duminică, 29 martie 2020

despre lucruri esențiale

amfiteatrul era foarte mare iar oamenii erau foarte mici
nu li se vedeau decât capetele între două rânduri de scaune
unora nu li se vedea decât fruntea altora doar privirea
a venit apoi un domn a dat drumul la proiector
peretele s-a luminat cât era de mare iar domnul a citit cu glas tare
“să vorbim despre lucruri esențiale”
sala a tăcut și domnul a început să prezinte grafice
și formule matematice și enunțuri complicate
nu s-a arătat obosit nicio clipă
a dat într-una din mâini și a arătat înspre sală
accentuând că acestea sunt lucrurile esențiale
când în cele din urmă a terminat și
a întrebat daca are cineva vreo nelămurire
eu am vrut să știu de ce este soarele galben
dar domnul mi-a spus mustrător că aici nu vorbim
decât despre lucruri esențiale apoi altcineva
l-a întrebat despre o integrală de gradul trei de pe pagina paisprezece
și mai multe iar eu am ridicat din nou două degete
și probabil că domnul uitase că eu am mai pus o întrebare
de ce au florile petale aș fi vrut să mai știu dar
domnul mi-a spus că sunt nepoliticos și m-a poftit să ies din sală
însă a ieșit dumnealui căci timpul îi expirase
apoi a fost pauză pe urmă a intrat un alt domn a pus jos servieta
a dat drumul la proiector pe perete au apărut două sonde
iar domnul a citit cu glas tare
“să vorbim despre lucruri esențiale”

despre alte lucruri esențiale…  

sâmbătă, 21 martie 2020

Coronavirus de Colibrești

Tanti Marioara are coronavirus. Nu, nu i-a spus niciun medic, i-a spus Costică. Costică nu are coronavirus, Costică are un tractor. Că de-aici i s-a și întărit credința cu coronavirusul, de la tractor.
- Tanti Marioara, mie tractoru îmi zice când e bolnav, că tușește într-un fel anume. Îl știu ca pe copilu meu. El îmi zice ce îl doare, eu îl ascult, notez și purced să-i alin durerile. Când nu-i a bună face așaaa... pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, în loc de pâr-pâr-pâr-pâr, pâr-pâr-pâr-pâr și atât! Și eu știu atunci că a luat ceva virus, pă la curele, pă la aprindere, pă la apa din motorină că-i prea multă. Uneori nu-i decât o năpârcă de șobolan flămând care s-a băgat înăuntru la motor și roade firele. Da atunci e simplu, că am o bobină de sârmă pe schimbător, le înlocuiesc, le izolez cu lecoplast și gata, e ca nou băiatu. Alteori e mai grav, că d-aia am și nevoie de statoscop. Că atunci dau drumul la motor și stau așa lângă el să-l ascult. Daca tușește dau să aflu de unde vine tusea, ca s-o alung. Da dacă stă, e problemă mare. Înseamnă că virusu l-a atacat acolo unde îl doare mai tare, la ardere. Ca de exemplu acuma, că de când cu virusu ăsta nou, nu știu ce are da nu mai tușește la fel. Acu face pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pac! Pac ăsta e nou și tare mă îngrijorează, chiar dacă statoscopu îmi spune că nu stă. Așa și cu matale Tanti Marioara, tușești, tare urât mai tușești. Tușești taman ca Grigore al meu, pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc pâr-pâr-pâr-pâr, poc-poc, pac! Îi musai că l-ai luat!
Tanti Marioara și-a făcut cruce de trei ori, a scuipat în stânga, apoi și-a făcut încă de trei ori cruce scuipând în dreapta, apoi a făcut zece pași îndărăt închinându-se încă o dată și a exclamat doar atât: „Doamne Sfinte!” Pe urmă l-a lăsat pe Costică sprijinit de stâlpul porții și s-a dus să dea la vacă.
Abia trei seri mai pe urmă a aflat că nu-i de glumă cu virusu, că dacă nu-l are îl ia de la alții, iar dacă îl are deja, îl împarte cu restul. Că Patricia o să-l ia prima, apoi Mihăiță, apoi alea micile. Tanti Marioara tare s-a mai speriat, dar nu s-a pierdut cu firea. Că-i vădană zdravănă și trecută prin greutățile vieții. Și-a scuipat în sân de cinci ori și o dată peste umăr, și-a strâns nodul de la basma sub bărbie și l-a întrebat răspicat pe Clevete:
- Și acu ce trebuie să fac?
- Păi întâi de toate trebuie să te speli pe mâini cu dizifectant – a spus Clevete cu hotărâre, ridicând în aer arătătorul de la dreapta, pe care-l prinse și-l scutură bine cu degetele de la stânga, proclamând limpede. Asta una la mână!
- Apoi nu atingi pe nimeni și nimic, iar dacă atingi, iar te speli pe mâini – reluă Clevete ridicând și mijlociul de la dreapta, alături de arătător, în timp ce stânga se repezi vijelios să-l prindă și pe acesta și să-l scuture bine. Doi la mână!
Dar în timp ce degetele de la stânga se repezeau vijelios spre mijlociu, ca să îl prindă și să-l scuture bine, urechile auziră cuvintele pe care buzele le lăsaseră să scape. Clevete se rușină, opri degetele stângii din înaintarea vijelioasă și izolă mâna în buzunar.
- Trei...
- Care trei măăă... Hoo, stai așa! – îl opri Tanti Marioara încruntată. Nu trece ca nărodu peste șine. Ce-i ăla dizifectant?
Clevete se opri brusc și rămase câteva clipe așa încremenit, ca și cum ar fi intrat cu bicicleta în gardul de la dispensar.
- Dizifectant ieee... ca și cum dai cu spirt pe bubă.
Tanti Marioara se strâmbă, se scărpină în ceafă pe sub basma și decise rapid.
- Bine, atunci o să merg mâine la Coop să iau spirt. Vreo trei sticle... ba nu, vreo cinci, ca să-mi ajungă până la anul.
- Da! Da tz! – făcu Clevete rânjind șmecherește.
- Ce-i mă? Ce tz?
- E bine tanti, doar că s-a terminatără sticlele. Că toată lumea zise ca matale și ultimele zece le luă a lu Lombardezu, că cică lui i s-a infectat tot neamu. De la o ploșniță murdară pe picioare zic ei, da lumea zice că de la italianca aia de-a luat-o.
Tanti Marioara țuguie din nou buzele și după ce cugetă o vreme reveni cu o posibilă soluție salvatoare.
- Atunci o sa mă spăl cu pălincă, că și asta arde. Că d-asta punea ăl bătrân în loc de dizifectant. Pălinca merge?
- Cre că! – bombăni Clevete mărunt, fără să ridice ochii.
- Cât despre doi, Doamne apără și păzește, că-s femeie bătrână, pe cine Doamne Sfinte să mai ating?
- Nu Tanti Marioara, că asta nu are treabă cu secsu. Că nu se ia prin lichide, se ia numa prin solide. Cum să-ți explic eu lu matale, virușii ăștia e ca țânțarii, aproape că nu se vede și nu se simte. Se așază pe toate alea, pe piele, pe haine, pe stâlpu porții și stau acolo nemișcați paișpe zile, pe urmă se plictisesc și pleacă mai departe. Și îs așa de mici că nu-i vede nimeni, decât doctorii, că ei au ochii mari și dacă nu-i au, pune ochelari. Și ăștia nu ia ca țânțarii, ăștia dă, dă boală, dă febră, dă tuse. Și d-aia n-are treabă cu secsu, da are cu atinsu, așa cum atinge degetele de la stânga pe alea de la dreapta – zâmbi Clevete pe sub mustață, roșind abia sesizabil și privind în jos spre mâna prizonieră în buzunar.  Că dacă te atingi de cineva, țop, virusu sare de pe o mână pe alta și intră sub pielea lu matale. Da nu numa cu atinsu e problemă, că ăștia și zboară, da zboară numa trei metri, că pe urmă obosește. Deci trebuie să stai la mai mult de trei metri de oricine dacă nu vrei s-o iei. Da cel mai bine e să nu ieși din casă deloc, iar dacă ieși să nu vezi pe nimeni – mai adăugă Clevete sfătos, acoperindu-și cu mâneca cămășii ochii, pentru exemplificare.    
- Trei metri? Și asta cam cât e mai precis? – întrebă Tanti Marioara încruntându-se.
Clevete își puse o palmă sub bărbie și rămase cu capul înclinat gânditor înspre dreapta. Apoi îl răsuci înspre stânga și mai rămase cu el așa ceva vreme, încercă să deschidă gura pentru a se opri imediat și în cele din urma decretă.
- Trei metri e ca de la coarnele vacii la cur, când stă cu coada întinsă – concluzionă el mândru.
Tanti Marioara încercă să întindă imaginar pielea vacii, cu tot cu coada întinsă, pe ulucile de la gard și se îngrozi.
- Vai de mine și de mama mea, e mult, e foarte mult! Și io cum mai dau de mâncare lu Patricia, lu Mihăiță și lu alea micile dacă atâta-i trei metri? Că moare ei de foame înainte să moară țânțarii ăia ai tăi de plictiseală.
Clevete simți responsabilitatea momentului și se încrâncenă într-însul pentru a găsi o soluție pentru problema proaspăt ridicată.
- Cu furca – sări el cu gura până la urechi. Că este și furci de trei metri, iar dacă nu este le pui matale o prăjină lungă în fund și gata.
- Ce vorbești istetule! Să le dau la găini grăunțe cu furca, bravo! La astea le arunc din poală peste gard, io la vacă și la porc mă gândeam.
- Da tanti, la... – încercă Clevete să remedieze situația dar era deja prea târziu.
- Lasă, lasă, că mă descurc eu, tu treci la trei – îl repezi ea, pentru a reveni apoi subit. Auzi, da dacă degetele atinge... da lasă... – renunță în cele din urmă, privind în ochii lui Clevete și citind în ei că persoana nu prezintă suficientă încredere pentru un subiect atât de sensibil.
- Treiii... - începu Clevete, dar nu mai reuși să înnoade firul cuvintelor. Trei rămase să plutească o vreme în aer ca un nor străveziu, fără contur și fără substanță. Aaa... trei e că dacă o iei e musai că o s-o și dai. Deci nu ai voie cu avionu, cu trenu, cu mașina, sau cu vaca. Că altfel trebuie să vină să te ia cu aiaaa... cum îi zice... cuuu... trotineta... na, c-am uitat...
- Cum cu vaca, mă nărodule!
- Pai nu-ți spusei tanti de ăia trei metri?! Dacă e să te ferești de dat, trebuie să te ferești și de luat și invers. Cum o dăm tot la vacă ajungem...
- Hai lasă-mă că mă înnebunești. Zi mai bine io de unde știu că îi am?!
- Păi dacă virușii ăștia te place, intră în pielea lu matale și din cauză că se freacă prin tot corpu dinăuntru ca să ajungă care încotro, se încing și faci febră – turui Clevete dintr-o răsuflare, ca și cum ar fi învățat textul pe de rost.    
- Așaaa?! – se miră până peste poate Tanti Marioara.
- Și pe urmă e problema că te lasă fără suflare.  
- Da de ce să te lase, mă, fără suflare?!
- Pai io știu tanti? Cred că de la atâta alergare, că așa zicea și Maricica lu Furnică, că ea dimineața când aleargă singură pe uliță ca să-și ție silueta, ajunge acasă moartă și cu răsuflarea tăiată. Auzii că așa-i și cu virușii ăștia, te lasă moartă și cu răsuflarea tăiată.
- Drăcia naibii – murmură Tanti Marioara rămasă cu gândul la umbra vacii cu tot cu coada întinsă. Era imensă. Și atunci ce-i de făcut?
- Păi tanti, dacă e semne de viruși, cel mai bine e să te întinzi în pat și să bei un ceai cald.
- De care?
- De orișicare, nu contează, cald să fie. Că atunci virușii nu mai trebuie să alerge atâta, ba se gudură în ceaiul ăla fierbinte ca-n plapumă și uită să mai ajungă unde voia ei să ajungă.
- Ei, asta nu e așa greu. Da ia spune tu Clevete, dacă fac io toata astea, trece?!
Clevete rămase iar înțepenit, ca și cum n-ar fi reușit să-si desprindă bicicleta din gardul dispensarului și nici nasul dintre cărămizi.
- Musai tanti! – minți el hotărât, căci în Colibrești nimeni nu fusese infectat de viruși și cu atât mai puțin lecuit.

***

- Auziși Vetuto?! – mormăi Tanti Marioara către femeile care veneau pe-nserat cu vacile către casă, ca niște umbre alunecând pe fundalul unui tablou în tonuri multiple de albastru.
- Ce-i? – răspunse una din ele lăsând funia vacii.
- Cică virușii stă ca țânțarii pe piele paișpe zile, pe urmă se plictisește și pleacă.
- Știu, îmi zise Clevete.
- Da auzi...
- Ce-i?
- Dacă degetele de la stânga nu prinde degetele de la dreapta, da prinde altceva, se ia?
Femeia rămase încremenită locului, o măsură pe Tanti Marioara din cap până în picioare, luă distanța socială de trei metri și murmură abia auzit.
- Cred că te-a prins, femeie...
Apoi ridică iar funia vacii și o porni încetișor către casă.


miercuri, 11 martie 2020

Dincolo de ferestre

Moș Buturugă s-a supărat. Le-a auzit cu urechile lui pe babe cum îl bârfesc. Și nu o singură dată! Ca și cum toată vremea n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să stea cu ochii pe dânsul. „Cât îi ziua de lungă bea, îi e nasu roșu ca creasta de la cucoș” cârcotea mai deunăzi Filofteia pe băncuța din fața porții, în timp ce vecinele îi țineau isonul. „Da, da, se clatină pe uliță ca plopul lui Ciutură când bate vântul dinspre răsărit. Un om de nimic” înțepase și Elefteria pe sub coaste. „Nici nu m-a recunoscut alaltăieri când a ieșit de la crâșmă, așa i se încrucișau privirile” adăugase și Paraschiva, împletindu-și vorbele cu ale celorlalte două, cum împletit e odgonul ce ține barcazul strâns lângă mal. „Un om de nimic... un om de nimic...” bombăne moș Buturugă neclar, privind pierdut spre fundul paharului, acolo unde o furnică se zbate în bruma de lichid rozaliu. „Da, beau! Beau ca să-mi înec amarul! Ce le doare pe ele la bască? Nu fac scandal, nu dau cu pumnul, nu trebuie să mă ridice nimeni din șanțul de la marginea drumului. Sunt un om cumsecade! Beau ca să zbor. Dacă beau pot să mă înalț ca un vultur, altfel nu sunt decât o găină bătrână, ciugulind din grăunțele căzute în ogradă”.
Lumea se vede altfel dincoace de retină, în timp ce dincolo e un continuu vârtej, o continuă zvârcolire, pe care moș Buturugă nu poate să o urmărească, apăi să o controleze. Și măcar de s-ar opri pentru o vreme. Dar se învârte, se învârte, se învârte amețitor, ța-ca ța-ca, ța-ca ța-ca, precum mecanismul unui ceas învechit, icnind din greu de sus din turlă, pentru a tine pasul cu timpul.
„Ai văzut?! De dis de dimineață s-a așezat lângă ulcică! Deja îi sticlesc ochii ca lui Vârtej, cotoiul lu Maricica, când dă iama în mâțe” se iscă Paraschiva cu coatele sprijinite de stâlpul porții. „Zău soro, nu se mai satură, parcă e un butoi fără fund” adaugă și Elefteria cu mâinile în sân și privind în curmeziș peste creștetul Paraschivei spre Ion a Popii care-și numără pașii pe drumul către crâșmă. „Are să dea colțul de atâta băutură, că nu-l mai potolește Dumnezeu” mai pune paie pe foc și Filofteia, scuturând din cap înspre Elefteria, cu ochii tot spre Ion a Popii.
Moș Buturugă s-a saturat! I-a ajuns cu vaietele lor și cu vorbele aruncate aiurea peste gard, cum aruncate sunt vrăbiile gureșe de vântul ce învolbură diminețile. Niciun minut mai mult nu o să le mai lase să împrăștie împunsăturile și neadevărurile.
Moș Buturugă a pus blană lângă blană și a construit gard înalt care să le cuprindă pe babe înapoia privirii. Apoi le-a vopsit Elefteriei, Filofteiei și Paraschivei casele cu smoală. Le-a acoperit cu totul, astfel încât urma lor în dejurîmprejur să rămână doar o pată cafenie, înainte să dispară cu totul. „Hei, bețivule, deschide-ne poarta!” dă cu pumnul Paraschiva în retina ferestrei. Dar nu o aude nimeni, nu mai e suflet în jur. Moș Buturugă își râde în barbă. „Ticălosule și tâlharule, dă-ne drumul de aici” țipă și Elefteria zgâlțâind stâlpii înlăuntrului. Moș Buturugă s-a liniștit, nici nu mai are nevoie să bea. Stă toată ziua cu ochii închiși și se preface că doarme. Își imaginează că e vultur și că nimic nu se poate împotrivi alunecării în albastru. „Ucigașule, lasă-ne să plecăm strigă și Filofteia, dar lui moș Buturugă nici că-i pasă. Gardul e înalt și nimic nu răzbate dincolo și dincoace.
Doar sâmbăta, când se duce la târg să mai cumpere d-ale gurii, lasă poarta deschisă...

vineri, 6 martie 2020

ochelarii mei noi

cu ultima pereche de ochelari am dat lovitura
nu numai că văd contururile mult mai clar
dar le pot frunzări interiorul de exemplu cuvintele
de fiecare dată când rostești un cuvânt
eu îi văd prin oglinda lui O rădăcinile
așa cum pescarii văd prin solzii de apă
foamea peștelui nepăsător sau simțurile
la fiecare atingere a primăverii ce se înfășoară
ca un fir de mărțișor în jurul unei dorințe subțiri
simțul acesta focalizează prin lentila ochelarilor
cu atâta intensitate încât interiorul meu arde
șiii... nu în ultimul rând trupul tău
pe care de fiecare dată când îi rotunjesc cu privirea conturile
îl descopăr prin lentilele noilor mei ochelari că nu e
căci eu sunt înăuntru
și înăuntrul e totul
altceva nimic

duminică, 1 martie 2020

Mumuț a lu Jordie

De cum auzi lăutarii, Lelea Stanca apucă perdeaua de-o margine cât să-i desfacă obloneala de-un ochi și aruncă o privire lung pe fereastră. Din jos se vedea mașina cu mortul și în spatele ei, parcă neterminându-se, alaiul. Apucă basmaua a neagră, își înveli părul, o strânse-n două noduri sub bărbie și ieși în fugă pe poartă. Părintele Nicodim, dascălu Haralambie, crucile, prapurile, sfeșnicele, steagurile, apoi puhoi de mulțime. Mumuț a lu Jordie nu se vedea. Sicriul, înconjurat de coroane, era sus pe platforma mașinii, cu capacul rezemat de cabină, iar chipul nu i-l puteau privi decât cei câțiva apropiați. Își luă locul în dosul alaiului cu mâinile împreunate în poală și cu ochii ațintiți spre pământ, numărând pietrele din colbul drumeagului. Nu-i cale lungă până la cimitir și oricum drumul trece prin fața gospodăriei, d-aia nici nu s-a dus până la casa mortului. Îl știe pe Mumuț de când erau amândoi copilași, nici nu-și mai amintește cât de demult e ultimul chip care i se preumblă prin suflet. L-ar fi luat dacă ar fi vrut-o, dar el a preferat-o pe Anuța lu Condei, că era mai copilă, avea nasu în vânt și țâțele pline. N-a pătimit după asta. Și-a găsit și ea petecul ei și a fost mulțumită.
- Dumnezeu să-l ierte și să-i facă parte în Împărăția Cerului – șoptește baba de lângă ea, o femeie cu pielea încrețită ca pământul uscat, care-și sprijină trupul de un copilandru subțire.
- Dumnezeu să-l ierte și să-l primească și să-l odihnească, că om bun a mai fost, da iaca, i s-a sfârșit firul dă pă mosor - murmură și Lelea Stanca.
- Om bun, dară că nu! Și cu frica lui Dumnezeu! – șoptește și o femeie undeva mai în față.
N-a mai vrut să știe de el. O vreme nici n-a mai avut cum, căci a fost plecat la capitală să muncească la întreprinderile cele mari de acolo, apoi s-a întors, dar vremurile o luaseră cu mult înainte și întoarcerea lui n-a mai ridicat fir de sprânceană. Îndreptă privirea s-o găsească pe Anuța. E prea departe mortul și chipurile-s mici într-acolo, ori poate că Anuța-i acasă zdrobită de durere și cu neputință de-a merge. Nici pe Zaia nu o zărește, dar pe Zaia probabil că nici n-ar mai recunoaște-o. Era o fetișcană crudă, cu vino-ncoace ca mă-sa, pe când i-o prezentase chiar el, într-o iarna când se ivise cu treabă la primărie. Peste întâlnirea aceea se mai așternuseră probabil încă douăzeci de groase zăpezi și Zaia trebuie că mult se mai schimbase.
- A suferit tare, dar Dumnezeu l-a auzit cum se căznește și l-a eliberat din fiarele neputinței, luându-l sus lângă El – a bombănit din nou baba.
- Mult? – a întrebat Lelea Stanca. Ea nu știa mai nimic. Auzise în urmă c-o zi când mersese la poștă să trimită recipisă lui fiu-su. Vorbeau femeile că-i sfârșit și că nimic nu se mai poate face, de-i musai să se întoarcă pe dos pământul ca să-l încapă pe dânsul.  
- Cinci luni încheiate și zile dintr-a șasea – adăugă baba.
- O lună o șezut numa în pat – zori lucrurile și femeia din față.
Pe Lelea Stanca o podidiră lacrimile. Nu fiindcă ar fi vrut să bocească mortul, nici fiindcă iubirea ar fi înmugurit ca vrejul îmbibat de ploaie din salcâmul pârjolit de pojar, dar așa se sloboziseră ele, deodată, fluturi albi apucând sufletul de-o pulpană și trăgându-l să se desfacă din trupul schilodit și să se înalțe mai ușor către cer.
- Oh, Doamne, apară și păzește! Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ – murmură stergându-și lacrimile cu un colț de basma. Apoi aruncă iar priviri ascuțite înspre mașina cu mortul doar doar o vedea-o pe Zaia. Mai erau trei aruncături de băț până la intrarea în cimitir și oamenii se apropiau unii de alții, ca și cum ar fi vrut să-i țină mortului de cald cu sufletele lor.
- Zaia unde-i? E sus în mașină? – se auzi ea întrebând șoptit. Nimeni nu-i răspunse însă și o vreme merseră umăr lângă umăr, tot adunându-se. Mașina opri în cele din urmă în fața porții și bărbații săltară sicriul pe umeri. Părintele Nicodim o luase înainte spre groapă și oamenii după el. Lelea Stanca își făcu loc printre trupuri încercând să ajungă în față.
- Unde-i Anuța? Zaia-i aici? Anuța e? Ați văzut-o pe Zaia? – icni ea de câteva ori fără izbândă.
- Care Anuța femeie? – o repezi un bărbat aspru cu o coroană de crini albi din hârtie în mână.
- Anuța, femeia lui.
- Femeia lui Mumuț?! Să tot fie acasă cu el. Nu-i e prea bine…
Lelea Stanca rămase stană locului. Oamenii treceau pe lângă ea înghiontind-o, luând calea preotului și dând înveliri de-nsuflețire deschiderii pământului.
Baba alături de care mersese o ajunse din urmă.
- Apăi mortul… cine-i mortul? Cine-a murit aicea? - întrebă Lelea Stanca sfârșită, abia găsindu-și graiul.
- Miluț! Miluț a lu Nicoară. Băiat bun, săracul...
Lelea Stanca rămase o clipă înțepenită, ca și cum o țepușă uriașă i se strecurase prin creștet, trecuse prin tot trupul și se înfipsese în pământ, împietrind-o locului.
- Da a lu Jordie? Mumuț a lu Jordie când o să moară?
- O muri mâine maică, nu-i grabă – o mai auzi bombănind pe bătrâna depărtându-se la brațul nepotului.
Cortegiul se vedea din ce în mai mic. De-acum erau adunați cu toții în jurul gropii. Doar groparii ședeau mai într-o parte sprijiniți în cazmale. Lelea Stanca, își trase o clipă sufletul, mai șterse o urmă de lacrimă întinsă pe obraji, apoi o luă încetișor înapoi către casă.


marți, 25 februarie 2020

o poveste cu un lac

am citit o poveste cu un lac
și cu o femeie care fugea de oraș
sau de lume nu îmi mai aduc bine aminte
avea și de ce aerul era fierbinte și nisipos
drumurile balustrade arzând
oamenii doar furnici grăbite mereu
când își termina jobul se pierdea pe străduțe lăturalnice
umbrite de coroane bogate de arbori
până în periferii la căsuța de la marginea lacului
acolo își scotea blugii și bluza albă subțire
și în pragul serii se cufunda goală în apa răcoroasă
alunecând prin ea ca un pește fără să-i tulbure oglinda
se îndrăgostise de apă
după o vreme femeia a început să poarte
doar bluze cu mânecile lungi și mănuși subțiri de mătase
căci trupul i se acoperea de solzi argintii
când însă i s-a făcut atât de sete
încât nu numai buzele jeleau arzânde
ci si umerii, coapsele, sânii și palmele
a încetat să mai meargă la job
apoi a încetat să mai meargă

la flea market un bătrân a vândut miercuri seara
o bluză albă de damă și o pereche de blugi aproape noi
pentru doar un dolar și treizeci și șapte de cenți


sâmbătă, 22 februarie 2020

casa părăsită

am ajuns la casa părăsită despre care îmi vorbise K
nu avea nici acoperiș nici ferestre
pădurea intrase pe ușa din față
în timp ce lucrurile rămăseseră într-o cuminte dezordine
fotoliile, cărțile, ceainicul și ceșcuțele albastre,
veioza cu abajur rotitor din hârtie cerată
răsturnată peste covorul acoperit de frunze
ca și cum cineva voise să se lepede în fugă de viață
și să intre lipsit de orice atingeri într-o lume mai bună
doar scara interioară părea să fi rămas în prezent
întinzându-și treptele ca niște brațe de miriapod
gata să te apuce de manșeta pantalonului
am călcat ușor lemnul tânguindu-se la fiecare apăsare
și m-am înălțat până la primul etaj
apoi până la mansardă, apoi mai sus până-n pod
dar scara continua să urce în spirală peste oraș, peste lume
undeva deasupra se mai vedea o ușă
sau poate doar o fereastră

vineri, 14 februarie 2020

Bărbatul cu două baroase

Firică îi cunoștea pe țigani. Ei bine, nu chiar pe toți, ci doar pe o parte dintre ei. Erau șuți. Unii, cei mai bătrâni, erau pricepuți și la meșteșuguri. Trecuseră de câteva ori prin sat în anii din urmă. Își instalaseră șatra pe pășunea de la marginea obștii și băteau pe la porțile oamenilor încercând să vândă din cele ce lucrau, majoritatea vase din cupru sau din aluminiu, mici obiecte din lemn pentru gospodărie, dar și bijuterii simple din metal sau din păr de cal, cu care furau ochii fetișcanelor. Asta ziua. Noaptea, săreau gardurile gospodăriilor și furau de-ale gurii de prin curțile oamenilor. Nu erau pretențioși, luau orice le cădea în mână, păsări, legume, fructe, grâne, vin. Altceva nimic! Începeau chefurile pe când Soarele încă se mai gândea dacă să se trezească sau nu și le încheiau spre amiază, dormind apoi mare parte din zi până seara, când iar ieșeau pe la porțile oamenilor cu gândul la cântecele si dansurile ce aveau să vină. Își strângeau catrafusele la cel mai mic semn că sătenii încep să-și caute furcile și să își ascută coasele și dispăreau așa cum apăreau, cât ai clipi, rămânând în urma lor doar vetrele negre în care fusese fript păsăretul, mirosind însă nu a fum, ci a cărnuri fierbinți și mustind ecou de ghitară…
De data aceasta lucrurile stăteau cu totul altfel, țiganii veniseră în sat cu circul și cu șapte căruțe cu coviltir boltit. Ceruseră aprobare de la primar pentru spectacol și împânziseră satul cu afișe făcute de mână cu capul Euniciei și având scris mare împrejurul chipului ei ca o aură, “Circul Marcom”. Nimeni nu știa sigur de unde vine numele Marcom, nici măcar Armega, un țigan chipeș, înalt și uscat, cu mustața căzând peste marginea buzelor până spre bărbie, purtând mereu, indiferent de zi, o pălărie cu boruri mari care îi acoperea privirea și un costum negru uzat, dar mereu curat, cu dungulițe zigzagate cenușii, care părea să îi conducă pe țigani în noua lor viață. Unii încercau să inventeze povești când venea vorba despre numele circului, dar niciuna nu semăna cu cealaltă, pe la colțuri vorbindu-se că numele fusese de fapt citit de Armega, sau poate de altcineva apropiat, pe zidul de cărămidă roșie al unei fabrici din orașul cel mare și îi plăcuse atât de mult trecătorului, încât acestuia îi rămăsese ca o scoabă în minte. Pe Eunicia o știa. Să tot fi avut vreo șaișpe șaptișpe ani când o văzuse ultima dată. Era o codană cu părul negru ca noaptea și ochi migdalați, ademenind bărbații în cortul ei de pânză galben pai și golindu-le portofelele, nimeni nu știe cum, căci pe de o parte se șoptea că Eunicia nu-și vânduse nimănui fecioria, pe de alta niciunul dintre bărbați nu voia să vorbească despre asta. Doar șușoteau suspinând amețiți la ieșirea din cort despre gustul florii de mac, fără să dezvăluie curioșilor niciun detaliu despre floare, ori despre gust.
Țiganii își întinseseră încă din prima zi, nu la marginea satului așa cum o făcuseră în alte dăți, ci chiar în mijlocul obștii, cinci corturi mici și unul mare, vopsit țipător, în care urmau să aibă loc reprezentațiile, iar în fața sa, pe un panou de lemn, lipiseră programul spectacolelor: Ora 18 Femeia cu trei țâțe, Ora 19 Bărbatul cu două baroase, Ora 20 Aruncătorul de ghiulele, Ora 21 Bărbatul dinăuntru, Ora 22 Fecioara pasăre, Ora 23 Ghicitoarea Magnolia. Orarul era complet orientativ, căci după prima zi Firică constată că, deși ordinea reprezentațiilor se păstrase, ele durau oricât numai o oră nu, ghicitoarea Magnolia terminându-și numărul undeva înainte de zece, așa încât cei ce voiseră să își afle viitorul, trebuiseră întâi să își înmoaie picioarele într-însul. Cu aceeași ocazie Firică înțelese și că nu era vorba de fapt despre un circ adevărat, așa cum era în orașul de departe, ci mai degrabă despre mai multe barăci de bâlci strânse sub același acoperiș.
În sat sosirea circului nu fusese o surpriză pentru nimeni. Toată suflarea știa deja despre Marcom, căci vestea mersese mai repede decât roțile de lemn pingelite cu fier, sătenii aflând de pe la rudele și prietenii din satele vecine despre parascovenie, unii apucând chiar să pătrundă tainele femeii cu trei țâțe sau ale bărbatului cu două baroase. Numai despre bărbatul dinăuntru nu știa nimeni nimic...
„Ai auzit bă, bărbatul cu două scule! Hi, hi,hi!” chicotise Alupraștie dându-i un cot între coaste și deschizând un zâmbet larg cât capacul zimțat al cutiei de fasole. „Si io vreau două băăă! Să mă dorească toate femeili!” mai adăugase Alupraștie aruncând discret un ochi între picioare, acolo unde nimic nu părea să confirme ipoteza că proprietarul avea să fie dorit de toate femeili. Lui Firică nu-i fu greu să afle chiar din prima seară, că spectacolul „Bărbatul cu două baroase” avea ca personaj principal chiar un bărbat cu două ciocane mari și grele. Era un țigan solid, cu mușchi de otel, unși cu seu de oaie, strălucind în lumina felinarelor, care lovea cu sculele imense o nicovală la fel de uriașă, scoțând însă, spre uimirea auditoriului, sunete absolut ancestrale, nu înainte de a invita însă publicul să își testeze bărbăția încercând să le ridice, ceea ce reprezenta de fiecare dată o experiența jenantă pentru cutezători.
„L-ai ascultat pe bărbatul cu două ciocane? Vaaai cum le mai lovește!” i se lipise Marioara de umăr, icnind cu glas de mâță și cu ochii rostogolindu-se către cer în spirală, ca un OZN condus de un pilot matolit. „Ca stelele cântă, mă! Așa de cristalin și de curat se aude, de parcă le lovește de marginea cerului, nu de bucata aia de fier îndoit” mai oftă ea și Firică se văzu nevoit să accepte că bărbatul cu două baroase cucerise definitiv asistența feminină a satului, ba mai mult, dezgropase dintr-însele simțăminte pe care nici nu știau că le posedă.
Pe Firică nu îl interesa însă nici bărbatul cu două scule, nici ghicitoarea Magnolia, nici fecioara pasăre, deși auzise că Eunicia se făcuse de două ori mai frumoasă, iar ochii săi erau și mai migdalați, dar rămăsese tot fecioară. Pe Firică îl interesa doar bărbatul dinăuntru, din simplul motiv că oricât se străduise să afle despre ce este vorba, nimeni, dar absolut nimeni, nu putuse să îi dea vreun amănunt cât de mic despre spectacol, ca și cum cineva ar fi șters cu o cârpă curată mintea fiecărui spectator la ieșirea din cort. Iar lui Firică nu degeaba i se spunea Firică. Fusese poreclit astfel tocmai fiindcă încerca tot timpul să despice firul în patru, oricât de subțire ar fi fost el.
„Hai la circ neamuleee... vino să vezi femeia cu trei țâțe, bărbatul cu două baroase, fecioara pasăre și să-ți ghicească în palmă ghicitoarea Magnolia” țipa un țigan umflat, cu glas de furtună, după care sufla cât îl țineau bojogii într-o trompetă strâmbă de tablă. „Hai la circ neamuleee... să vezi ce n-ai mai văzut și să simți ce n-ai mai simțit”. Iar oamenii se înghesuiau, deși cei mai mulți aflaseră deja că femeia cu trei țâțe o avea pe cea din mijloc din plastic, cei drept greu de deosebit de celelalte două, iar aruncătorul de ghiulele nu era așa de spectaculos cum și-ar fi dorit, deși ultima ghiulea aruncată în staluri, de plastic de altfel, îi făcea și pe cei mai stăpâni pe sine să se scape.
Cei mai puțini mușterii se îndemnau însă spre bărbatul dinăuntru, asta fie pentru că publicitatea fusese insuficientă pe segmentul înlăuntruri, fie pentru că personajul principal nu părea să prezinte interes. Firică își cumpără bilet dar nu intră, așteptă până când marginile de pânză ale cortului se închiseră ca petalele unei lalele și abia apoi se strecură înăuntru printr-o despicătură pe care o ochise din vreme, ascunzându-se în spate, sub băncile de lemn. El voia să spioneze spectacolul, nu să îl vadă... De la prima aruncare de ochi Firică constată surprins că nu toate locurile erau ocupate, ba mai mult, locurile erau ocupate din două în două, între fiecare doi privitori existând un loc liber. „Oare cum de s-or fi așezat așa?! Mie nu mi-a spus nimeni nimic atunci când am cumpărat biletul! Oare așa au știut ei să o facă, sau i-a așezat cineva cu mâna după ce au intrat?!” se gândi Firică, mirat că organizatorul acceptase să piardă jumătate din bani la fiecare spectacol. Din spate nu auzea foarte bine, dar imediat ce luminile se stinseră apăru în pâlnia singurului felinar rămas aprins, un bărbat. Firică nu avu nicio îndoială. Era înalt și uscat, cu o mustață căzând peste marginea buzelor până spre bărbie, purtând pe cap o pălărie cu boruri mari care îi acoperea privirea și un costum negru uzat cu dungulițe zigzagate cenușii. Era Armega. Țiganul începu apoi să vorbească despre bărbatul dinăuntru. Povestea despre un alt om, care sălășluia în el, care avea un cap, două picioare și două mâini ca și el. Un om care gândea, care vorbea, care mânca și dormea ca și el. Auditoriul începuse să freamăte, deși Armega nu se înfierbânta deloc din alunecarea cuvintelor. Vorbele sale se înșirau molcom și curgeau lent, neizbindu-se-n maluri, ca un râu de câmpie, poate doar locul spre care se îndreptau să fi fost fremătătoriu. Apoi Armega povesti despre dorințele bărbatului care uneori erau aceleași cu ale sale, de cele mai multe ori altele. Firică nu auzea bine tot ce spune bărbatul, dar îl urmarea atent cu privirea. Tiganul îl captiva. Și nu doar pe el. Avea ceva magnetic în glas, ca și cum vorbele nu îi veneau din gură, ci de undeva mult mai de departe, dintr-o sferă înaltă cu care era conectat printr-un tub transparent, dar și în mișcările ce nu păreau a fi ale lui, ci ale mai degrabă ale unui bărbat care trăiește undeva într-o altă lume, plină de oameni, plină de viață și căruia el, Armega, îi este doar umbră. Iar privirile, privirile le putea doar ghici, căci niciodată nu ieșeau de sub borurile largi ale pălăriei, dar le simțea întinzându-se prin cort, alunecând peste oameni și lemne, pipăindu-le, agățându-se de ele, zgâriindu-le ca o mână descarnată și uscată de om bătrân. Pe Firică îl scoase din reverie sunetul ascuțit al unei trompete. Două fete apărură ca din senin și întinseră un cearceaf alb peste burta lui Armega. Felinarul care îi lumina fața se stinse și o lumină ciudată aprinse pânza. Prin ea se putea vedea în burta lui Armega, iar în burta lui Armega se vedea... se vedea bărbatul dinăuntru, despre care povestise mai devreme. „Bună seara, mă bucur să vă văd astă seară aici” șoptise bărbatul dinăuntru, cu un glas care nu era clar al lui Armega, ci mai degrabă al unui om bătrân și obosit. „Nu vă speriați, nu aveți de ce să vă speriați – continuase glasul – eu sunt un bărbat ca oricare altul dintre bărbații care sălășluiesc înăuntru. Poate că am mai mulți ani decât cei mai mulți dintre ei, dar altceva nimic în plus sau în minus.” Sala vui. Firică simți dintr-o dată un tremur, o energie interioară venind din sufletele spectatorilor care expandă brusc făcând cortul să se cutremure. O răceala subită, ca și cum ar fi intrat dintr-o dată cu toții într-o peșteră adâncă, cuprinse interiorul cortului. Firică se ciupi. Ceea ce i se întâmpla părea ireal. Încercă să scruteze cu privirea pânza și omul desenat peste ea și luminile și bărbatul uscat care rămăsese înțepenit în picioare. Totul părea o farsă extrem de bine pusă la punct. Atât de bine încât părea aproape reală. Și multe îl făceau să spună că bărbatul dinăuntru era aproape real. Vocea lui în primul rând părea să fie vie, spre deosebire de cea a lui Armega, apoi chipul care se mișca pe pânză nu era înghețat deloc, dimpotrivă, își mișca natural buzele, ochii, obrajii. Când privi mai atent, Firică constată că bărbatul dinăuntru chiar semăna cu Armega, doar că părea să fie cu vreo treizeci de ani mai bătrân. „În fiecare dintre voi există înăuntru o persoană vie care trăiește alături și odată cu voi. Unii o iau înainte, alții rămân în urmă, dar ei sunt acolo, trăiesc cu voi, vorbesc cu voi, se sfătuiesc cu voi. De cele mai multe ori nici nu îi băgați în seamă pe oamenii ăștia, deși ei vor să vă ajute, ei trăiesc prin voi și pentru voi. Eu am venit aici în seara asta să vă deschid ochii. Voi veți face ce veți fi crezut de cuviință după ce veți ieși pe ușa aceea, dar în seara asta veți ști că nu sunteți singuri și că cel mai important lucru pe lumea asta este să-l cunoașteți pe cel dinăuntru și să fiți împăcat cu el” Glasul chipului de pe pânză se auzea din ce în ce mai stins, ca și cum vorbele l-ar fi obosit intens, ca și cum cuvintele ieșite de pe buzele albe ar fi plecat fiecare cu câte o bucățică de energie, care l-ar fi secătuit și i-ar fi topit prezența pe pânză. Imaginea lui se stingea încet, în timp ce felinare ascunse undeva la baza băncilor de lemn începeau să-și răsfire lumina. Abia atunci Firică înțelese cu nemărginită uimire de ce lângă fiecare om era un loc liber pe bancă. Pentru că lângă fiecare om, pe locul inițial liber, ședea acum bărbatul dinăuntru, bărbatul dinăuntru al fiecăruia, niște mogâldețe transparente și bleu, de mărimea unei păpuși, ca niște jucării de gelatină, dar care se conturau din ce în mai puternic în lumina păstoasă venind parcă din miejii Pământului. Abia atunci, pentru o fracțiune de secundă, Firică descoperi și privirea lui Armega și se cutremură. Armega nu avea ochi, orbitele sale erau goale. Legând această descoperire cu ceea ce văzuse mai devreme și cu impresia că mișcările sale sunt parcă manevrate de un păpușar, Firică înțelese că Armega nu era om, el nu era nici măcar trup, Armega era doar o carcasă de carne.
„Bună seara” auzi în fața sa. Păpușa cu trup albastru străveziu își înclină capul înspre omul de lângă ea. „Bună seara” îi răspunse bărbatul zâmbind și îi întinse mâna. Firică ar fi vrut să plece, era prea mult pentru el. Se simțea ca și cum ar fi fost părtaș la împărțirea lumii între cei mari, mai mult, la împărțirea Universului între cei mari. Iar el era un nimeni, el era un nimic, un fir de praf, o scamă pe pantalon. „Mă bucur să te cunosc” se auzi iar glasul stins al bărbatului dinăuntru șezând pe banca din fața sa. „Ce mult mă bucur eu să te cunosc” se auzi și glasul bărbatului. Apoi luminile lăptoase se stinseră de tot și cortul se cufundă în întuneric, dar se umplu de șoapte, care creșteau în intensitate ca un tsunami apropiindu-se de mal. Firică simțea cum se sufocă, era o fierbere în interiorul său, o umplere de sine, care îl lăsa fără spațiu și fără aer. Nu putea așeza în chenare reale nimic din ceea ce văzuse și auzise, oricât încerca. Oricât dorea să dea un contur clar imaginilor care i se perindaseră prin fața ochilor, ele se disipau ca un nor și se așezau pe un cer fantomatic, creionând propria imagine. Stingerea luminilor fusese cu înțelepciune aleasă de cel ce regizase spectacolul. De altfel toată regia, dar și realizarea, erau demne de un Oscar. Te prindea între petalele ei ca o floare carnivoră, forțându-te să aluneci prin canalul făcut de petale până în adânc, într-un pot catifelat din atingeri suave, din miresme și culori, topindu-te în acidul dulce și făcându-te una cu împrejurul. Glasul țiganului umflat, cu trompeta de tablă, i se zbătea în timpane. „Hai la circ neamuleee, vino să vezi femeia cu trei țâțe, bărbatul cu două baroase, fecioara pasăre și să-ți ghicească în palmă ghicitoarea Magnolia. Hai la circ neamuleee, să vezi ce n-ai mai văzut și să simți ce n-ai mai simțit.”
Luminile se aprinseră brusc și puternic, de parcă ar fi fost niște reflectoare electrice, nu niște amărâte de felinare cu gaz. Firică dădu ochii roată. Spectatorii, majoritatea bărbați, își frecau ca și el ochii. Umpluseră spațiul aproape complet, doar că între ei exista câte un loc liber, ceea ce îl miră grozav pe Firică. Dădu să plece înainte să se înghesuie mulțimea dar când se răsuci lovi ceva cu piciorul. „Hei, uită-te pe unde calci!” Era o mogâldeață de om de mărimea unei păpuși. Firică rămase înțepenit. „Ți-a plăcut?” adăugă mogâldeața, înainte ca Firica să-și revină din surprindere, apoi o luă înainte, ieșind prin deschiderea de pânză, ca și cum ar fi dorit să-i dezvăluie calea...   


luni, 27 ianuarie 2020

Matadorul

Manuel șade pe o piatră, nu departe de marginea drumului și își curăță pământul de sub unghii cu vârful unui briceag bont și pe alocuri ruginit. Gândurile sale roiesc precum muștele în jurul baligii de taur. Indiferent ce le-ar face, indiferent încotro le-ar călăuzi, ele se întorc și se rotesc necontenit deasupra amfiteatrului din Arles. El Nimeño are să sosească peste numai două zile în oraș. El însuși, magnificul Nimeño, conturul viselor sale și steaua care-i călăuzește pașii. El Nimeño are să înfrunte taurii în arena centrală, iar el nu are să-l vadă. Asta îl ucide. Decât să trăiască cu sufletul chinuit de-o asemenea povară, se gândește că e mai bine să moară…
Feria d'Arles a început deja și străzile orașului sunt pline de aficionados. Zbiară, se agita, își ridică spre cer eșarfele roșii și le scutură plini de îndrăzneală înspre taurii albi alunecând cuminți peste câmpia albastră. Arles fierbe ca un cazan cu smoală. Muzica, vinul și hărmălaia bărbaților cu mânecile suflecate și cu piepturile înfumurat înfipte înainte, îl scot din minți pe Manuel. Ar fi trebuit să se care la casele lor, să nu fi venit niciodată. Amfiteatrul ar fi trebuit să rămână doar pentru el, pentru el și pentru Nimeño. Ei doi ar fi umplut cu siguranță deopotrivă arena și tribunele, dar nu cu zbierete și cu zvârcoliri de carne, ci cu simțire și cu eleganța trăirii. Însă în felul acesta nu ar fi intrat niciun ban în buzunarele scârnăviilor. Iar ei nu concept una ca asta. Ei vor să se îmbuibe cu hârtii, să și le bage în buzunare, în ochi, în seifuri, să-si înfunde gâtlejurile groase cu hârtiile murdare. Dar el nu are hârtii. El nu are niciun ban!
Manuel are să meargă mâine în Gimeaux corrals să vadă taurii. Îi place să stea ore în șir lângă țarcul lor și să îi admire. Sunt cele mai puternice animale de pe Pământ. Grumazul lor zdravăn ca un stejar bătrân, picioarele puternice ca arcele amfiteatrului, trupul masiv dar armonios și mai ales coarnele ascuțite, bijuteriile lor. Îl încântă de fiecare dată când îi vede și un fior lăuntric îl scutură când le privește ochii, un amestec de dârzenie și blândețe topindu-se în ei. Are să participe la amiază la encierros, cu Philippe, cu Santos, cu Martin, cu Pedro, cu Antonio, cu Andre și cu ceilalți prieteni ai săi. Are să alerge pe străzile orașului, să se bucure de libertate, a sa și a lor, să se joace cu timpul. Și în toată această vreme are să caute o soluție. Dacă nu are s-o găsească, știe ce-i de făcut...
-  Hei Manuel. Știi cine vine? El Nimeño! Îți dai seama, Manuel, El Nimeño vine la amfiteatru! Ții minte cum ne jucam de-a matadorii la amfiteatru când eram copii?
Manuel pleacă ochii. Fuge de Andre. Se ascunde în spatele lăptăriei lui Jesualdo. Se așază pe vine și rupe un fir de iarbă. E verde și crud. Manuel îl fărâmă în bucăți mici și zemoase. Apoi cade în genunchi. Stomacul îl sfârtecă. Mereu când gândurile se învolbură în stomac, când emoțiile îl cotropesc, simte cum săbii ascuțite îi aleargă prin mațe. Trage aer în piept și încearcă să respire cadențat. Gândurile fug roată. De la Andre la Philippe, de la Philippe la Santos, de la Santos la Martin, de la Martin la Pedro, de la Pedro la Antonio, iar de la Antonio înapoi la Andre și se adună apoi stol deasupra amfiteatrului. Coboară încet rotindu-se-n cerc. De sus îi vede pe băieți, au șapte, opt, nouă ani. Andre e El Matador. Are cămașa roșie pe care i-a cumpărat-o maică-sa de la Marseille de ziua lui. A scos-o și o flutură ca pe o capote. Ceilalți se învârt pe lângă el. Și-au pus degetele arătătoare în vârful capului și scurmă cu vârful tenișilor jerpeliți nisipul. Andre se răsucește și strigă „Oleeee”. Philippe a nimerit cu coarnele în gol, iar pânza roșie flutură victorioasă. Santos se pregătește dar nu nimerește nici el cârpa. „Oleeee”. Nu o nimeresc nici Martin, nici Pedro, nici Antonio. Tribunele exultă, ovaționează prestația matadorului. E bun, e extraordinar de bun. Însă tribunele tac, spectacolul nu este încă terminat, mai este un biou. Este cel mai tânăr dintre toți, dar sapă nervos nisipul cu copitele. Manuel zâmbește, se recunoaște. Nu-și folosește arătătoarele pe post de coarne, căci degetele lui sunt prea mici și prea subțiri, are două bețe din lemn de acacia pe care le-a jupuit de coaja tare, iar lemnul este acum alb și strălucitor. Taurul zvâcnește cu viteză și se înfige direct în capote pe care o smulge din brațele încremenite ale matadorului. Tribunele au înlemnit, oare ce se întâmplă!? Asistăm la o surpriză?! Taurul cel tânăr se răsucește însă rapid, revine în fugă și își înfige nervos coarnele în coastele matadorului. Acesta a fost surprins complet nepregătit. Lovit cu putere, se dezechilibrează și se prăbușește în genunchi. Tribunele au amuțit. Cineva, de undeva de sus, de pe ultimele rânduri, a țipat ascuțit. „Nu e corect, nu m-ai lăsat să-mi aranjez cămașa. Te-ai grăbit!” se răstește Andre sprijinit cu o mână și un genunchi în pământ, încercând să se ridice. Dar taurul cel tânăr a făcut o rotire de 180 de grade și se întoarce din nou mușcând pământul. Tribunele nu mai răsuflă. De data aceasta îl lovește pe matador direct în piept. El Matador cade pe spate și nu se mai ridică... Ceilalți se apropie să-l ajute. Tribunele sunt din nou în picioare și îl ovaționează pe învingător...   
Manuel zâmbește larg. Vremurile au trecut, dar își amintește foarte bine totul. Soarele, nisipul, jocul și mai ales amfiteatrul cu fiecare colțișor al lui. Amfiteatrul are mai bine de două mii de ani, e de pe vremea romanilor. Oamenii locului spun că acolo au avut loc lupte între gladiatori și între gladiatori și animalele sălbatice, aduse special din toate colțurile imperiului, urși, tigri, lei, pantere. Manuel tresare. Își amintește foarte bine totul. „Acesta e un canal de scurgere a sângelui. Nimeni nu știe despre el, numai eu. Vine de la camera unde erau aduse și depozitate animalele moarte și iese din amfiteatru pe la colțul dinspre fabrică al gardului, pentru a se vărsa în pârâu. O să-ți arăt unde”. Și Charles îl ia de mână și îi arată tunelul prin care sunt scoși din arenă taurii învinși. Și camera unde stau o vreme i-o arată, iar în capăt, într-un colț, vede deschiderea din zid. E pe jumătate îngropată în pământ. Cealaltă jumătate e mascată de întuneric. Încăperea nu mai e demult folosită. Miroase a mort și a istorie. Charles se apleacă pe vine, cercetează cu lanterna tunelul îngust și râde. „Eu nu cred că încap pe aici, dar tu nu ai nicio problemă să treci prin el. Ai curajul să intri? Îți dau lanterna mea și te aștept la celălalt capăt.” Și Charles îi întinde lanterna și pleacă. El se lasă în genunchi și privește înăuntru. Tunelul e suficient de larg pentru el. Pornește pe dată. Poate merge pe vine, uneori se lovește cu capul de pietrele ieșite din tavan, dar drumul e drept și nu-i este teamă. Ba da, un pic îi e. Dacă n-ar fi avut lanterna s-ar fi întors cu siguranță, așa însă merge înainte. Dar îi e tot mai teamă, deși vrea să braveze. „E aproape, numai puțin și ajung!” Tunelul trece pe sub tribune și iese așa cum i-a spus Charles, afară din amfiteatru, undeva lângă pârâu. Se curmă brusc, probabil oamenii au săpat cândva locul pentru o construcție și au stricat o bucată din el. O gaură verticală îl ajută să ajungă la lumină. Charles așază înapoi cu atenție ramurile de cedru, pe care tot el le-a dat la o parte. „Tunelul ăsta trebuie să rămână afacerea noastră. Nimeni nu trebuie să știe despre el” – îi spune Charles și își duce o mână la inimă. Manuel și-o duce și el. Secretul rămâne al lor și numai al lor.
Găsește repede groapa. E acoperită tot cu ramuri de cedru. Sunt însă toate uscate. Probabil Charles n-a mai trecut de mulți ani pe acolo. Nici el n-a trecut. Nu mai știe nimic despre Charles, era un băiat înalt, cu cinci-șase ani mai mare. Inima îi tremură puternic. Oare mai încape? Între timp a crescut. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nu e nimeni, doar în depărtare, pe stradă, se aud oamenii chiuind. Și peste zid, în amfiteatru. Manuel își imaginează că tribunele sunt deja pline, oamenii nu mai au răbdare, aplaudă și strigă. Coboară prin gaura căscată în pământ și ajunge la tunelul din piatră. E îngust, e foarte îngust. Își aprinde lanterna. Sufletul i se chircește, dar știe că nu are decât două soluții, să meargă înainte și să izbândească, sau să se întindă în fața taurilor mâine la bandido și să se lase călcat în picioare. Încape culcat. Se poate sprijini ușor pe coate și pe genunchi ca să înainteze, dar mersul e anevoios. Ține lanterna în gură ca să poată înainta mai ușor. E rece, e foarte rece, dar după primii metri Manuel nu mai simte răceala. În schimb simte cum i se julește pielea de zidurile de piatră și de pământul rece. Îl zgârie vârfurile ascuțite ale pietrelor și boabele de nisip îi scrijelesc epiderma. Simte istoria celor două mii de ani înșurubându-se în trupul său și sângele animalelor ucise mușcând-l ca niște șerpi și pătrunzându-i în carne. Sângerează, știe că sângerează pentru că toată pielea îl ustură, dar merge înainte. Sudoarea și sângele îi acoperă, ca o piele nouă, trupul, o simte, dar nu îl mai deranjează nici răceala, nici durerea. Apoi vede lumina. Un colț de lumină. Stinge lanterna și se ghidează după ea. Nu mai vede nimic altceva în afară de vârful ascuțit de lumină. Ochii îl dor. Tunelul se termină și se cască într-o încăpere largă. Nu mai recunoaște camera care ar fi trebuit să fie cea în care erau aduse cândva animalele omorâte. Nu vede nimic altceva decât conturul rotund prin care se iese în arena. E mic ca un bănuț, dar crește, ca o minge, ca o masă, ca o coroană de cedru. Îl doare spatele, nu se mai poate îndrepta și înaintează în patru labe către lumină. În fluturări de umbre se întrezărește conturul arenei. Zâmbește, a izbândit. În fine, evantaiul de lumină sparge punga de întuneric din ochii săi și totul devine limpede în jurul său. Tribunele sunt pline ochi, oamenii sunt colorați și gălăgioși. Aplaudă și tropăie. Iar în mijlocul arenei... Nu-și poate crede ochilor, în mijlocul arenei este chiar el, El Nimeño. E strălucitor ca un rege. Traje de luces strălucesc orbitor. Manuel îl soarbe din ochi. Costumul e magnific iar bărbatul încântător. Montera, chaquetilla, taleguilla, medias, camisa, zapatillas, toate sunt minunate și i se potrivesc ca unui manechin. Vrăjit, înaintează câțiva pași. Și brusc tribunele amuțesc. L-au zărit. Abia atunci în plină lumină realizează. Își privește picioarele și le vede îmbrăcate în piele groasă și păr des. În loc de pantofi are copite. Nu are timp să își revină căci tribunele izbucnesc în urale asurzitoare. El Nimeño își desface capote și face un arc de cerc complet cu ea desfăcută, apoi se oprește și îl privește în ochi, parcă invitându-l să intre în arenă. Tribunele sunt în delir. Manuel e nervos. Scurmă cu vârful piciorului țărâna. Amfiteatrul stă să se prăbușească de freamăt. Manuel tresare. El Nimeño, magnificul Nimeño, conturul viselor sale și steaua care i-a călăuzit pașii atâția ani este acolo, lângă el în arenă. Doar Manuel și El Nimeño, față în față. Iar el îl poate învinge, îl poate învinge pe neînfricatul și biruitorul El Nimeño și poate deveni mai faimos decât el. Răscolește din nou țărâna cu vârful copitei, apoi fremătă nervos nările...

sâmbătă, 25 ianuarie 2020

Urcușul

A început de jos. A muncit mult, grozav de mult. A început chiar de la subsol, din subteranele de piatră, unde camerele miros a mâl și a șobolan, iar culoarele au un aer galben stătut, ca pozele vechi cu domni purtând joben și baston cu cap de fildeș și cu doamne îmbrăcate în rochii cu crinolină. Apoi a urcat. Încet. Treaptă cu treaptă. Nu i-a fost deloc ușor, a făcut sacrificii, a muncit zi și noapte, până când a ajuns sus, sus de tot, la ultimul etaj, acolo unde stau domnii cu sacou bleumarin și pantofi de lac strălucitori. De acolo casele și străzile se văd mici ca niște cochilii de melc, iar oamenii, oamenii abia dacă se mai zăresc. În schimb în zilele senine, mai ales primăvara, când aerul e limpede și rece, hăt în depărtare se văd munții. S-a amestecat printre ei, a muncit cot la cot cu ei, a scris hârtii, le-a rupt, a scris altele, le-a rupt și pe acelea. Și a izbândit. A primit felicitări, ovații, medalii, lumina încinsă a reflectoarelor i s-a imprimat pe sacou. Dar nu i-a plăcut. A vrut mai mult, a vrut mai sus, așa că într-o zi a decis să mai urce o treaptă, ultima treaptă. A descoperit însă că dincolo de cea din urmă ușă nu mai era decât acoperișul. Vântul îi răscolea părul, iar soarele moale îi mângâia ușor obrajii. A privit în jos. Apoi în sus. De acolo nu mai avea încotro să se ducă. Era sus, mult prea sus. Pe scări înapoi, printre oameni, n-ar mai fi putut coborî niciodată. Nu avea decât să alunece abrupt pe lângă zid până jos pe pământ, sau să se înalțe la cer precum păsările.     
S-a privit pe sine mirată. Avea doar un creion în mâna dreaptă...

luni, 20 ianuarie 2020

Dispariția de pe Lacul Bluebird

Domnișoara Emily nu putea spune nici măcar acum, la un an de la cele întâmplate, dacă barca era răsturnată sau dacă ea doar se desprinsese de mal și plutea goală pe apele încremenite ale lacului Bluebird. Tot ce își mai amintea cu siguranță, era faptul că se plimba singură, cu un picior pe drumeagul îngust, întinzându-se de-a lungul lacului printre ziduri de ierburi înalte și cu celălalt pe cărările ceva mai late ale gândurilor, când privirea i-a fost atrasă de silueta semeață a bărcii plutind singuratică spre mijlocul apei. Era spre asfințit, iar Soarele își umezea tâmplele încinse în apele răcoroase ale lacului, diluând în albastru unduiri de roșu, de galben, de portocaliu, furișate ca șerpii de apă prin încremenirile lichide, urcând peste buștenii putreziți, peste malurile răsturnându-se-n verde, alintând cu tonuri moi lemnul bleumarin al bărcii…
Sergentului Thomson îi spusese cu mâna pe inimă că barca era răsturnată atunci când a zărit-o. Și tare s-a mai speriat. Ba nu! Nu! Domnișoara Emily își amintește perfect că primul lucru pe care i l-a spus sergentului Thomson a fost legat de mirarea sa la vederea bărcii răsturnate, abia apoi s-a speriat. “Am fost tare mirată să văd barca cu fundul în sus și nimeni în jur. M-am gândit că domnul Garther a ieșit la pescuit și dintr-o neatenție s-a răsturnat și s-a înecat. Apoi am cugetat un pic și mi-am spus că era aproape imposibil ca domnul Garther, care iese aproape în fiecare seară cu barca pe apă, să se răstoarne într-o zi liniștită de toamnă, fără ploaie, fără nori, fără nicio adiere de vânt.” De aceea gândul imediat care i-a venit în fugă, își amintește domnișoara Emily, a fost legat de existența unui pește uriaș în apele lacului. Numai un peste uriaș, sau o creatură nemaivăzută, ar fi putut răsturna barca domnului Garther fără să lase nicio urmă îndărăt. Tocmai din acest motiv, primul lucru pe care l-a făcut după ce a văzut barca, a fost să alerge într-un suflet la casa familiei Garther, unde, cu necuprinsă mirare, a constatat că bătrânul era bine sănătos, ba mai mult, chiar un pic iritat de apariția sa neanunțată. Abia atunci, discutând cu soții Garther și povestindu-le amândurora despre barca răsturnată, a apărut și ideea de a suna la poliție. „Dacă barca nu ar fi fost răsturnată, cu siguranță că nu am fi sunat la poliție. Am fi crezut că ea doar s-a dezlegat de la mal și a plecat singură la plimbare” – a spus domnișoara Emily, convinsă că atunci când o zărise barca era cu fundul în sus.
Totuși, raportul sergentului Thomson spunea tocmai pe dos, iar acesta se baza în mare măsură pe declarația ei, semnată albastru pe alb, cum că barca plutea cu fața în sus, ca o coajă de nucă. Este adevărat că ea însăși o schimbase de trei ori după mai multe discuții cu sergentul Thomson și după ce acesta îi arătase cu diferite ocazii fotografii făcute la fața locului de echipa sosită să cerceteze întâmplarea. Domnișoara Emily citise și declarațiile soților Garther, dar bineînțeles, niciunul dintre ei nu pomenise că văzuse cu ochii lui barca, ci doar povesteau ce auziseră de la ea, asta deși domnișoara Emily își aducea aminte foarte bine cum îi târâse pe amândoi până la malul lacului ca să le arate minunea. Ba mai mult, își aducea aminte clar că domnul Garther își făcuse cruce și scuipase de trei ori să piară Satana, la vederea bărcii. Dar despre asta nu se specifica nimic în declarații. Și nici în raport. Sergentul Thomson stătuse pe capul ei mai bine de zece zile și îi explicase cu glas tânguitor că nu poate finaliza raportul dacă declarațiile se bat cap în cap. Iar declarațiile soților Garther erau foarte concise și limpezi, doar a ei era lungă și confuză pe ici pe colo, mai ales în partea în care vorbea despre lumina de dincolo ape, dar sergentul o amețise cu declarațiile, cu fotografiile, cu discuțiile și desigur că ea își pierduse până la urmă rațiunea și cumpătul și semnase hârtiile așa cum i se spusese.
Deși raportul nu indica un deces, conform uzanțelor, poliția cercetase toate casele de pe malul lacului, pentru a se asigura că nu există nicio persoană dispărută, că nimeni nu luase barca bătrânului Garther pentru a se face nevăzut. Dar nu lipsea niciun suflet!
Abia la o săptămână de la aprobarea raportului, familia Wilson amintise despre plecarea neașteptată a nepoatei Mily, dar declarația domnului Wilson nu mai fusese adăugată la raport, căci amintita mențiune nu păruse importantă în contextul evenimentului. „În seara de 15 septembrie domnișoara Mily ne-a părăsit pe nepusă masă” – amintise în declarația sa, tranșant, domnul Wilson, 15 septembrie fiind chiar ziua în care domnișoara Emily găsise barca răsturnată. Cum sosirea sa fusese însă la fel de neașteptată ca și plecarea, familia Wilson nu găsise de cuviință să menționeze informația în declarația inițială, mai ales că nu aveau niciun fir din urma domnișoarei Mily. „Domnișoara Mily ne-a părăsit fără să ne lase un număr de telefon sau o adresă unde să o putem contacta, astfel încât eforturile noastre de a confirma că a ajuns cu bine acasă au fost zadarnice” – mai adăugase domnul Wilson la declarația inițială, ceea ce convinsese pe toată lumea că nu era cazul ca raportul să fie reevaluat. Cu toate acestea, sau tocmai de aceea, domnișoara Emily insistase să afle cât mai multe despre fugara apariție.
„Sincer mi s-a părut ciudat de la început. Nu-mi aminteam nimic despre ea. Dar s-a purtat atât de familiar cu noi, ne-a îmbrățișat, ne-a sărutat pe obraji, a adus câte un mic cadou fiecăruia. Apoi am povestit nenumărate chestii din trecut. Știa atâtea despre noi încât nu am avut nicio bănuială că nu ar fi fost cine părea a fi” – îi mărturisise domnul Wilson într-o discuție între patru ochi, departe de cei ai consoartei. „Totuși, nici acum nu știu ce să zic, chiar nu știu ce să zic, pentru numele lui Dumnezeu! Căci chipul și numele nu îmi spun nimic, absolut nimic, ceea ce nu înseamnă însă că ne-a mințit, poate nu-mi mai amintesc eu cine este” – concluzionase domnul Wilson după mai multe serii de oftaturi. Domnișoara Emily află mai apoi că nepoata Mily sosise în seara în care ea se simțise atât de rău încât trebuise să cheme salvarea. Nu o luaseră la spital, dar bătrâna doamnă Johnson stătuse lângă ea toată noaptea alinându-i fierbințelile cu cârpe umede așezate pe tâmple și risipindu-i delirurile cu mângâieri pe frunte. Ea nu-și mai amintea absolut nimic din acea noapte, dar doamna Johnson îi mărturisise că tare se mai speriase, crezând c-are să se ducă.
„Iat-o!” – strigase triumfător domnul Wilson după ce scormonise ceva vreme cu mâna pe sub jachetă în buzunarul de la piept al cămășii, arătându-i fotografia făcută de Mily. Era un selfie realizat la miezul zilei, căci soarele era exact deasupra capului, iar umbra sprâncenelor acoperea privirea. Fusese făcută cu fața spre casă și cu spatele spre lac, astfel încât apa ocupa o mare parte din fotografie. Domnișoara Emily o privi atentă. Deși privirea îi era ascunsă aproape în totalitate, parcă anume, fata din fotografie semăna izbitor cu ea. Avea o tunsoare diferită, era machiată strident, ceea ce ea n-ar fi făcut niciodată, dar trăsăturile, trăsăturile feței erau foarte apropriate. Emily întoarse fotografia, așteptând parcă un semn de la cealaltă, dar pe spatele ei nu era scris nimic...
Dosarul “Dispariției de pe Lacul Bluebird” fusese închis la mai puțin de un an de când poliția îl deschisese, din lipsa oricăror dovezi. Solicitarea numitei Emily Perkins de a administra o nouă probă la dosar și anume declarația domnului Wilson precum și fotografia domnișoarei Mily, fusese respinsă de judecător ca fiind nejustificată, iar dosarul fusese clasat...  
***
Domnișoara Emily stătea răsturnată pe spate în iarba înaltă, cu mâinile împreunate sub cap, privind cerul prin perdeaua de apă. În jurul lacului, ferestrele mici ale caselor fremătau. Prin ele, ochiul privitorului atent îl putea descoperi pe domnul Wilson privind la televizor, pe doamna Wilson croșetând, familia Garther pregătindu-se să ia cina, în timp ce domnișoara Mily putea fi văzută încrâncenată în încercarea de a găsi dovezi pentru redeschiderea dosarului, convinsă fiind că barca era răsturnată...