vineri, 17 ianuarie 2014

Cow-girl (parafrază la cele câteva fraze ale învăţătoarei dana blându)

Ţine în mâna stângǎ fraiele calului, dreapta o are încleştatǎ pe pistol şi priveste semeţ în zare. Cât vezi cu ochii preerie. Preerie şi praf. Ici colo câte un tufis smuls de vânt şi rostogolit peste încreţiturile prǎfoase. Coboarǎ ochii. Nimeni în jur. Nimeni sǎ-i ţinǎ calul de cǎpǎstru pânǎ descalecǎ, nimeni sǎ-i multiplice scǎrile şeii cu propriul trup, nimeni sǎ-i întindǎ o ţigarǎ şi o cafea, nimeni, nimeni, nimeni. Priveşte iar încruntat de jur împrejur. La aşa ceva nu se aşteptase. Sigur, nu avea pretenţia sǎ fie întâmpinatǎ cu pâine şi sare, nici cu dansuri populare, nici cu cocardǎ tricolorǎ (de altfel nu avea nicio pretenţie), da nici aşa, sǎ coboare din şa într-un anonimat absolut complet. Descălecă singurǎ, îşi legǎ iapa de primul cactus mai zdravǎn, cu o forma cel puţin ciudatǎ dacǎ nu indecentǎ şi într-un târziu îi zǎri. Undeva în zare un grupuşor minuscul de masculi şi femele, înghesuiţi unii în alţii, stând înţepeniţi în mijlocul drumului sub dogoarea soarelui. Se apropie agresiv de ei cǎlcând legǎnat şi crǎcǎnat ca şi cum şaua i-ar fi rǎmas încǎ între picioare şi menţinându-şi în continuare dreapta lipitǎ de pistol.
- Aţi adus? – întreabǎ scurt şi tǎios.
Nicio reacţie dinspre grupul de bǎştinaşi. Continuǎ sǎ o priveascǎ cu ochii muţi de uimire, admirându-i pantalonii cu franjuri, cizmele de piele lungi pânǎ peste genunchi, ochelarii cu rame aurii, vesta Versace supradimensionatǎ din blanǎ de vulpe vopsitǎ într-un roz electric, prinsǎ la mijloc cu o centurǎ aurie, care avea o cataramǎ cu capul Meduzei, de mǎrimea unei farfurii de ceai.
- Aţi adus bǎ gringos? – reluǎ ea mângâind cu dreapta patul pistolului şi înfigându-şi stânga în şold cu furie ca şi cum ar fi înfipt-o în gâtul grǎsanului chel din primul rând care rânjeşte la ea ca un prost, cu ochii mari şi rotunzi ca luna plinǎ.
- Ce s-aducem? – murmurǎ unul mai sfrijit din spate deşi ştie foarte bine despre ce este vorba, în intenţia doar de a mai câştiga nişte timp, dracu ştie ce sǎ facǎ cu el atâta timp cât în tot deşertul nu mai sunt decât ei de-o parte şi ea de cealaltǎ.
- Verzişori, biştari, lovele, gologani, parale, ziceţi-le cum vreţi numa puneţi-i degrabǎ aici în palmǎ pânǎ nu mǎ enervez – pune ea punctul pe I şi întinde mâna stângǎ în timp ce cu dreapta apuca pistolul şi trage un foc aşa pentru orice eventualitate în aer. Ce dracu bǎ, doar n-o luǎm de la capât. Am mai discutat chestia asta şi credeam cǎ sunteţi oameni de-nţeles.
Bǎrbaţii şi femeile se strânserǎ şi mai tare unii în alţii ca şi cum ar fi fost un sigur trup cu o puzderie de mâini şi picioare, precum un gândac de bucǎtǎrie rǎsturnat cu furculiţa cu burta-n sus.
- Ştiţi… nu-i avem pe toţi. Nu-i avem chiar pe toti - îngaimǎ o femeie binişor aranjatǎ, cu buze rujate, cu ochii fǎcuţi, cu pletele oxigenate, având o figurǎ de secretarǎ de notar.
- Da cât aveţi? Ia sǎ vedem cât aveţi! – dǎdu femeia capul pe spate într-o atitudine de pretinsǎ uimire.
- Pǎi noi ne gândeam cǎ douǎ sute de cǎciula ajung…. – continuǎ cealaltǎ care pare individa cea mai curajoasǎ din grup.
- Atâta credeţi voi cǎ ajung?! Douǎ sute?!  Douǎ sute, mǎ?! Pentru un an întreg?! – se înfurie cauboaica şi pe datǎ scoate ea ştie de unde un bici cu mâner de abanos şi fir lung de pur sânge englez împerecheat cu trǎpaşul românesc şi pe datǎ mi-l plezneşte de pǎmânt de se-aude pânǎ în miezul lui fierbinte.
- Ia alinierea toatǎ lumea – tunǎ ea şi face un semn cu degetul desenând o linie imaginarǎ în faţa ei pentru ca apoi sǎ verifice temeinic unghiile tǎiate, urechile spǎlate şi batistele curate ale incumbenţilor.
- Tu! Ai negru sub unghie. Tu! Ai o muscǎ în ureche. Tu! De unde dracu ai luat batistele alea parfumate cǎ miros al dracu de bine. Aoleuuu, aduce a “Ange ou Demon Le Secret”. Ia sǎ-mi aduci şi mie vreo zece pachete. Şi-acu sǎ revenim la oile noastre, mmm… la vacile noastre. Cât ziceaţi cǎ aţi strâns?
- Pǎi douǎ sute de cǎciulǎ ori doǎşapte, cinci mii patru sute.
- Bǎ voi sunteţi tâmpiţi?! Atât? Atât vă reprezintă? Ce naiba, nu sunteţi cartofi, nu sunteţi oi să vă învăţ! Sunteţi nişte adulţi în toată puterea! Cu atâta sǎriţi la cap?! Eu v-am întrebat: v-aţi organizat? Este în politica preeriei de sărbători să se ofere. Mi s-a spus că aveţi un buget de 50 biştari la patru oameni. Şi am întrebat cui daţi aceste cadouri? Mi s-a spus: patru la îngrijitori, unul la şefa de staul. Şi cealaltă ce-are? Are bube? Şi ǎla de învârte bǎlegaru? Şi ǎia de stau de pazǎ cu puşcociul pǎ umǎr?! Ăia cui rǎmâne?
- Dar, spuneţi-ne, ce avem de făcut? Este subminare! – îngaimǎ cineva din spate abia şoptit pentru a dispǎrea cu totul, ca o picǎturǎ încinsǎ de sudoare, în secunda imediat urmǎtoare.
- Adică, vreţi să vă transmit că sunteţi tâmpiţi, că nu sunteţi nişte adulţi care ştiţi să luaţi o decizie? Cum să vă spun eu ce aveţi de făcut? Sunteţi majori şi vaccinaţi.
- Pǎi doamna, noi credeam cǎ învǎţǎmântul e obligatoriu şi gratuit, cǎ d-aia plǎtim taxe şi impozite de ne iese pe nas - se semeţeşte o cucoanǎ mai în vârstǎ cu mǎrgele de jad şi inel cu piatrǎ imensǎ de chihlimbar.
- Ce vorbeşti mǎ?! La mine la herghelie?! Pǎi ca sǎ-ţi iau plodu şi sǎ ţi-l fac vǎcar adevǎrat tu crezi cǎ mie-mi ajunge ce-mi dau ǎştia dǎ sus?! Aia de scobitori poate. Nici nu ştiu dacă sunteţi săraci sau sunteţi nesimţiţi, pe bune. Zi mă, tu ǎsta lungu, cum o să te poţi duce, mă, la bibliotecara şi la secretara de la staul cu o cafea şi o ciocolată? Aţi mai vǎzut voi pe cineva cu o ciocolatǎ şi o cafea în palmǎ. Eu nu am văzut decât p-ǎştia care coboarǎ din Merţane cu lǎzile de whisky şi cu cozonacii Panettone, mǎ. Asta e fermǎ de fiţe, da? Şi nu mǎ luaţi cu “n-am înţeles doamnǎ” cǎ îmi adaptez limbajul faţă de nivelul vostru. Mi-l cobor pânǎ la nivelu vostru mǎ!
Apoi fǎcu o pauzǎ scurtǎ ridicând ochii spre cer şi cerşind parcǎ ajutor de la zei pentru a putea continua.
- Bǎ! La mine nu merge cu d-astea. Ori veniţi cu biştarii ori ǎştia mici mǎnâncǎ numa de sub şa. Sǎ ne fie clar! Daţi acu ce-aveţi, da de Paşte nu mai vreau s-aud nicio scuzǎ, ne-am înţeles?! Cǎ vǎ rad capu la toţi şi vi-l las aici în par sǎ vi-l mǎnânce vulturii! Clar pentru toatǎ lumea?! Bǎ da tu aia micǎ d-acolo din spate ce dracu moşmondeşti mǎ acolo de când am început sǎ vorbesc?! Bǎ sǎ fiu a naibii da tu filmezi cu telefonul mobil. Bǎ, adǎ telefonu încoa...
Şi zdup cauboaica sǎ repede sǎ ia telefonu. Da nici aia micǎ nu se lasǎ nici ea şi o zbugheşte într-o fugǎ drept spre Bucureşti. Cauboiaca dupǎ ea cu pistolul într-o mânǎ şi biciul în cealaltǎ, cǎlcând greoi ca şi cum ar fi ţinut încǎ şaua între picioare.
Şi uite aşa au alergat ele trei zile şi trei nopţi peste şapte mǎri şi şapte ţǎri (c-aşa-i în poveste) ca-n westernurile alea adevǎrate şi s-au oprit taman în poartǎ la Inspectoratu Şcolar al Municipiului Bucureşti, ǎştia de pǎstoresc sistemu de fǎcut cauboi cu capu mare.
The end
(urmarea nu v-o mai spun cǎ e total lipsitǎ de suspans)

17 comentarii:

Eduard spunea...

Chiar mi-a placut povestioara ta! :))

Cleo spunea...

Adica cum, lipsita de suspans? A dat de unii care au zis:"ei, n-o fi chiar asa de negru dracu'..."? (In cazul in care aia mica a ajuns prima la gura cerului)

împricinatul spunea...

a început pe o linie, a ajuns pe altă linie (în triaj, lol) și, iacă acum, ne-am trezit în magma de ro...

mosu spunea...

@eduard
ma bucur

mosu spunea...

@cleo
stii cum e, actiunea are si ea inceput, miez si sfarsit; eu am pus sub lupa partea cea mai “hot”, restul au preluat ziarele si au tocat marunt…

mosu spunea...

@impricinatul
eee… de fapt nu ne-am trezit la sfarsit, de aici a inceput! dar a luat-o pe ocolite, a ocolit casa, a ocolit gradina, a ocolit orasu, a ocolit lumea si tot in fund a intrat :) stii bancu nu?!

Camelia spunea...

E aşa, ca în poveştile răsturnate, care dacă nu s'ar povesti, nu ar fi,iar ele sunt din moşi-strămoşi şi din lumi germinative, doar că abia acum au făcut dinţi unii de au început să zică de ele.
Habar n'ai tu câte văcăriţe de-astea ştiu eu, doar că acolo unde's ele e un fel de lege a tăcerii, cei ce ştiu o practică frenetic.

M-a amuzat cum ţi-ai înveşmântat văcăriţa; cum altfel să fi fost decât aşa?
A, şi să nu uit...pe-aici, pe la tine, fiinţe vibrează la originalitatea atât de expresivă.
Printre care fiinţe şi eu.

Camelia spunea...

Şi te-aş întreba ceva, dar te rog să nu-ţi fie cu supărare; te-ai gândit vreodată să schimbi fundalul? pentru că ai senzaţia că negrul îţi înghite textul.

mosu spunea...

uneori sunt intrebat ce am vrut sa spun cu un anumit text, mai ales la cele la care rostogolesc norii intr-un mod elegant; iar eu raspund mereu ca nu conteaza ce am vrut sa spun, eu imi imaginez ca povestile mele se decompun la citire in bucatele mici mici mici, invizibile, trec prin filtrul privirii, pentru a se reconstrui apoi dincolo de acesta intotdeauna altfel decat originalul; important nu e nici ce am vrut sa spun, nici ce a inteles fiecare, important e sa creeze o vibratie cat de mica…
deci e tare fain daca imi confirmi ca asta se intampla!

cat despre formatul blogului cel de acum e relativ recent; am ales camera din fundal pentru ca mi s-a parut in buna simbioza cu ocupantul, iar textul alb pe pagina neagra mi s-a parut foarte usor de citit (sunt bloguri unde cele doua culori ale fundalului si ale literelor fac atat de dificila identificarea acestora); despre care negru vorbesti? despre intunecimea fotografiei sau despre fundalul textului? cum spui ca ar fi mai bine?

Camelia spunea...

Despre fundalul textului, fireşte, despre asta îţi spuneam.

Camelia spunea...

Mie mi-e greu să îmi agăţ privirea de locuri unde fundalul pe care stau aşezute cuvintele e aşa, întunecat, îmi pare că le înghite.
Iar aici a început să îmi placă să adăst, să citesc, pentru că în lumea virtuală astea's locuri puţine pentru mine, sunt greu de mulţumit. Glumeam, aşaşiaşa.

Camelia spunea...

Şi legat de ce ziceai tu mai sus, Moşu', că nu pot să-ţi spun altfel da' nici aşa nu-mi prea vine, eu nu te-aş întreba niciodată ce-ai vrut să spui cu un vreun anume text, poate tu ai încerca să îi întrebi pe cei care îţi lasă urme pe aici cum l-au luat şi l-au scris în ei, pentru că lectura poveştilor tale poate fi în cei care citesc cum pot, cum ştiu şi cum vor, considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, reaşază cumva cuvintele poveştii tale în ei, fireşte, graţie voinţei şi puterii de înţelegere, precum ziceam.

Iartă-mă dacă ţi-am scris prea mult pe-aici, să nu uit de asta.

mosu spunea...

am inteles ce ai vrut sa spui cu fundalul; voi tine cont de parerea ta

:) eu cred ca vrem-nuvrem facem transferul asta dinpre lumea exterioara inspre cea interioara; doar ca de multe ori, de cele mai multe ori nu construim nimic inauntru, toate franturile alea marunte pe care le absorbim cad moarte pentru a putrezi mai tarziu exact ca frunzele de toamna
si-i pacat, tare pacat!

eu multumesc de vizita si pentru semnele lasate!

mitzaabiciclista spunea...

Moșule ești ca de obicei, total!

mosu spunea...

io?! madam blandu a scris juma din poveste; io am mai tras niste tuse ingrosate pe ici pe colo sa scot contururile in evidenta... :))
multam mitzo, sunt magulit!

Camelia spunea...

Căutam să găsesc pe unde ţi-am zis de fundal, şi să îţi mulţumesc, după, pentru că ţi-a păsat de ceea ce ţi-am spus.Îmi place aşa cum e acum.

mosu spunea...

:) ma bucur ca iti place asa cum e acum! eu trebuie sa spun merci!