duminică, 16 martie 2014

Mi-am pierdut capul

Ştiu că deja aţi început să mustăciţi. De aici, de la titlu. Aşa că o să recunosc franc de la început că la mijloc este o femeie. O femeie frumoasă fără îndoială, nici nu s-ar putea altfel. Am întâlnit-o aseară la non-stop. “Am întâlnit-o” e un fel a spune, caci eu am privit-o prelung cum intră graţioasă pe uşă, i-am urmărit unduirea şoldurilor printre rafturile cu băuturi, i-am admirat picioarele lungi în dreptul frigiderului de lactate, privirea semeaţă la galantarul cu brânzeturi şi părul lung şi negru strâns într-o coadă simplă care-i lăsa atât de senzual ceafa dezgolită dincolo, lângă vitrina cu sucuri. În timp ce eu o priveam cu nesaţ ea şi-a văzut continuu de cumpărături fără să mă bage defel în seamă, a plătit, şi-a luat punga şi dusă a fost fără să se uite în urmă. Nu ştiu să spun ce m-a atras la ea. Nu era ceea ce se numeşte o frumuseţe răpitoare. Poate aerul acela semeţ, poate trupul înalt şi bine proporţionat, poate zâmbetul sincer sau mai degrabă ceafa dezgolită ademenitor…
Am înghiţit în sec, mi-am luat berile şi m-am retras, fiind de altfel singurul client la ora aceea din noapte. Abia acasă, când am dat să iau o bere din congelator, mi-am dat seama că mi-am uitat capul la non-stop, pe tejgheaua de la mezeluri. Îl culcasem uşor pe urechea dreaptă pentru a-i urmări braţul întinzându-se ca o aripă de pasăre înspre punga cu pâine de secară 300 de grame feliată şiii… am uitat de el complet. Rămăsese aşa, ca un aparat de filmat de pe vremea lui Lumière, din acelea care înlănţuie cadru cu cadru strângându-le într-o peliculă cu cap şi coadă, râvnind tăcut la o atingere sau măcar o privire. Până acasă nici nu mi-am dat seama că nu am capul cu mine. Şi vă spun sincer, cu toată seriozitatea, nici nu i-am simţit lipsa. Asta contrar oricăror aşteptări. Abia când mi-am desfăcut berea, m-am aşezat pe scaun în faţa calculatorului şi am dat să-mi pun ochelarii pe nas i-am observat dispariţia. Caci ia nasul de unde nu-i. Rămăsese desigur lipit de cap iar capul culcat pe urechea dreaptă pe tejgheaua de la mezeluri la non-stopul din colţ.
Bineînţeles că imediat ce am observat dispariţia capului am sărit ca ars. Mi-am dat seama într-o secundă ce s-a întâmplat şi am dat fuga să-l recuperez. Vânzatoarea mi-a dat bună seara fără să fie câtuşi de puţin mirată că un bărbat cu un mare nimic în loc de cap intră val-vârtej în magazinul ei. Am trecut în fugă pe lângă ea, m-am strecurat agil printre rafturi şi am ajuns într-o clipită la mezeluri. Dar surpriză, capul nu mai era acolo unde-l lăsasem. Şira spinării mi-a îngheţat pe dată. A fost un şoc imposibil de explicat în cuvinte. E aceeaşi senzaţie ca atunci când încerci să vizualizezi infinitul. Îl defineşti, îl creionezi, îl aşezi în pagină şi apoi încerci să-i delimitezi contururile. Abia în clipa aceea îţi dai seama că dincolo de conturul stabilit, oricare ar fi acela, există altceva, un alt necuprins şi împingi graniţa aceea cât mai departe, tot mai departe, alergi cu ea în gând până când încep să te curpindă fiorii, căci înţelegi că alergarea nu va avea nicicând un sfârşit şi conturul nu va fi închis niciodată. Atunci realizezi că totul este dincolo de înţelegerea noastră ca oameni şi te prelingi în scaun, greu ca plumbul topit, confuz şi dezarmat, incapabil să-ţi aranjezi conturul propriului dejurîmprejur.
- Unde-i, doamnă? – ţip eu disperat, să mă audă tot cartierul.
- Ce domnule? – răspunde vânzătoarea privind parcă peste umărul meu undeva înspre clipe trecute.
- Capul! Capul meu. L-am lăsat pe stejghea acolo la mezeluri acum vreo jumătate de ceas când am cumpărat berile.
Femeia a zâmbit, a răsucit câteva bancnote de cinci lei cu capul lui Enescu in sus pentru a le aşeza în sertarul casei de marcat, apoi mi-a destăinuit cu jumătate de gură fără să mă privească în ochi.
- Au trecut doi ciutani mai devreme să ia un pachet de ţigări pentru tacsu, îl dădea unu de-a rostogolu ca la fotbal.
- Capul meu?! – mă agit eu ca un caras auriu într-o cutie de conserve mult prea mică şi prea meschină pentru drapajele-i bogate.
- Îhî - face femeia şi se întoarce să aşeze înapoi în raftul din spatele casei un pachet de Viceroy roşu pe care un client nevolnic l-a lăsat probabil pe tejghea din lipsă de fonduri.
- Care erau? Ai lu Pleaşcă?
- Îhî – confirmă femeia din nou, evident stingherită de situaţia capului meu ajuns ca vai de lume.
Îi ştiu! Ies într-o fugă şi cobor degrabă spre faleză. Ai lu Pleaşcă sunt o şatră de ţigani aciuiaţi la malul mării. Şi-au săpat un bordei în malul falezei pe care l-au acoperit cu cartoane şi îşi fac veacul printre turiştii care vin la plajă vara sau prin magazinele din zonă iarna. Se ocupă cu cerşitul sau cu ciorditul.
Situaţia mi se pare de-a dreptul disperată. Una e să-ţi pierzi capul după o femeie frumoasă, senzuală, cu vino-ncoace, la ceas de seară şi alta e să nu ţi-l mai regăseşti, să-l ştii alergând ca un maidanez de-a lungul falezei, căzut într-o râpă uitată de lume, sau şi mai rău, rostogolit înainte şi înapoi prin scoici ascuţite de valurile neostoite ale mării. Căci până la urmă nu pierderea capului în sine este îngrijorătoare ci perspectiva de a nu-l regăsi sau circumstanţele în care va funcţiona după revenire, în ceea ce va să vie.
Alerg degrabă spre bordeiul încropit în buza falezei. Ai lu Pleaşcă nu-s la sediu niciunul semn că nu stau prea bine cu finanţele şi-s duşi cu toţii la lucru. Situatia e mai rea decât îmi puteam imagina. Arunc un ochi împrejur. Ce să vezi când e aproape miezul nopţii şi stai rău cu capul?! Mai nimic! Cel mai neplăcut e să fi căzut într-un hău de unde să nu-l mai pot recupera niciodată, sau într-o letargie bolnăvicioasă care să înmoaie simţurile şi mai ales să anihileze raţiunea. Asta ar fi tragic de-a dreptul. Altfel orice coborâre are şi urcuş şi nu trebuie decât puţină ambiţie să-l pui înapoi unde-i e locul. Chiar şi legat cu sârmă dacă e cazul.
Primul gând a fost să o caut pe femeia cu părul strâns în coadă. Îmi păruse cu capul pe umeri şi cu picioarele bine înfipte în pământ. Mă gândeam s-o întreb daca e ceva de capul meu. Poate l-a găsit ea însăşi şi l-a luat acasă. Poate că tocmai pusese mâna pe telefon să anunţe la obiecte pierdute. Sau poate că îl oprise pentru sine să sprijine cărţile în bibliotecă. Apoi am renuntat. Era greu de crezut că cineva ar lua acasă un cap fără să fie cel puţin celebru. Sau fără să fie de marmură. Sau măcar de bronz. M-am simtit chiar prost. Cum aş fi putut să o deranjez la o oră atât de nepotrivită din noapte?! Şi mai ales pe un asemenea subiect. Şi apoi poate că era căsătorită, ce-ar fi zis soţul, copiii de o asemenea năzbâtie?! Aş fi băgat-o fără voia ei într-o poveste absolut nelaloculei.
Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât decât să ies în stradă şi să întreb în stânga şi în dreapta. “N-aţi văzut cumva un cap?! Aşaaa… potrivit ca dimensiune, cu părul şaten, cu ochii mici albaştri, nasul olecuţă cam mare şi fruntea un pic cam înaltă?! Da domnule, era dezlipit de corp, l-am uitat adineauri pe tejghea la mezeluri când sorbeam din priviri o femeie”. Nu ştiu de ce dar majoritatea celor ce se opreau să mă asculte, destul de puţini evident, după ce terminam holbau ochii la mine şi apoi o luau la sănătoasa de parcă ar fi stat de vorbă cu Scaraoţchi. Doar un domn în vârstă adus de spate şi târându-se cu greu în baston a părut că mă înţelege.
- Am văzut tinere, am văzut. Pe bancă lângă Vlahuţă.
- Lângă cine? – întreb complet nelămurit de explicaţiile sale sumare. - În parc, la rotondă, stătea cuminţel pe bancă în faţa statuii lui Vlahuţă. Uscat şi trist… Acu vreo juma de oră. La început am crezut că-i din ciment şi urmează să-l urce ăştia de la primărie pe soclu, dar clipea.
“Uscat şi trist!” Hmmm… Nu-i chiar aşa dar al meu e, ce mai. Alerg într-un suflet la rotondă, dar nici urmă de cap. Probabil îl luase altcineva înainte să ajung. “Unde nu-i cap vai de picioare” boscorodesc îmbufnat şi-mi dau drumul pe bancă gâfâind şi cu picioarele amorţite. O fi fost, n-o fi fost, n-are rost să mă mai enervez, esenţialul este că nu mai e. Dar brusc îmi cade fisa. Ştiu unde să-l caut. În oraşul ăsta orice faci, oricum te răsuceşti, tot la mare ajungi, e ca un magnet pentru tot ce-i în jur. Aştept să-mi recapăt răsuflarea şi mă îndrept cu paşi siguri spre mare. O iau uşurel prin valurile clipocinde dinpre “Doi papuci” spre Mamaia. Simt că trebuie să apară, simt asta cu toată fiinţa. Sunt întrunite toate condiţiile, e lună plină, e miezul nopţii, vântul adie uşor, valurile chicotesc zglobii. Din câte îmi dau seama sunt şi altii care-şi caută capetele, căci nu sunt doar eu pe plajă. O mulţime de trupuri, unele singure, altele lipite câte două, croşetează unduiri elegante pe malul mării părând că şi-au pierdut complet capetele cine mai ştie pe unde. Şi ceea ce bănuiam se adevereşte după doar câteva zeci de metri. Un cap de bărbat apare rostogolindu-se înainte şi înapoi în dansul broderiilor albe. Îl înşfac de păr şi dau să-l… Opaaa… Dar nu-i al meu. Ăsta are plete negre bogate, barbă nerasă de câteva zile şi cioc. Clar nu-i al meu. Aş da o strigare, poate îl recunoaşte cineva dar parcă nu-mi vine să mă bag în treburile oamenilor mai ales într-o noapte ca asta. Încep să caut mai atent şi constat cu surpriză că apa e plină de capete umane de parcă ar fi o invazie de meduze. Plutesc deasupra apei şi licăre în bătaia lunii ca şi cum ar ofta. Privesc spre cei din jur şi mă minunez. Oare atât de mulţi uituci să fie pe lume?! În cele din urmă dau şi peste unul care seamănă cu al meu. Îl cercetez cu atenţie, căci mi-e frică sa nu mă pricopsesc cu vreunul străin. Deşi nu seamănă întocmai cu cel pe care l-am avut înainte pe umeri, e al meu. Mi se pare mult mai trist, mai abătut. În loc de ochi parcă ar avea două mări mici de-un albastru întunecat în care se varsă continuu ca-ntr-o pâlnie tot cerul, iar sub ochi în locul cearcănelor obişnuite are două bărci pregătite să iasă în larg. Şi buzele-s ciudate, ca un drum de nisip şerpuind printre valuri. Îl aşez unde-i e locul. Nici vorbă să văd mai bine ca până. Doar alge ca şi cu aş avea plete lungi de mătase care-mi intră în ochi. O ureche mă doare. Bag un deget s-o destup şi scot un căluţ de mare. Îi dau drumul în apă. Căluţul nechează scurt şi o şterge. Şi printre dinţi îmi pare căăă… Sau nu sunt dinţi, căci imediat încep să scuip scoici mici albe cu margini dantelate ce nu par să se mai termine..
Gata! Îmi îndes bine capul pe umeri şi o întind acasă. Mi-a ajuns nebunia de azi, iar mâine cred că o să mă duc cu capul la consult. Ceva e în neregulă cu el. Nimic nu mai e ca pe vremuri…

29 de comentarii:

vagabond spunea...

Ha, a venit primavara? A veniiit!

Mosule, ce tanar esti, asa sa ne tot traiesti. si sa ne scrii :)

DaenIris spunea...

A-ţi pierde capul după o femeie e intr-adevăr mai mult decât o exprimare metaforică. Englezul zice "to fall in love", semn că şi in alte culturi a te indrăgosti e belea mare. Uite tocmai de aia am jurat eu să nu mai iubesc in veci.
:)
Fain scris!

mosu spunea...

@vagabond
:) eee... nu de la tinerete se trage, cred ca de la hormoni; doi trei aia care au supravietuit isi fac de cap si se zbat mai ceva de picatura de fosfor in paharul cu apa...
multam de vizita si de semn vagabondule; desiii... pasarica ce ma ajuta pe mine cu scriitura imi sopteste ca n-ar fi chiar prima data cand dai pe-aici!

mosu spunea...

@irisu
a-ti pierde capul in general dupa cum am exemplificat si dupa cum o dovedeste si buna ratiune e un semn rau! de slabiciune si pierzanie...
acumaaa indragostirea e semn clar de slabiciune si pierzanie da ce bine eeeee... sa fii uneori slab si pierdut ca un pui de cuc ;)
doar ca dupa asta trebuie sa-ti recuperezi capatzana, chiar daca va trebui legata cu sarma!
in ceea ce priveste fenomenul de indragostire eu raman la parerea mea cum ca daca vine n-ai ce-i face si ca te loveste cand vrea ea si nu cand vrei tu, dragostea zic nu fenomenu!
iar de stat nu sta foarte mult!

vagabond spunea...

Mosule, nu e doar de la hormoni, e de la primavara si de la suflet :)
Nu e prima oara cand vin aici, nici ultima, imi face mare placere sa te vizitez si iti multumesc. Dupa o zi in care doar "buro" imi suna cap, o vizita aici e ca si cum as pleca in vacanta :)

Cleo spunea...

Recuperarea capului...la tine in poveste pare o lupta cu tine insuti, te zbati sa-l regasesti si sa-l pastrezi.
La mine e diferit, parca ar fi o minge de fotbal rostogolindu-se pana la un punct cand cineva ii trage un sut bun si aterizeaza inapoi. Si-apoi umblu descumpanita.
:)

mosu spunea...

@vagabond
:) ma bucur daca-i asa; multumesc frumos pentru cuvinte si citire!
hormoni de primavara am vrut sa spun si eu, absolut de primavara, d-asta care face sa-ti clocoteasca sangele in vene (si artere, astea de ce or fi mereu uitate?!)... ;)
ehhh... pana la urma sunt doar povesti, nu?! ;)

mosu spunea...

@cleo
un resort mai lung iti trebuie pentru cap; sa-i dea o oarecare libertate de plutire dar si sa-l aduca inapoi cand pare sa se piarda... :)
si in felul asta scapi si de suturi!

Cleo spunea...

:))
stii ca imi trecuse prin cap ca n-ar strica sa ai capul prins cu elastic?

mosu spunea...

asa, asa... :)

Camelia spunea...

Când sentimentul învinge luciditatea; capul, pradă neputincioasă.
Eşti aşa apt de surprize în ficţiune, moşu'.

mosu spunea...

cred ca asta cu surprizele si fictiunile tot de aici mi se trage, de la faptul ca-mi pierd des capul; si de la faptul ca stau aproape de faleza; caci atunci cand il gasesc e plin de ciulini, de scoici, de fire lungi de iarba, de floricele mici, de gaze subtiri, de culori desirate, de dantele de valuri, de rostogolit de mare si cate si mai cate…

Camelia spunea...

Atunci, dară, aş îndrăzni să te rog să-mi faci un colier din scoici şi melcişori, din vremea copilărimii am amintirea unuia, de-atunci niciodată altul vreodată.
O să stau aproape de gândul că, într-adevăr, chiar mi l-ai face.
Marea e iubirea mea.

Şi-aşa să facă, să-ţi pierzi capul ori de câte ori s'ar întâmpla, pentru că e şi ăsta un fel de regăsire, într-un sens larg şi adânc.

Camelia spunea...

Ceva pentru marea ta...

http://www.youtube.com/watch?v=k8Nj3KrZtjg

mosu spunea...

:) da cred ca m-as pricepe sa fac un colier de scoici si melcisori
sincer sa fiu mie nu-mi place insa marea; marea ca notiune; e prea alunecoasa, prea adanca, prea parsiva, una iti arata si alta e indarat...
multumesc pentru melodie!

9 spunea...

curios e ca, desi n-ai cap, daca l-ai pierdut, tot simti ca te doare, iar uneori coboara durerea asta pana la inima. :)

mosu spunea...

daaa… capul asta e teribil; cred ca cel mai tare il simti cand nu-l mai ai… atunci doare tare!
noroc ca orice am face se intoarce pe umeri…

Irina spunea...

Puteam să jur că tu eşti genul de om/bărbat care vede frumuseţe în felul cum îşi dezgoleşte o femeie ceafa. Textul satirico-senzual ridică imaginaţia la fileul oricărui cititor, femeie sau bărbat.
Ştii, am înghiţit şi eu în sec până spre final, tot am sperat să trebuiască să te duci să-ţi ceri capul îndărăt de la apariţia brunetă cu picioare lungi.
Ţi-aş ura să nu ţi-l mai pierzi(capul!) însă ceva mă face să cred că îl rătăceşti cam în fiecare primăvară.

sallzestra spunea...

Sa-ti pierzi capul fie si pentru pret de cateva zile este un deliciu nemaipomenit pentru ca poti simti cum dulce iti freamata miezul lumii in tine...doar sa-ti pierzi sufletul mi se pare a fi mai grav...ahh si sa-ti pierzi capul in oceanul tristetii eterne sau resemnarii ori chiar in mainile geambasului asa zis binevoitoir...in rest a iubi si a fi iubit asa cum meriti e de poveste si iti tine de foame pentru inima atata timp cat poti...crede in tine. ;)

mosu spunea...

@irina
nu stiu cum ti-ai dat seama ca mi-ar parea senzuala ceafa dezgolita a femeii, dar drept e! nici eu nu stiu de ce…
apai… cum sa ma duc eu la femeia aceea si sa-mi cer capul inapoi daca ea nu m-a bagat in seama deloc delocutz; parca as fi fost invizibil; precis mi-ar fi ars si-o palma daca ii ziceam ceva; “obraznicule, cum iti permiti?!” parca si aud raspunsul ei la asa cerere…
si daaaa… si eu sunt ferm convins c-o sa-l mai pierd; de-aia i-am luat un sistem de alarma; mi-am instalat in piept un device care de fiecare data cand imi pierd capul incepe sa vibreze; face “dum-dum, dum-dum”; din ce in ce mai tare, pana in momentul in care il gasesc, pe urma se opreste…

mosu spunea...

@sal
paaai… cum sa zic… sa-ti pierzi capul e asaaaa… ca si cum ti-ai pierde capul; adica nu mai auzi cu urechile tale, nu mai vezi cu ochii tai, nu mai vorbesti cu buzele tale; auzi cu ale altora, vezi cu ai altora, vorbesti cu ale altora; simti ca nu-ti mai apartii, ca parca ai fost decupat dintr-o poveste si lipit in alta, ca plutesti deasupra realitatii; singurele care par sa ramana ale tale sunt gandurile, mici si nedumerite…

Camelia spunea...

Tragis e să-ţi pierzi capul fără să-ţi dai seama pe deplin încotro a fost îndreptat; asta ţi-a trecut vreodată prin minte?
Uitasem să te întreb.

nemo spunea...

:))) haha. nu sunt sigura cine are cap... asa fizic vorbind... si viceversa

nemo spunea...

deci o trebuit sa citesc musai de 2 ori. fraza cheie inconjurata de umor. :)

mosu spunea...

@camelia
:) recunosc ca mi s-a intamplat! e naspa asa-i, parca traiesti intr-un borcan de sticla cu peretii opaci...
brr...

mosu spunea...

@nemo
:) hmmm... interesanta constatarea ta cu cine are capul pe umeri si cine nu-l are
asa-i, treaba se adanceste daca stam la pigulit; cred ca am mai discutat noi pe tema asta, tema care se numeste de fapt "common sense" sau in romaneste "traitul cu picioarele pe pamant"...

nemo spunea...

imi amintesc, am mai discutat. superba imaginea rosicrucienilor intr-un univers fara cap..sau cu :) , si plin de umor.

Anonim spunea...

Tare drag mi-ai devenit, Moşule... şi mult mă mai delectez cu poveştile tale. Semeni, într-o oarecare măsură cu un prieten preţios pe care l-am pierdut pe uliţele internautice, dar marele merit tot ţie îţi revine.
Să nu încetezi cu scrisul! Sunt convinsă că ai mulţi cititori chiar dacă nu toţi îşi arată urmele... :)
p.s. ... deşi tu ştii cine vine la tine că de aia eşti Moş ;).

mosu spunea...

buuuun... inseamna ca isi fac treaba ca lumea povestile astea daca te intorc pe aici...
ultra!