sâmbătă, 3 mai 2014

Însingurare

Nu ştiu dacǎ v-am spus dar o vreme am fost şef. Nu e simplu sǎ fii şef, e cea mai grea meserie din lume. Cǎci nu lucrezi cu lemnul ca tâmplarul, cu creionul ca inginerul sau cu vorbele precum poeţii, lucrezi cu oameni. Şi sufletul omului e cel mai dificil material... Am avut multe întâmplǎri ciudate cât am fost şef dar probabil cea care a întrecut-o pe toate a fost cea cu Georgescu.
Georgescu era un tip orişicum. Nu prea avusese noroc în dragoste, nu avusese noroc la bani şi nici la pocker nu prea se pricepea. Ce mai, nu se lipea de fel norocul de el. Altfel era om la locul lui, singuratic, tǎcut, conştiincios, disciplinat. Ne auzeam rar, ne vedeam şi mai rar, ce sǎ ai de discutat cu un om care îşi vede liniştit de treaba lui şi o face bine?! Asta pânǎ într-o zi când vine într-o fuga la mine Panaitescu, şeful lui direct. Dupǎ viteza cu care a intrat în birou şi dupǎ mina sa speriatǎ mi-am spus de cum a intrat “te pomeneşti cǎ Georgescu a cedat nervos şi s-a aruncat de la balcon”. Şi nu numai cǎ am gândit-o dar am şi spus-o cu glas tare. Fǎrǎ sǎ apuce sǎ deşclesteze fǎlcile Panaitescu scuturǎ agresiv din cap. M-am mai liniştit. Dacǎ nu s-a aruncat de la balcon înseamnǎ cǎ nu-i accident de muncǎ şi nu mai vin ǎştia de la autoritǎţile statului pe capul nostru cu controalele. De Georgescu nu-mi fǎceam probleme cǎ ştiţi vorba aia cum c-ar exista un Dumnezeu al beţivilor, cǎ la câţi beţivi sunt nu prea vezi mulţi cǎlcaţi de maşinǎ sau cǎzuţi de la balcon, cam aşa şi cu Georgescu, la cât de rupt de realitate era mai mereu, probabil cǎ avea un aranjament cu Dumnezeu de cǎdea întotdeauna în picioare, iar în cazul ǎsta era chiar simplu sǎ cadǎ în picioare cǎci pǎmântul era dincolo de balustrada balconului, noi având birourile la parter.
Aştept deci ca Panaitescu sǎ-şi tragǎ rǎsuflarea şi sǎ-mi spunǎ care-i problema. Panaitescu însǎ încearcǎ o datǎ, încearcǎ a doua oarǎ, încearcǎ a treia oarǎ şi în cele din urmǎ vǎzând cǎ din gâtlejul uscat nu iese niciun sunet îmi face semn sǎ-l urmez în birou. Mǎ iau degrabǎ dupǎ el, parcurg holul în viteza a patra, intru îngrijorat în birou şi... totul îmi pare în regulǎ. Nu tu cadavre pe mochetǎ, nu tu sânge pe pereţi. Ahhh... totul pare în regulǎ cu excepţia faptului cǎ lipseşte Georgescu. Mǎ sperii iar. L-o fi scǎpat Dumnezeul Georgeştilor o clipǎ din priviri, ǎsta s-a smucit şi l-a cǎlcat maşina.
- Unde-i Georgescu? - întreb şi mai îngrijorat observând chipurile posomorâte ale colegilor de birou care evitǎ sǎ-şi arate ochii, cǎutând sǎ şi-i ascundǎ pe sub hârtiile de pe mese, pe dupǎ monitoare sau chiar printre rafturile cu dosare. Vǎzând cǎ nu primesc niciun rǎspuns, mǎ întorc de-a dreptul nervos spre Panaitescu.
- Unde-i Georgescu Panaitescule, ce naiba, vǎ bateţi joc?
Georgescu n-a lipsit în viaţa lui de la servici, n-a avut nicio întârziere, n-a avut nicio zi de concediu medical, iar în ultimii ani nu şi-l mai luase nici pe cel de odihnǎ. Deci lipsa sa din birou era mai mult decât îngrijorǎtoare. Panaitescu tot nu reuşeşte sǎ-şi descleşteze fǎlcile iar în loc de rǎspuns îmi aratǎ cu degetul spre biroul lui Georgescu.
- Bine, bine, ǎsta-i biroul lui, scaunul lui, dar unde-i Georgescu? - şi simt cum îmi ies din pepeni.
Panaitescu tot nu-mi rǎspunde dar continuǎ sǎ ţinǎ mâna întinsǎ înspre birou. Parcǎ suntem într-un film cu Stan şi Bran. Încerc sǎ urmǎresc direcţia indicatǎ de degetul sǎu şi descopǎr în mijlocul biroului o mǎrgicǎ rotundǎ roşie, ca în “Fata babei şi fata moşului”...
Panaitescu se lumineazǎ la faţǎ şi dǎ din cap oftând. Gata m-am prins. Vor sǎ-mi joace o festǎ. N-ar fi pentru prima datǎ. Mi-au mai tras-o şi în alţi ani în mod profesional. Şi nu sunt un tip credul. Dar nu-i asta cǎci lui Panaitescu a început sǎ-i vinǎ graiul.
- El e!
Zâmbesc cu jumǎtate de gurǎ şi cu cealaltǎ jumǎtate mǎ strâmb amar. Ce comedie e asta?! Fac câţiva paşi şi privesc mai de aproape mǎrgica. Seamǎnǎ perfect cu pastilele alea cu ulei de peşte pe care mi le dǎdea maicǎ-mea pe stomacul gol când eram copil. Mǎricicǎ, lunguiaţǎ, cu o membranǎ moale şi un lichid roşietic în interior.
- E Georgescu şefu, el e - sare Violeta. Violeta e spiritul viu al biroului. E taman invers decât Georgescu, plinǎ de energie, vorbǎreaţǎ, veselǎ, neliniştitǎ, nestǎpânitǎ. El e! Dacǎ vǎ spun...
Îmi vine sǎ mǎ urc pe pereţi de draci. Mǎ uit la ceilalţi. Nu mai au ochii în hârtii ci mǎ privesc curioşi. Aceeaşi privire la toţi "da şefu, el e!". Simt cǎ o iau razna. Ori o iau eu ori au luat-o ei deja.
- Întrebaţi-l! - se grǎbeşte Panaitescu sǎ punǎ sare pe ranǎ.
Îl privesc fix şi-l scrutez de sus pânǎ jos. Pare în toate minţile la prima vedere. Dar cum aş pǎrea eu aplecat peste birou încercând sǎ conving o pastilǎ cu ulei de peşte sǎ-şi spunǎ numele?! Şi sǎ mai aparǎ şi Ghiaurul în timpul ǎsta. Doamne fereşte! Aaa... cine-i Ghiaurul?! Ghiaurul e directorul nostru general!
Tot Violeta sare pânǎ la urma sǎ rezolve situaţia.
- Hai mǎǎǎ Georgescule zi ceva, îl ţinem pe şefu aşaaa în picioare?!
Linişte mormântalǎ, mai rǎu decât era la orele de analizǎ matematicǎ din facultate când întreba profesoara "Şi acum cine vrea sǎ iasǎ la tablǎ sǎ facǎ demonstraţia?!" Aţi fǎcut analizǎ matematicǎ în facultate? Ştiţi cum arǎtau demonstraţiile alea care se întindeau pe vreo şapte opt table şi care nu aveau absolut nicio noimǎ?!
Şi atunci spre imensa mea uluire aud un glas care seamǎnǎ perfect, dar absolut perfect cu cel al lui Georgescu, cǎci nimeni nu rostea "io"-ul ǎla cu atâta lehamite ca el.
- Io sunt şefu.
Şi apoi iar tǎcere adâncǎ. De data asta însǎ Violeta nu mai aşteaptǎ invitaţie şi-i dǎ drumul nǎvalnic.
- Îl ştiţi pe Chilugu şefu (Chilugu era Georgescu, aşa îl porecliserǎ colegii, cǎci vorbea aşa de puţin de parcǎ l-ar fi ras cineva zero în cerul gurii şi i-ar fi bǎrbierit toate cuvintele). Tǎcut, stingher, înghesuit. O vreme a fost relativ OK, dar de vreo doi ani s-a tot schimbat. Din rǎu în mai rǎu. S-a închis în el continuu. Nu avea niciun prieten, nu mai ieşea deloc nicǎieri, nu mai vorbea cu nimeni. Şi fizic ziceai cǎ intrǎ la apǎ. S-a uscat, s-a gârbovit, a devenit tot mai mic. S-a închis atât de mult în el încât a ajuns aşa cum îl vedeţi, închis complet. L-am gǎsit dimineaţǎ când am venit pe scaun unde-l lǎsasem, am crezut cǎ-i o mǎrgica rǎtǎcitǎ de vreuna dintre fete. Dar el era, l-am ridicat eu pe masǎ cǎ nu mai vedea nimic de sub birou de acolo.
Am rǎmas cu gura cǎscatǎ. Aşa ceva nu auzisem în viaţa mea. Şi nici nu-mi imaginasem c-am sǎ întâlnesc vreodatǎ. Mǎ uit mai atent la margicǎ. Hmmm... pe bune. Parcǎ înǎuntrul ei, ca şi cum ar pluti în formol într-o sticlǎ la Antipa, zǎresc ochii lui Georgescu. Da, clar, sunt ochii lui Georgescu. Şi mustaţa lui. Mustaţa nu poţi s-o confunzi.
- Aoleuuu... - scap printre buze.
Toţi ochii sunt aţintiţi spre mine. Cu siguranţǎ nu asta aşteptau sǎ le spun, dar sunt luat total pe nepregǎtite. Mǎ depǎşeşte situaţia. "Eşti şef, eşti şef, gǎseşte repede ceva!" îmi vâjâie prin cap ca un ţânţar la miezul nopţii. Mǎ aşez. "Ohhh... Doamne. Şi acum ce facem cu Georgescu?! Doar n-o sǎ ne ducem la maicǎ-sa cu Georgescu în cutia de saprosan: Ştiţi, v-am adus fiul, e cam închis în sine dar e el sutǎ la sutǎ, îl puteţi recunoaşte dupǎ mustaţǎ dacǎ priviţi mǎrgica în lumina. De fapt nici nu e o mǎrgicǎ, aşa cum ar putea pǎrea la prima vedere, e chiar Georgescu în carne şi oase într-o formǎ condensatǎ!" Mǎ ridic şi încep sǎ mǎ învârt prin birou. “Hai, gǎseşte ceva. Gândeşte! Gândeşte!”. Nimic! Trebuie sǎ apelez la ajutor.
- Ce facem cu el acum?! Vǎ daţi seama cǎ situaţia asta nu poate rǎzbate în afarǎ – le comunic tuturor pe un ton grav. Trebuie sǎ gǎsim o soluţie pânǎ la terminarea programului.
- Eu zic sǎ-l punem în ibricul de cafea cu un pic cu apǎ caldǎ şi sǎ-l mestecǎm uşor, poate se desface – sare Maricica care e o gospodinǎ strǎlucitǎ şi aduce la fiecare Paşte şi Crǎciun numai bunǎtǎţi. Aşa fac eu cu biluţele alea de soia, le pun în apǎ caldǎ şi sǎ vezi cum înfloresc şi se fac ditamai bucǎţile de carne şi pe urmǎ mai pun nişte sos şiii...
- Ce apǎ caldǎ tu, vrei sǎ se-înece?! Eu zic sǎ încercǎm c-un beu-mari uşor ca la crema de tort – îi ia apǎrarea Violeta.
Mǎ uit împrejur în speranţa unei alte soluţii cu adevǎrat viabile. Panaitescu însǎ tace, Gheorghiu se mângâie pe burtǎ, Ionescu stǎ cu ochii în pǎmânt... Doar Cristescu sare dintr-o datǎ de la locul lui, ia mǎrgica, o scuturǎ bine prin aer, ciocǎne cu ea în masǎ de trei ori şi se rǎsteşte încruntat.
- Bǎ Georgescule mergi disearǎ la bere?!
Niciun rǎspuns.
- Da la gagici mergi?!
Tot niciun rǎspuns. Cristescu dǎ desumflat din umeri. În mod evident nu suntem pe calea cea bunǎ. Nu-mi pare deloc cǎ problemele lui Georgescu sunt tratate în mod corespunzǎtor, cǎ mergem cǎtre esenţǎ. Pentru a înţelege ce spune imaginea exterioarǎ a unui individ trebuie mers cǎtre înlǎuntruri. Tot aşa dacǎ vrei sǎ schimbi imaginea asta, trebuie sǎ gǎseşti resoartele interne şi sǎ le manevrezi abil.
- Ce-i place lui Georgescu sǎ facǎ?! Sau ce urǎşte mai mult?!
- Îi place sǎ mǎnânce!
- Mmm...
- Îi place sǎ citeascǎ.
- Fugi mǎ!
- Îi place sǎ doarmǎ!
- Ei hai.
- Îi place sǎ stea pr WC.
- !!!
- Vorbesc serios şefu. Se duce rar dar şi când se duce îşi ia Gazeta Sporturilor şi stǎ şi câte o orǎ.
- Muştele.
- Ce-i cu muştele?
- Îl scoteau din pepeni. Nimic nu-l enerva mai tare. Cum le vedea cum scotea ziarul de sub birou şi harşşşt dupǎ ele. Şi dacǎ nu le atingea le alerga prin toatǎ camera pânǎ oboseau şi se aşezau gâfâind pe perdea. Şi atunci scotea artileria grea. Lua douǎ dosare soluţionate şi paaaac le izbea unul de altul prinzând lighioana între coperţile tari.
- Asta e!
Vreo jumǎtate de orǎ ne-am opintit sǎ prindem o muscǎ mai acǎtǎrii fiecare pe unde am putut, prin alte birouri, prin secretariate, pe trotuarul din faţa întreprinderii. Cu cea mai grasǎ tot Cristescu a venit. A adus-o într-un borcan gol de muştar acoperit cu cererea de concediu a Matildei, secretara Ghiaurului. Ne-am strâns toţi într-un colţ şi am dat drumul muştei. O vreme s-a rotit agitatǎ dintr-un perete în altul fǎcând rotocoale largi şi cam neregulate, nedând niciun semn cum c-ar vrea sǎ aterizeze. Apoi s-a oprit pe colţul monitorului lui Panaitescu. De unde o fi simţit cǎ el e şeful nu ştiu! Apoi s-a mai plimbat aparent plictisitǎ pe birouri, peste hârtii, dosare, instrumente de torturat literele şi în cele din urmǎ, tocmai când plana spre cotorul de mǎr din coşul de gunoi, l-a zǎrit pe Georgescu. Nu ştiu cu ce a atras-o Georgescu cǎci dupǎ cum v-am spus nu prea avea trecere la sexul slab dar s-a aşezat fix peste pastiluţa roşie, parcurgând-o de la un capǎt la altul ca şi cum ar fi vrut sǎ-i facǎ masaj cu tǎlpile goale. Georgescu n-a gemut încântat, ci dimpotrivǎ, a scos o palmǎ în afarǎ şi a dat s-o izbeascǎ. Bineînţeles c-a ratat-o. Musca s-a ridicat a fǎcut o turǎ pe deasupra biroului şi s-a aşezat exact în locul de unde plecase. Atunci Georgescu a scos cealaltǎ mânǎ, a lǎsat-o sǎ se scurgǎ viclean ca un sarpe peste birou, i-a dat drumul sǎ se prelingǎ sub el, a prins Gazeta şi jappp, a lovit fulgerǎtor. Dar iar a ratat. Se pare cǎ de când s-a închis în el Georgescu şi-a pierdut şi îndemânarea la vânat muşte. Însǎ ratarea l-a fǎcut sǎ-şi iasǎ cu totul din fire. Intâi şi-a scos stângul din fire, apoi dreptul, apoi capul şi pânǎ la urmǎ a ieşit cu totul. Restul deja nu mai are nicio importanţǎ. Trebuie doar sǎ mai spun ca leşul muştei strivit pe fereastrǎ a fost vitrificat de Violeta la o firmǎ specializatǎ în chestii din astea şi şade de atunci la loc de cinste pe peretele din spatele biroului lui Georgescu.

13 comentarii:

Irina spunea...

O poveste-tablou despre forma firii. Inchisa, si-apoi iesita. Cred ca sa fii sef trebuie ca este o treaba al naibii de complicata, cand sa mai ai vreme pentru de propriile tale insingurari?
Daca eram un Georgescu, eu ramaneam margica si acum, mustele nu ma scot "din fire". Le-am chinuit atata vreme in copilarie rupandu-le cate o aripa incat vinovatia de dupa, a devenit simpatie.

mosu spunea...

eiii... nu numai mustele ne scot din fire; mai devreme sau mai tarziu tot apare ceva care sa ne faca sa ne iesim din fire...mmm... din margica am vrut sa zic...
starea de margica e in mod evident una de tranzitie... ;)

9 spunea...

Important e ca a iesit din starea de...margica. ;)

nemo spunea...

n-avem variante. oricat incercam...da' ce frumos sa reusesti sa te faci margica nu nustiu ce lighioana...
dar si voi , mosule, sa chinuiti asa omu saracu cu musca, cand sedea el asa confortabil acolo :))

mosu spunea...

@9
eu stiu?! uneori ma gandesc ca e mai bine sa fi margica! rotunda, rosie, mica...
ca om adult e ceva mai greu... ;)

mosu spunea...

@pestisoruauriu
:) uneori mai trebuie sa luma cate o pauza! uite melcul este cel mai bine adaptat din punctul asta de vedere; s-a saturat de lume, se strange in casuta lui si mediteaza...
noi trebuie sa ne facem margica! si apoi sa iesim din margica (se pare ca se poate doar cu ceva ajutor)...

9 spunea...

:) Sigur ca e bine sa avem un loc de refugiu, sa ne odihnim, ca mai apoi sa putem sa facem fata lumii. ;)

mosu spunea...

:) cam asa!

Camelia spunea...

Ce bine că nu s-a închis în el ca într-un chit; dacă era aşa, rămânea acolo pe veci.
Domnul Georgescu îşi trăia în mărgică starea autică.

mosu spunea...

inevitabil toti trecem prin asta; mai ales noi barbatii… ;) femeile au alte metode de a-si elibera stresul, mai sparg o farfurie, doua, zece, douazeci, mai tipa la incumbent, ii dau cu veioza in cap, mai sfasie niste toale (preferabil ale lui, dar pot fi ale ei caci e un prilej bun de a cumpara altele)...
dar starea asta e doar e un pasaj

el_zorabb spunea...

Frumos am citit. Multumesc
Eu chiar cred ca cei care au primit din nastere si de la viata mai mult, au datoria sa deschida ochii si pentru altii, mai saraci inc adouri, mai mult.

mosu spunea...

drept spui, sunt absolut de acord cu tine!
eu multumesc pentru citire si pentru semne....

el_zorabb spunea...

Nu ai pentru ce.
Nu fac semne la cerere :)