorând cu bun simţ dar şi cu patos realizǎrile defunctului, în rest jelaniile sunt ca şi inexistente. Din prima zi semnele de la cunoscuţi se aruncǎ vijelios cǎtre zero, a doua zi numǎrul de view-uri pe statcounter începe sǎ se prǎbuşeacǎ, pentru ca în aproximativ o sǎptǎmânǎ groapa de pe zelist sǎ se adânceascǎ iremediabil şi blogul sǎ fie dat aproape complet uitǎrii. El dispare uşoruşor din blogrolluri pentru a fi înlocuit de altele ce se nasc într-un moment de nebunie, de desfrâu, de orgie mentalǎ şi pornesc la drum cu entuziasm nestǎvilit şi optimism molipsitor.
Din când în când câte un blog îşi mai revine din coma profundǎ. Cazurile sunt rare, iar explicaţiile ştiintifice greu de gǎsit. De obicei blogul rǎmâne cu sechele care sunt vizibile cu ochiul liber. E evidentǎ sensibilitatea sporitǎ, lipsa strǎlucirii din priviri, melancolia, ba chiar blazarea. Prietenii care i-au fost aproape cândva s-au risipit în cele patru zǎri, cei noi încearcǎ sǎ se apropie dar nu sunt foarte hotǎrâţi şi nici nu se simt îmbiaţi de gazdǎ, iar lipsa de efervescenţǎ, de glamour, face ca preumblarea pe cǎrǎrile netului sǎ treacǎ aproape neobservatǎ. Blogul nu va mai fi niciodatǎ ceea ce-a fost.
Deşi viaţa în eter nu mi-a fost prea lungǎ am putut sǎ constat decesul multor bloguri care mi-au fost mai mult sau mai puţin aproape. Nu dau nume pentru a nu isca discuţii, mai ales cǎ, Doamne fereşte, poate declar decedat vreun blog care e în comǎ şi încǎ mai mişcǎ şi mǎ mai fac de cacao. Semnele sunt clare şi pentru blogulluimoşu. Nu-ţi trebuie ochelari cu multe dioptrii ca sǎ vezi ce se întâmplǎ, iar eu ca pǎrinte sunt cât se poate de îngrijorat. D-aia vǎ întreb, ştie cineva de ceva pilule magice, de ceva hapuri minune, de nişte vitamine întǎritoare, de vreun sirop revigorant?!

36 de comentarii:

Dan spunea...

Daca exista pilule vreau si eu, macar un complex de vitamine. Dar nu exista, deci daca nu mai vrei / poti / stii, cea mai buna e o pauza. Sunt prea multi cei care se hranesc din noi ca sa mai putem fi ca înainte. Si daca mai încerci sa fii cât de cât cu zâmbetul pe buze se gaseste câte-un dobitoc sa spuna, sa-mi spuna: "Zâmbetul tau ma deranjeaza!"

Elza spunea...

si eu am avut cateva bloguri. dupa cum ai spus, viata reala e cel mai mare dusman al unui blog.

cat mai poti sa scrii, scrie!

BlueIris spunea...

Am intrat în lumea virtuală la începutul lui 2008. Şi am constat cu uimire că blogurile au mai mulţi duşmani decât are un om obişnuit.

Dan are mare dreptate atunci când spune că "sunt prea multi cei care se hranesc din noi ca sa mai putem fi ca înainte."!!!

N-am cunoştiinţă de vreo vitamină sau metodă de resuscitare pentru blog. N-am căutat astfel de leacuri fiindcă nu-i fac trebuinţă. Blogul meu a intrat in programul de protecţie a martorilor. Era o măsură necesară dat fiind că el a funcţionat ca un jurnal personal.
Altfel spus, "suntem" vii dar lucrăm sub acoperire, ca arăboaicele sub niqab.
:)

Tapirul spunea...

mie cel mai tare îmi pare rău că nu a mai scri creţu manelistu

mosu spunea...

@dan
nu exista miracole! singurul miracol suntem noi, fiecare din noi; si da, oricat ar parea de melodramatic nu ne putem pastra, ne consumam pe zi ce trece, fie datorita timpului fie ca altii se hranesc cu ceea ce avem (energia noastra, puterea noastra, rabdarea noastra, bunatatea noastra, bunul simt, simtul umorului, etc); cat despre dobitoci (ohh, e plina lumea) singurul remediu este ignorarea…; “delete” si gata!

mosu spunea...

@elza
mda, in mod curios nu e asa usor sa tii un blog cum am crezut; nu-i vorba de mine, ci de cei care mi-au fost aproape si au disparut din blogosfera…
jelania mea a fost o joaca cucuvintele; relatia mea cu blogul e foarte clara: am ce scrie si am timp scriu, nu mai am ce scrie sau nu mai am timp, renunt; nu am dileme!

mosu spunea...

@irisu
n-as zice ca blogurile au mai multi dusmani decat un om obisnuit, dar in blog cautam intimitatea, iar cand ne aceasta este invadata cu bocancii o simtim apasat…
si e pacat ca se intampla asa, e tare pacat; o conexiune in virtual ar trebui sa fie manata de dorinta de comunicare, de intelegere, de comuniune de idei si nu de ura, de nesimtire, de revolta, de lupta…; mie unu mi-e greu sa inteleg atitudinea asta a unora care vin sa murdareasca…

mosu spunea...

@tapire
cu mana pe inima si cu rusine iti spun ca nu stiu cine e cretu manelistu; da trebuie c-a fi fost mare omu

Tapirul spunea...

eeei, l-am cunoscut demult de tot, pe vremea vizuinei. nu blogul, forumul....
crețu manelistu, prieten bun cu safta nebuna
îi place să stea sub bolta de vie
Hm, oare de ce nu mai scrie?

Tapirul spunea...

am uitat lincul
uite aici cu bolta de vie
http://cretzumanelistu.wordpress.com/2007/08/26/cemi-place-in-viata/

face și cronică de film.

sallzestra spunea...

Eu nu vreau ca mosul sa plece. Incep sa ma intristez, daca se intampla asa...e ca si cum ai rupe o parte frageda din mine...copilul din mine plange incet...Mie imi place foarte mult acest mos plin de viata si pasiune, plin de umor si dor, dar mai ales plin de cele suflestesti si fara de pret. Acest blog e ca un fulg usor si maiestruos in plina si torida vara, care-ti racoreste usor buzele si ti le lasa sa freamate usor in tacere...un rotocol de vant ambitios si cu mult elan, dar remarcat cu adevarat doar de cei insetati dupa adevar...si ce frumos se croieste in inimile cititorilor, mai ca mosul nici nu stie ce magie chiar stie sa fagaduiasca prin aceasta matrice infaptuitoare de magie...

angi spunea...

Eeeei, moşule ai pus degetul pe rană...
Eu cred că doar EMOŢIA este singura care poate da naştere sau renaşte un blog, pentru că, de fapt, ce este blogul? gândesc că nu-i altceva decât transpunerea din viaţa reală a momentelor noastre când am fost trişti sau veseli sau pentru câteva clipe respiraţia ne-a fost tăiată de o anume trăire intensă. Viaţa unui blog depinde doar de longevitatea sentimentelor/emoţiilor trăite în viaţa reală. Când devii un viu mort,inevitabil va apare şi decesul blogului...
În fine, aş fi avut mai multe de spus, dar nu stiu dacă este cazul.

BlueIris spunea...

Moşu,

recunosc că şi eu credeam la fel ca domnia ta. Cum că blogul ar fi o poartă specială, deschisă spre semeni. Şi chiar este. Dar în altfel de limite şi condiţii decât mi-am imaginat. Sau poate am fost eu mai ghinionistă, cine ştie?
În fine, putem număra treaba asta cu blogul la capitolul experienţe interesante. De tipul: ceea ce nu te omoară, te schilodeşte. Sau de tipul: scapă cine poate.
:)

mosu spunea...

@tapiru
:) fain amicu; mi-a placut definitia fericirii...
o sa-l iau la maruntit un pic

mosu spunea...

@sallzestra
ma faci sa rosesc zau asa; nu stiu daca mi-a fost dat sa se spuna cuvinte atat de frumoase despre mine sau despre ceea ce fac
multumesc frumos!
asa cum spuneam si elzei daca am ce scrie si am timp scriu, daca nu mai am ce scrie sau nu mai am timp, nu mai scriu...; e clar! mi-ar fi extrem de greu altfel...
mi-e greu sa cred insa ca voi disparea, poate povestile vor fi doar mai rare...

mosu spunea...

@angi
ai perfecta dreptate! lansarea aceasta de mesaje in eter e doar o materializare a emotiilor care se vanzolesc inlauntru...; s-au stins emotiile, s-au dus si povestile (de orice fel)
eiii... si daca ai ceva de spus spune fara teama; pentru asta e rubrica aceasta de comentarii...
si spre deosbire de iris eu am avut noroc de musafiri exceptionali...

mosu spunea...

@irisu
eiii... asa esti tu, sensibila; lumea e plina de dobitoci, imposibil de educat si transformat in oameni, asa ca singura sansa e serpuirea printre ei; delete, ignore, reject sunt cetava solutii implementate deja in lumea palpabila...
sigur, cand e vorba de suflete lucrurile sunt ceva mai complicate, dar solutia tot asta e, ii eviti pe dobitoci si ii tii aproape pe cei cu bun simt

Anonim spunea...

Lasa-l, e o nisa aproape inexistenta pe care aproape tu ai creat-o.
sa nu te-mpinga pacatu... orgoliul vorbeste in tine, ce, nu mai iesi la nr. de comenturi? oamenii sunt presati au treaba, au crize, fluctuatii, rataciri, nebunie, prostie, frumusete, au de toate
te-ai lenevit in ultimul timp si-ai batut prea putin in ferestre straine, oamenii au nevoie de feed-beck, au nevoie sa fie cititi, alintati, pretuiti, ei trebuie sa stie ca valoreaza atat cat valoreaza sufletul si imaginatia lor , pentru ca ea e aici, pe aproape orisice blog, in alta parte nu mai are unde. IN ALTA PARTE NU VA MAI AVEA UNDE si poate nici aici…
ramai pe loc ca un mos ce esti si asigura-le stabilitate, statornicie, impresia imuabilitatii, credinta ta in tine le-o va restarta pe a lor, ei vin si pleaca, tu ramai aici ca o stanca ce esti si-n care daca bati tasneste apa si pregateste-i pentru ce ar putea veni sau poate nu.
nisa aceea, e lampa pe care ai aprins-o tu intre cararea pierduta a vechii lor case, cunoscutul, comunul, obisnuitul, unde se simt ei insisi, in siguranta si o pot palpa aevea cand se scoala de dimineata si alearga la scoala sau la serviciu si cand se intorc seara la iubita/iubitul, sotul/sotia, copilul, prietenul lor, sau doar la masa, casa, patul, cartile si animalul lor de companie, credibilitatea, bucuria/nebucuria sau ternul, tangibile zilnic si drumul spre viitor: necunoscutul, imprevizibilul, versatilul, incontrolabilul, misteriosul, frumosul/infricosatorul, imaginabilul/inimaginabilul, intelesul/neintelesul drum, asa cum sunt toate drumurile viitorului pe care se poate intampla orice.
iar pentru lucrul asta cine ti-ar putea da vreo rasplata?
injuriile? mitocania? fac parte din viata iar tu esti prea sensibil dar daca tu nu poti trece peste ele, cine s-o faca?
treci peste toate si gandeste invers, pentru ca ai timp fa-o mai des, tot ce ai de dat, da si nu te uita cine primeste, unul singur sa fie si e mai bine decat niciunul, gandeste-te asa, ce faci cu toate astea in viata ta de toate zilele, imparti ce ti se cere si ce e nevoie in jur, dar restul? restul…
aici e vorba despre suflete

Cora_ spunea...

He he, Mosule, uneori blogul il are dusman chiar pe cel ce i-a dat viata. Mai ales cand acesta il strange ca pe-o nuca dejurimprejurul(ha ha ha ) unui cerc de "amici" sau dejurimprejurul egoului propriu.

De-aia-mi place mie de tine, Mosule, raspunzi in tot atatea cuvinte unui comentariu banal si unuia plin de miez. :))

mosu spunea...

@anonimule
interesante cuvintele si sensul tamaduitor gasit unui blog care n-a avut nicun sens (cel putin nu unul imprimat)
cred ca oamenii nu pot gasi puterea de a razbi decat in ei insisi; e adevarat, uneori iti trebuie un fir de pai, un sambure, o piatra de care sa te agati si de unde sa inceapa reconstructia…

mosu spunea...

@cora
drept ai spus-o; cu siguranta cel mai mare dusman al fiecaruia dintre noi suntem noi insine (asta stiu din proprie experienta; e garantat)); apoi vin “prietenii”… :) dar prea putini dintre noi tin cont de asta; ei se razboiesc cu chestii mult mai putin periculoase...
:) un blog din asta virtual e implicit o punte de comunicare; daca oamenii n-ar cauta comunicarea (cu buna stiinta sau in subconstient) atunci n-ar crea bloguri virtuale, ci si-ar face insemnari in stilul vechi, pe caietelul cu foi veline ascuns seara sub saltea; deci mi se pare normal sa comunic…

Mucegai Ales spunea...

Traieste si lasa-l sa moara!
:))

mosu spunea...

@MA
ca doar stii cum e, pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti... :)
glumesc, nu e cazul aici! lucrurile sunt mult mai simple! cat timp impingi merge, cand nu mai impingi sta; sau se duce de-a dura daca e vale, da atunci cand ajunge la capat va face poc...

Anonim spunea...

Mucegai ales, dar de ce sa nu incercam sa traim pe toate planurile cum putem mai mult? si daca nu putem mai mult macar mai bine. "Să trăieşti asa încât felul în care ţi-ai trăit viaţa să trăiască mai mult ca tine." nu mai stiu cine a spus-o dar tu cred ca o stii… mai bine

Neuroanchiloza spunea...

Pai pentru ca sa pui padelele si sa strigi cu convingere'charge! clear!', ca in filmele cu halate, e nevoie de ceva incentive. Altfel bloguletul sta tot palid si livid, cu ochii dati peste cap si in linie izoelectrica, indiferent daca-i scrisesi necrologul sau nu. :)

mosu spunea...

:) absolut! d-aia si spuneam ca daca impingi inainteaza, daca nu mai impingi sta sau se duce de-a dura la vale pana face poc...
eee... si cu blogurile astea ca si cu oamenii tineri, au si ele mofturi, toane, pase mai proaste; da maine poimaine te trezesti ca iti spune senin "stii, saptamana viitoare ma casatoresc"...

mironamitache.net spunea...

Mosule, ce-i eni blogului matale?! Ce pilule?! O bataie buna!

mosu spunea...

ia uite tineretul, pragmatic! ce atata jelanie, una peste ceafa sa-i treaca gargaunii si gata, nu?! :))
corect!

nemo spunea...

aleluia.... nici macar nu ma prind daca e gluma sau inversul... moare omul..nu blogul...

mosu spunea...

ooo... nu e deloc de gluma; blogurile mor fara sa tina cont de ceea ce fac / isi doresc oamenii de multe ori...
uite al tau de exemplu! :)

floungureanu spunea...

si-al meu blog a murit...cum zici, viata reala l-a invins dar nici nu apucase sa fie hrana pt prea-multi...
in fine...e sufficient pt mine sa te citesc, mosule ca uit de tumultul vietii reale

mosu spunea...

@flo
ma bucura sa stiu ca scrisul asta al meu e aducator de bine si pentru altii si nu e doar un refugiu pentru mine…
cat despre bloguri, eu nu cred ca ar trebui sa fie atat de dependente de viata reala, cred ca undeva inauntru e un punct din care se poate face separarea asta intre concret si plasmuire, intre real si joacacucuvintele…
problema apare cand se incurca cele doua cai…

Digodana spunea...

Mosu, sa stii ca si mie mi-e tare dor de voi. Imi place sa cred ca te-ai gandit si la mine cand ai scris articolul acesta...
Ca eu m-am simtit.
Acuma, lucrurile stau cam asa: Vreau sa scriu, am ce scrie, ca imi bubuie capul de povesti. In schimb nu am timp, ca am facut ce am facut si mi l-am umplut pe tot. Si mai e treaba asta cu resuscitatul...
Nu vreau sa il omor. Stiu ca o sa reincep sa sriu si sunt convinsa ca topicurile mele vor fi la fel ca inainte. Mi-e tot mai dor de voi, cele cateva persoane dragi ale caror impresii le asteptam si contau pentru mine. Deci blogul meu n-o s amoara, iti promit :) Pe curand! Digodana, cu drag :)

mosu spunea...

:) multam de semn dana; bineinteles ca m-am gandit si la tine cand am povestit ca blogurile se sting
deci inca mai palapie blogul tau; e bine!e foarte bine, fiindca povestesti tare frumos si vorbesti din suflet (ceea ce e rar in zilele astea); ai har...
nu e rau ca esti ocupata; asta e bine! realul ar trebui sa ne ocupe timpul nu virtualul; pe de alta parte e interesant cum oamenii care se asemana se aduna mult mai repede si mai usor in virtual decat in real
sa-ti mearga tote din plin asa cum iti doresti!!!

Digodana spunea...

Sar'mana, mosu!
Multumesc pentru incurajari si pentru caldura. Drum bun si grija de tine, pe-acolo pe unde esti :)

mosu spunea...

multumec si eu!