marți, 23 februarie 2016

Indigo

Ochii se-nfiripă din noapte
vârtelniţă smulgând din caier fir subţire
privirea prinsă în două pioneze pe uşa de la şifonier
sub afişul cu Marie Laforet sfârtecând înlăuntrul
zâmbetul alergând pe pereţi ca o pensulă galbenă
acoperind banalul în floridesori
înşurubându-se adânc în noapte
precum un tirbuşon în sticla de
Romanee-Conti Grand Cru Domaine de la Romanee-Conti
85% pinot noir glasul
din gând ascuţit trupul creionat cu migală
dungă lângă dungă până ce liniile capătă mătase
şi continuă a se ţese singure una dintralta
toate puse cap la cap pentru a construi întregul

asta până într-o dimineaţă
când la uşă a bătut o alta care-ţi semăna perfect
şi care mi-a spus pe nume
- tu cine eşti, am întrebat-o

3 comentarii:

Irina spunea...

Ţi-a răspuns? Păi se pare că are ochi adânci (negri?), un zâmbet greu şi preţios ca vinul de Burgundia... Doamne, că frumoasă trebuie să mai fie! Şi mlădie, şi insinuantă... Ca o nălucă...
Ciripesc tot mai gălăgios vrăbiile pe pervaz?
O invidiez pe domnişoara Indigo, ea îţi spune pe nume, te ştie...

mosu spunea...

:) cred c-am zbarcit-o un pic cu poezia asta
n-am vrut sa pun accentul pe vrabiute si nici pe femeie ci pe zvac, pe relatia dintre ele...
cine e femeia descrisa, dar cea care bate la usa?! cred ca adesea construim din bucati proiectii ale celor pe care-i pretuim ce ajung sa se rupa complet de real si sa salasuiasca de sine statatoare in lumea noastra interioara

DaenIris spunea...

Știi, Moșu, cred că m-am indrăgostit de cuvintele tale.
Să fie, oare, blestemul tuturor bărbaților care m-au iubit de-a lungul timpului pentru poveștile mele? :D