marți, 11 august 2015

Bărbatul-ciur

Înţelesese că se întâmplă ceva neobişnuit cu trupul său încă de pe când era doar un puşti şi după ce participa la partidele de fotbal cu gaşca de cartier dădea pe gât pe nerăsuflate trei patru pahare mari cu apă.
- Nu mai bea atâta apă că uite cum iese prin tine, transpiri ca un cal...
Maică-sa avea în mare parte dreptate dar nu avusese niciodată răbdarea să vadă până la capăt cum apa intră printre buzele înfierbântate, cum se împrăştie prin corp şi cum iese apoi prin toţi porii trupului ca şi cum pieliţa lui n-ar fi fost altceva decât o sită fină, atât de fină încât găurile nici nu se văd, dar ele există acolo, minuscule, nedetectabile, nenumărate, dovadă fiind apa care aproape că ţâşneşte pe dată ca dintr-o fântână arteziana cu corp sferic...
La început nu-i dăduse prea mare atenţie, dar cu timpul îi păru atât de evident că trupul său nu e altceva decât un ciur uriaş, încât atunci când deveni un adolescent nepotolit purcese a cerceta amănunţit fiecare centimetru de piele în speranţa că va găsi mecanismul prin care, ca într-un android imperfect construit, apa întră în corp, se răspândeşte pretutindeni şi iese apoi printr-o ţesătură fină de tuburi microscopice fără să găsească nicio oprelişte în calea-i. Nicio izbândă însă! Pielea sa era ca a tuturor celor din jur, absolut umană, netedă, curată, uşor bronzată, cu o pilozitate evidentă care însă nu sfida privirea, dar atât de permeabilă încât nu putea ţine înăuntru nici măcar câteva minute apa rece dintr-un pahar obişnuit.
Surpriza mare veni însă atunci când se apropie de cei optsprezece ani impecabili, lucioşi şi ascuţiţi ca un briceag elveţian. Abia atunci constată cu nestăpânită uimire că nu numai apa îi iese prin piele ci şi gândurile. Şi cuvintele.
Fata stătea în faţa lui zâmbind şi cu inima întinsă iar el nu era în stare să spună niciun cuvânt deşi se pregătise pe îndelete mai multe seri la rând pentru întâlnirea aceea. Laşe, cuvintele strânse în cerul gurii, s-au rotit de jur împrejur, s-au rostogolit într-o parte şi alta, au dat din colţ în colţ, apoi au făcut stânga împrejur, alergând nebune prin tot corpul, pentru a ieşi în cele din urmă prin toţi porii pielii, din creştet şi până în tălpi. Pe o parte le-a văzut rostogolindu-se ca un şir de gărgăriţe rotunde către fotoliul cu braţe de stejar şi dispărând pe sub ciucurii aurii, altele au alunecat pe picior şi au rămas jos, confuze, buimace, într-o baltă cenuşie de litere îmbârligate, în timp ce, în fine, o bună parte pur şi simplu a început să plutească spre tavan, rămânând agăţate cu capul în jos, unul lângă altul, cu capetele acoperite de aripi mari ca o colonie de lilieci speriaţi.
Mai mult, gândurile, împlinite, rotunde şi cuminti ca doi motani protocalii torcând domol în creştetul înfierbântat ca-ntr-un colţ de-după-cuptor, n-au schiţat niciun gest atunci când el s-a răstit la ele şi le-a cerut să fie fiare, să se transforme într-o pereche de pantere rele, să se agite, să urle, să sfâşie. Ba mai mult, sătui de lupta surdă pe care o ducea cu el însuşi, grăsunii motani au coborât abia păşind din creştet prin ochi, prin nas, prin buze, prin artera femurală, până în călcâi pe unde au ieşit păşind pe perne pufoase de nori şi au dispărut ca şi cum n-ar fi existat niciodată .
Asta l-a înfuriat şi l-a îngrozit în egală măsură. Nu numai că înlăuntrul său era atât de necuminte încât s-ar fi putut prelinge în exterior la fiece înclinare mai sănătoasă a trupului dincolo de verticală, dar găurile dintr-însul erau atât de mari încât pe-acolo ar fi putut ieşi bucăţi întregi de înlăuntru, o inimă rănită, o bucurie uriaşă cât un stejar centenar, o mâhnire cât Marea Roşie, e teamă ascuţită ca un cactus de Arizona…
Şi asta n-a fost nici pe departe tot. Nu, nu, problemele au apărut cu adevărat mai târziu, mult mai târziu şi de acolo de unde nici nu se aştepta. Primele au venit de la două lebede. Impecabile. Perfecte. Apăruseră de niciunde pe un petec de apă născut din neîmpăcarea pământului cu propriile-i lacrimi. Imaginea lor era absolut ireală. El s-a apropiat tiptil privindu-le cu ochi ficşi aripile orbitor de albe până când penele au început să capete contururi înaripate iar în pupile a putut să le citească povestea ultimului zbor. Lebedele îşi înfăşuraseră gâturile lungi unul în jurul celuilalt şi dansau îmbătate de plăcere. Asta până când l-au zărit urmărindu-le. Şi atunci, imprevizibil, neaşteptat de crude, au început să-l ciugule, întâi degetele, unul câte unul, apoi mai departe, tot, până când din palmă n-a mai rămas nimic, pentru a pătrunde prin braţ ca printr-un tunel de trestii până la piept şi a-i ciuguli inima. Şi au rămas acolo, n-a mai putut să se rupă de ele, sfâşiindu-l pe dinăuntru, bucată cu bucată, încolăcindu-şi gâturile lungi şi dănţuind bacantic.
Iar aceasta a fost prima dintr-un şir lung de întâmplări care l-au făcut să înţeleagă că de fapt pericolul cel mai mare legat de propriul trup nu era să-şi piardă înlăuntrul aşa cum crezuse în mod fals o bună bucată de vreme, ci să fie devorat de propriul dejurîmprejur ce pătrundea cu ferocitate prin porii lărgiţi ai pielii până în cele mai intime colţuri ale lumii interioare.
După lebede imediat au fost castanii. Vara era pe terminate, dimineţile erau răcoroase iar nopţile lungi, grozav de lungi. N-a văzut frunza de castan şi a călcat-o din greşeală cu piciorul stâng. Moartea cuibărită în frunza ruginie a rânjit cu gura până la nervurile cele mai îndepărtate şi a înfipt gura ştirbă în pielea crăpată a pantofului. El ştia că undeva pielea pantofului era crăpată şi că acesta icneşte cu glas de iarbă crudă la fiece pas. Frunza s-a strecurat pe-acolo, apoi prin gaura din ciorap, prin tuburile mici deschizându-se spre orincotro din călcâi şi a pătruns cu totul în trup. Nu şi-a dat seama de asta decât vreo săptămână mai târziu când au început să-i crească ramuri în globii oculari şi să i se înceţoşeze privirea. Căutându-se mai atent a descoperit că tot înlăuntrul era plin de ramuri uscate de castan şi că îi era tot mai greu să ţină braţele pe lângă corp, pentru că le simţea din ce în ce mai rigide. Din ziua a cinsprezecea nu a mai putut merge la servici căci îi ieşiseră frunze ruginii prin urechi şi a rămas închis în casă ca într-un glob de cristal.
Si au fost apoi toate celelalte, nisipul, noaptea, cerul, marea, vrăbiile, cântareţul din acordeon, fata în rochia cu buline galbene, florile, iarba, cărăbuşii, cântecul, zămbetul, sărutul, palma strânsă în palmă, durerea, vaietul, chinul, teama toate făcându-şi loc prin porii trupului său şi ocupându-i înlăuntrul pentru a-l lăsa dezvelit în bătaia furtunii ca pe un pui de ţestoasă dezghiocat din platoşa-i groasă.
Şi probabil că toate ar fi putut fi duse dacă într-o zi, când a ieşit din casă, dejurîmprejurul întreg n-ar fi sărit să-l pătrundă. Întâi a fost muşcata care l-a prins de-un colţ al privirii tocmai când cobora prima treaptă, apoi bradul care l-a lovit decisiv în beregată înclinându-l, petuniile ce i-au prins mâinile în cătuşe de verde şi mâna-maicii-domnului agăţându-l de-un gând nerostit. Apoi trandafirii şi casele şi strada şi cerul. Toate l-au pătruns într-un tsunami uriaş rostogolindu-l într-o parte şi alta ca pe un nimic rotund şi veşted.
N-a schitat niciun gest de apărare deşi se gândise o viaţă întreagă cum poţi astupa gaurile din piele prin care se scurge apa abia băută dintr-un pahar mare de sticlă, sau cuvintele ce nu-şi găsesc locul, sau gândurile leneşe. Aşa cum n-a aflat o viaţă întreagă deşi s-a gândit mult şi temeinic cum poţi astupa găurile făcute în trup pentru a se strecura înăuntru de către lebedele albe, sau de stârci, sau de vrăbii, sau de fluturi, sau de castani…
Nici vorbă să găsească vreo soluţie, găurile se căscau tot mai mari…

3 comentarii:

Irina spunea...

Tu spui ca personajele mele mai au un pic si merg, dar ale tale se fac ciur, se fac pasari, dispar, se integreaza sau se dezintegreaza, se fac case... Se fac ca nu-s fiinte de pe la noi, au toate o planeta a lor in imaginatia ta, dragul meu.
Nu-s' cum faci, dar se simte in piele aproape palpabil ceea ce experimenteaza dumnealor, eroii. Si ma simt, la final de poveste, ca in copilarie, cand se sfarsea basmul. Si mai voiam... Si-o luam de la capat, prefecandu-ma caaaa "nu stiu" cum se va termina. Sa mai am odata bucuria sau mirarea de la final.
Cred ca asta e caracteristica de baza a scrierilor de pe blogul tau, au ceva basmic, tip-vraja asupra celor ce au imperioasa nevoie de a evada si in alte dimensiuni. Iti ramane urma calda, umana pe cuvinte, asa cum ramane parfumul foilor dintr-o carte abia inchisa.

mosu spunea...

:) ca de obicei cuvintele tale sunt mai frumoase decat textele mele...
multumesc!
cred ca povestile ies asa precum spui pentru ca povestesc (impachetat cu atentie, e adevarat) ceea ce simt si atat!

Irina spunea...

... si asta nu e putin lucru... eu stiu bine.