joi, 25 februarie 2016

Diamantul

Uite, acolo în adânc, ce grozav străluceşte
Îmi spun cu glas hotărât aplecaţi peste umărul meu
Scormonesc cu privirea printre algele lungi
Şi apa mâloasă, nu se vede nimic
Uite, acolo mai la stânga, un diamant trebuie să fie
Nici vorbă de strălucire, doar scânteieri fuginde
Trebuie însă să beau, să beau toată apa
Până când lacul are să dispară
Şi atunci am să-l pot atinge cu degetele
Haide încă un pic, încă o gură
Deja se vede mai mare şi mai strălucitor
Îmi spun aplecaţi peste umărul meu
Iar eu beau mai ceva decât cocoşul moşului
Mai e doar o dungă, mai e doar un deget
Acum nu mai e nimic
Doar scoici cu muchii scuţite
Pietre rotunde zâmbind galeş la soare
Şi niciun chip aplecat peste umăr
Numai trupul meu buhăit uscându-se
Între trestiile umede
De ce, de ce nu mi-aţi spus că sunt peşte?

4 comentarii:

Cristina spunea...

Fabulos! Pur si simplu fabulos!!

Ai trasat o Paralela analogica cu valoare exponențială.

Sabotajul nu poate atinge ceva ce nu exista, si anume o limita...

mosu spunea...

uffff... cu toata matematica mea, recunosc ca aici m-ai incurcat! e de bine?! ;)

cristina spunea...

:)))) da, mosu. e de bine. la mine totu-i de bine.
si in rarele ocatii cand e de rau, cu siguranta iti dai seama :)))

mosu spunea...

ultra!