duminică, 29 martie 2015

Idiotul

Eu am ieşit uşor din maşină dar el a rămas înţepenit acolo, strivit între scaunul şoferului şi bord, n-a avut nicio şansă. M-am ridicat şi m-am îndepărtat în fugă. Ştiam c-are să explodeze, întotdeauna explodează, aşa se întâmplă mereu în filme cu maşinile căzute în prăpastie. Bubuie şi ard cu flăcără până la cer. Am sunat să le povestesc ce s-a întâmplat. Au spus să ies la drum şi să m-aşez pe parapet c-au să trimită pe cineva să mă ia. Întotdeauna trimit ei pe cineva să te ia, nu fiindcă n-ai ştii drumul înapoi, ci fiindcă nu ştii unde trebuie să ajungi, la miazăzi sau la miazănoapte.
Fusese o zi groaznică, mohorâtă ca un fund de tuci, urmând altor zile groaznice, mohorâte ca un fund de tuci. O ploaie mocănească întindea necontenit voaluri subţiri răsfirându-le peste pădure sub rostoglirile neegale ale vântului. Norii se îndesau unul în altul ca oile zgribulite la intrarea în saivan, împungându-se cu coarne ascuţite scânteietoare şi desenând umbre dense peste văile strânse ca în capcana de vulpi de crestele stâncoase. Aşa afară, le fel şi înăuntru. Ploaia pătrunsese prin toate crăpăturile zilei şi secunda prinsese rost de mucegai. Gândurile ca norii, izbindu-se unul de altul şi de pereţii moi şi dureroşi. Mirosul fulgerelor prinse încă în teacă vorbeau despre furtuna ce-are să vie negreşit. Când am intrat pe serpentine am presimţit că ceva rău are să se întâmple. Şoseaua era udă iar maşina mergea repede, foarte repede. Dejurîmprejurul se topea ca într-un peisaj în acuarelă, scurgându-se în colturile de jos peste marginea neuniformă a asfaltului. Parapetul de fier despărţind şoseaua de hău dansa ca o bacantă unduindu-şi braţele metalice lungi şi subţiri şi ciocănind cu ele în geamurile laterale ale vehicolului. Apoi dintr-o dată s-a întâmplat nenorocirea… Am început să urc povârnisul. Anevoios. Pământul mustea de apă. Bucăţi de rocă se rupeau la atingere ca şi cum muntele ar fi fost făcut din biscuiţi. Pârâiaşe subţiri şi murdare coborau vijelios sărind din piatră în piatră ca o capră de munte, într-un joc continuu de-a v-aţi ascuns cu degetele mâinii. Piciorul nu-şi găsea locul, fiecare tentativă de a-l lăsa peste un petec solid lovindu-se de refuzul apei ce întindea covoraşe transparente unul peste altul, unul lângă altul, pentru a le ridica o secundă mai târziu şi a le muta mai jos şi mai jos, către baza prăpastiei, ca într-o alergare pe cărţi de joc.
Moartea lui nu era o tragedie. Era doar rânduirea lumii, o mişcare oarecare într-un scenariu pe care nu l-am scris şi pe care nu-l controlăm. Nici viitorul nu mai prezenta interes, doar trecutul. Singurul important era trecutul, nu pentru ceea ce ar fi fost ci pentru ceea ce-ar fi trebuit să vie după linia trasă în pământul îmbibat de apă. Urcând şi icnind am rememorat viaţa lui de la primele scâncete până în clipa fatidică. Fusese un om bun. Dar trecuse prin viaţă ca un bou aşteptând mereu momentul potrivit pentru a trăi. Atât! Asta era important. Ar fi trebuit să-mi mai aduc aminte altceva?! Ar fi trebuit să jelesc?! Sus, pe buza prăpastiei, opriseră câteva maşini şi pasagerii coborâseră curioşi pentru a urmări spectacolul macabru. Doi trei bărbaţi vorbeau la telefon, sunaseră probabil la serviciile de urgenţă. Nu mai era nicio urgenţă, urgentă e viaţa, moartea poate să aştepte oricât. Femeile îşi prinseseră tâmplele în palme şi îşi balansau necontenit capul ca o pendulă încercând să ţină viu timpul ce trage să moară.
Am trecut printre oamenii strânşi pe marginea şoselei complet neobservat. M-am aşezat pe borna kilometrică pe care scria Bucureşti 117 km, mi-am pus bărbia în palme şi am aşteptat. Nu foarte mult. Când am văzut Mecedesul roşu decapotabil am ştiut că e pentru mine. Ploaia se oprise ca prin minune. La fel şi vântul. Fata de la volan avea o rochiţă subţire şi scurta care abia îi acoperea pulpele. Era superbă, blonda şi complet artificială. “Ăsta s-a dus de-a dreptul în hău, nu-i nicio urmă de frână. A fost un cretin.” – mai aud în ultima secundă. “Nu ştiu ce să zic. Din păcate ploaia a măturat totul şi nu ne putem da seama dacă mai sunt urme.” “Fugi domnule, că nu-i nicio urmă de frână, e evident, ce dracu.” Îi fac semn fetei să stea o secundă, dar nu are răbdare. Îmi deschide portiera şi-mi face din cap să urc. N-am încotro. Mă arunc în scaunul moale şi comod. “Nu-i nicio urmă de frână?!” mă întreb îngrozit şi încerc fără succes să găsesc măcar una pe şoseaua acoperită de apă şi noroi. O secundă l-am scăpat din ochi. Atât, o secundă! Să nu fi apăsat frâna?! Ohhh…. Idiotul. Mă uit cu coada ochiului la fată. Nu are nimic natural. Acum ştiu cine a trimis-o, ştiu sigur…
Maşina scrâşneşte brusc şi dinţii de cauciuc muşcă cu poftă din asfalt. Ocoleşte grupul de oameni şi se depărtează în viteză. Nici la prima curbă nu încetineşte, ba dimpotrivă, accelerează. Idiotul… Apoi rupe parapetul şi se lansează în zbor peste prăpastie dar în loc să coboare peste grohotiş începe să urce abrupt. Fata îmi pune o mână pe genunchi şi îmi zâmbeşte cu gura largă şi dinţii roată ca la Hollywood. Gata, ştiu precis cine e. Ştiu şi încotro mergem. Idiotul! Ce mi-a făcut…

8 comentarii:

DaenIris spunea...

Ce ţi-a făcut?
Te-a dat pe mana unei fete blonde si frumoase!
:)
Multumesc pentru poveste Mi-era dor să citesc una marca "Moşu". :D

mosu spunea...

:) ooo.... e mai mult decat datul pe mana unei blonde, mult mai mult...
stii cine e povestitorul si cine e blonda? ;)

mosu spunea...

cum nu o sa vina nimeni sa ghiceasca cine e povestitorul si cine e blonda o sa rasucesc eu cheita
paiii….. daca a iesit intreg dintr-o masina facuta praf, a urcat si panta si n-are nici pe dracu, inseamna ca e ceva ciudat cu el, nu-i chiar pamantean oarecare; daca rememoreaza viata soferului inseamna ca-i e o ruda foarte foarte apropiata, pana la identificare, iar daca la sfarsit se lanseaza spre ceruri nu poate fi decat….. sufletul celui decedat… ;)
iar cat urca panta isi face socotelile daca o sa ajunga in rai sau in iad; “a fost un om bun” trage el concluzia si astfel e convins ca o sa ajunga in rai; asta pana cand afla ca de fapt soferul n-a franat, deci a fost un sinucigas, ceea ce il trimite fara drept de replica taman in iad!!!
iar blonda bineinteles ca e, ati ghicit deja, chiar necuratu….. ;)

Irina spunea...

Eu am poposit târzior pe-aici şi deja ai lămurit. Mai bine! Mereu e o blondă la mijloc, Moşu!
Misterios te-nvăluie începutul ăsta de primăvară.

mosu spunea...

:) orice blonda "tunata" trebuie sa te puna pe ganduri... caci altceva e cu siguranta sub aparente... ;)

DaenIris spunea...

Mosu', mă speriasem. Credeam că blonda e tipa de la antetul blogului meu. Da' acu' m-am liniştit! :D

Bre, dar după cum ai gândit-o, tare morbidă e povestioara. Imi plăcea mai mult inainte, când nu aflasem ce si cum... Pentru că eu mă gândeam la vreun sf, ceva cu roboti, cu organisme artificiale (blonda aia). Şi când colo, ce să vezi??!!

Lasă că sinucigaşul mai vine o tură pe "aici". Şi atunci o să vrea să "frâneze", dar n-o să poată. Că aşa e in tenis...

mosu spunea...

mi-a placut concluzia :) mda… bine e sa-ti vezi pe indelete de ale tale atunci cand le e vremea; la a doua trecere s-ar putea sa nu mai fie conditii… ;)
cat despre povestioara, parca nu i-as zice chiar morbida :) da nu e nici sf, recunosc, e ceva mai aproape de real… ;)

DaenIris spunea...

E si mai trist dacă spui că "e ceva mai aproape de real".
:(